Evadarea

Benjamin Francis Leftwich - Atlas Hands

   Pană la bască de prunc în plin ianuarie. Căzătură prostească înainte de provocarea vieţii unui muribund. Mână tremurată sub încheietură, explorată-n puls, ascunsă-n mânecă slab luminată. Zid lucid între realitate fixă şi realitate mobilă, mai transparent ca cerul pe balcon, în întârziată seară, spălată de zăpadă şi lacrimi scăldate-n alcool.

   Muribund scăpătat, puţin treaz în faţa uşilor automatizate, blocate de ger, larg deschise altora, Mici Oameni, fii ai Sorţii, întâlniţi sub aceiaşi boltă. Tot aia înafara căruia unul dintre ei a oferit cândva o floare şi a primit înapoi un boboc al unui nou început. Aşteptând începutul acesta, îngheţând de necunoscut, aşteptând feţe vagi, văzute ca-n bălţi de apă pe care s-au avântat picături călătoare, luând o barcă a unui zeu sinistru care să-i ducă, între apus şi răsărit.

   Trei secunde însemnau ora ca peniţa pe hârtie şi cărţile se legau cu cuvinte şi se citeau pe-ascuns. Părerile se aruncau în cafea, dar nu se puteau spune fără durere. Ţigările se fumau nonşalant între stânci strâmpte. Ochii nu se vedeau, dar se simţeau priviţi, privind în direcţii opuse. În oglinzi ale propriilor destine, proiectând imagini, simţind vibraţii, pulsând aburi, apoi transformându-se-n soare. Topind toate amintirile, făcându-le lichide, prezente. Căci doar aburu-i trecut, iar restul îi băgat în timp, ca visele de pe timpul zilei, ca lupii ce zboară ca muştele prin păduri şi care bâzâie mai puţin iarna. Nu se aud. Totuşi, ierburile pădurilor îi simt.

   O-ntâmplare a făcut ca unul să zâmbească, urmărind chip în plină lumină, ascuns în beznă. O-ntâmplare a făcut ca acelaşi să zâmbească, privind. O-ntâmplare, simplă, privită, simţită, reamintită; trecută ca trenul peste o monedă pusă pe una dintre şine: bine presată, între materie, os, aer. Circuit, invers, continuu.

   Vorbele erau într-adevăr de prisos. Alcoolul făcea şederea mai plăcută, dar o revedere oricând e binevenită c-o beţie, c-un banchet de sentimente pe care unii şi le neg; de aceea nu e nevoie de cuvinte. Sunt de prisos. Drogurile? De prisos. Tinereţea? Singurul care nu-i de prisos, căci priveşte înainte, la mare altitudine. Ştie că drumul pe care îl are de coborât e lung, intens, plin de pericole şi plin de provocări. Jumătate. Doar de timp, gândindu-te că nu eşti pregătit. Dus. Fără timp prea mare de percepţie a clipei, gonind spre ceva ce vine de la sine: viaţa.

   Viaţa e găsită-n extreme. Călătoria e lungă, iar de multe ori biletul nu se cumpără, ci se obţine prin schimb de priviri şi gesturi calde. Mulţi se pătează vulgar, împingând în stânga şi-n dreapta. Planul? Nu te păta. Simte căldura din propriile vene, simte-te în plin ger, fugi, umflă-ţi gâtul, stai la treizeci centimetri depărtare şi fă pas mai aproape. Că te cuprinde cu mână după cap, că te simţi mic, dar totuşi încrezător. Nu mai e teorie de-a ta despre viaţă, dar e moment. Viaţa este făurită din momente sudate-ntre ele.

   Patru de ducă, trei de speranţă, două de reverie, una de boală, infinit clipit, jumătate de oră lacrimi, ore cu nervi, seri cu ţigări afundate-n gânduri, priviri la kilometrii depărtare, munţi sinceri, mult prea evidenţi ca să se eschiveze, alcool şi pierderi de memorie, tutun rulat şi tutun, pur şi simplu, oameni izolaţi de civilizaţie cu bun simţ şi empatici, animale iubitoare, străzi străine, devenite noi străzi pavate cu amintiri, Turn Negru văzut peste acoperişuri, gheaţă, revenire-n copilărie, revedere, amintiri, noi prietenii, legături vechi, chip care n-a fost găsit în ploaie, nici în nisip, nici bestie, ci simplu chip, atât de simplu, condus de chip alb în local cu parfum de casă, masă cu aromă efervescentă, ‘i-auzi ce aud’, sistem de sisteme, galaxie întreagă acoperită de piele şi ceva alb, un alt ceva alb, ceva în non-culoare pură, ceva ce se vrea scris, ceva ce s-a vrut scris şi a fost, un alt scris, un alt creion, deşi acelaşi; acelaşi Murakami cu alte impresii, un cap, mii de dureri, sentiment de moarte, acasă, cu alte ambiţii, deşi aceleaşi.

Munte cu duiumul.
Inspiraţie din Braşov,
cu drag.

O palmă şi jumătate

   Plinul şi golul se măsoară cu o palmă şi jumătate.

Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.

Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.

Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.

Ne-am vorbit în zeci de părţi. În discuţii contrasens, cu ambuteiaj de idei, stafideală-n aburul de idei, valori împărