Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 24 iunie 2013

Acvilin în cer senin.

   Passenger - Let Her Go

   Incepuse banal si continua lafel de banal. Pe acelasi postament. Pe aceeasi coala lipita de cer prin stele. Ca doar de ele mai sta agatata. Si coltul de sus, cel stang al colii este luminat de luna in fiecare seara. Si se ruleaza peste cer si peste coala mea celesta, nocturna, intunecata. Si-mi ascunde sentimentul de peste seara. Caci tata-mi este Soarele si stie ca dragostea e ceva ce numai pe intuneric se poate infaptui.

   Imi iau serile din ziare si le citesc. Le iau de acolo, caci nu le am pe-ale mele inca. Ale mele nu-s indeajuns de reale si materiale ca sa le pot povesti. Sunt ravase ascunse sub scarita urechii mele. Sau poate sub nicovala. De-mi dau acelasi suierat in aceeasi ureche. Plange scrisul din ravase acolo si ma trezesc sa le ascult si sa plang cu ele. Poate chiar sa si rad.

Si-mi amintesc de sevaletul care se ascunde langa birou si vad planseta pe care oricine o poate vedea goala, plata, mazgalita de ganduri. Cand defapt acolo este ea. Stapana sevaletului meu. Stapanind peste suflete si peste noptile mele din ziar. Si peste papirusul secretului meu rusinos care se ruleaza noapte de noapte, pana-n zorile orei cinci jumate. De unde-mi ia mama Luna opera cu varful ei ascutit in seri tumultuoase in care e "semi" si nu "plina".

   Ii pictez chipul peste celest de arce unite sau de comete si stele cazatoare. Dezlipindu-se, una cate una de pe spatele colii mele. Triste, parca. De mainile mele tremurande, transpirate de emotie si induiosate de pasiunea pe care i-o port conturului cu gura perfecta, ochi usor migdalati si nas acvilin. Cu maini perfecte ce le desenez in josul foii, printre blocurile din spate, dincolo de masinile acelea conduse de boemi neintelesi si de vitezomani ajunsi prea devreme la volan.

   Dar pe langa tot ce-i material si poluant, pe langa tot ce e gri, pe langa tot verdele acela trist prin asfalt, pe langa toate acele priviri intrebatoare, sunt eu. Fata aia care face plimbari seara, de acasa pana la Capitol si inapoi. Fata aia care se uita la cer si te vede pe tine. Si-si vede gandurile intr-un singur chip. Isi asculta intuitia printr-o singura voce si-si piaptana parul intr-un singur sens: cel al parului de pensula.

   Voi fi un om boem. Voi scrie proza. Voi citi opere ce se-ncadreaza in rafturi de-ale beletristicii. Voi spune "dragoste" si ma voi gandi la clasa a noua. Voi rosti "vara" si ma voi gandi la tot ce-mi taie capul, dar numai la dragoste, nas acvilin, chip perfect nu.

   Vreau sa plece. Dar c-o sete nesatula, o vreau langa mine. Vreau sa iubesc. Si o vreau doar pentru mine. Vreau sa-mi fie doar mie muza. Vreau sa-mi fie apa rece in zi dogoritoare.

   Caci tot ce este Ink este automat si ea.
   Pasiunea si tot ce-mi navaleste acum.
   
Stay tunned.


luni, 17 iunie 2013

Deep-ul din sine.

   The Tallest Man On Earth - The Dreamer

   Am invatat in putine zile cum sa-mi intru in starea aia de bine interioara. Sa invat sa-mi gadil entitatea aia care e acolo-n mine si-mi spune si ma-mpinge sa scriu, sa desenez si sa creez astfel. Nu cred ca eu sunt cea care am puterea sa scriu. Nu cred ca mintea asta care pluteste printre lobii de doi la suta greutate corporala au vreo contributie. Si nu cred ca-s doar eu.

   Cred ca, acolo, sub toate pieile astea albe care se prajesc cand stau mult la soare sau pieile alea negre care sunt negre de la mama lor sau negre ca-i pielea buna pentru bronz uniform, exista nu numai complexul ala de celule si bacterii bune. Cred ca e ceva ce ne controleaza si noi nu stim. Inconstientul, poate? Cred ca da. 

   Rezultatul cartii lui Richard D. Precht, anume "Cine sunt eu?" (al carui titlu e destul de banal) mi-a fost un impact major asupra constientului si putin din inconstientul pe care incerc sa-l inund cu curiozitatea mea de a-l vedea si a-l patrunde. Ma gandesc ca eu n-am defapt numele pus de parinti. Ca toti suntem niste nestiuti. Niste necunoscuti. Nu ne stim pe noi insine si ne concentram asupra detaliilor altora, si alea privite in mod gresit. N-avem nume si nici macar pronumele "eu" nu ma mai face sa ma gandesc la corpul de la care brate, maini si degete pot misca si pot cere atat de multe lucruri.

   Oamenii sunt fascinanti in natura lor simpla. Doar ca si noi, si voi trebuie sa vedeti asta. Sa vedeti ca dincolo de "eu" si de numele ala ce va place sau nu, nu e doar carnea animata si gandirea apasata de sinapsele neuronilor ce se omoara unul pe altul de-a lungul timpului.

Este acela ce va da idei cu lingurita si voi v-o prelucrati. Este acela care vede prin ochii vostrii si comenteaza in minte. E acel cineva care sopteste fiecare cuvant pe care-l citesti in minte. E regizorul viselor voastre. E ambitia ce se ascunde dupa o privire, un gand, un simt, o atingere sau un cuvant.

   Iar pe al meu il implor de mult timp sa-mi dea puterea sa scriu electronic, nu doar pe hartie. Unde cerneala parca ma-mproasca cu ardoarea de a ma vedea nervoasa ca trebuie sa ma spal. Il implor ca pe o divinitate nestiuta, ascunsa-n corpul meu. Si al tau. Si al multora. Doar ca fiecare il are pe al lui, fiecare cu trasaturi ce se aseamana intr-o mica masura cu al celorlalti.

Stay tunned.

vineri, 7 iunie 2013

Câteodată, vara.

   Simple Plan - Save You

   Câteodată aş vrea să te ascult ore-n şir. Alteori doar să te văd tăcând sub clar de lună sau de soare. Să-ţi văd vorbele ieşind în aburul ce-ţi iese din gură la fiecare bătaie de limbă peste celestul gurii tale.

   Câteodată speram că îmi va trece. Că nu mă voi mai gândi la tine în orice împrejurare bună a vieţii mele. În orice melodie pe care o ascult, în orice bătaie a corzilor chitării tipului din pasajul de la Tomis, trist şi frumos sau în orice carte pe care o citesc, o răsfoiesc sau o aşez în bibliotecă cu grijă. Câteodată îmi doresc să nu mai zic "câteodată".

   Câteodată e vară, ca acum. Ca acum şapte zile fără nici măcar o oră. Când a venit vara şi eu încă visam la jachete, ploaie, vânt, cărţi, teze, lume, controale pe bus şi pedepse. Câteodată e varăşi-s topită. Nu că-i cald şi-mi frige soarele pielea ce-şi schimbă culoarea îînchis bogat în zinc şi alb în interior de calciu, ci îmi frige interiorul, topind poate îngheţata din stomac. Atât de cald.

   Câteodată vreau să-i aud povestirile, pe canapea, în iarbă, pe jos. Poveştile fără niciun om auxiliar care să-i urmeze bucuria. Câteodată sunt posesivă şi-mi pare rău. Nu pentru bucuria sa, ci pentru bucuria mea pe care n-o pot împărţi cu omul de-mi este ca focul sub piele. Iar dacă sub pielea mea s-ar afla culoare injectată, aceasta ar fi culoarea: omul. Omul de l-aş asculta ore îşir. Omul meu. Omul.. şi atât.

   Câteodată vreau mult prea multă libertate.
   Câteodată mi se dă peste nas
   Că-s mică şi visătoare
   Şi că-i vară. O dată la doişpe luni.
   Dar o dată la trei ani e vară în interior.

Stay tunned.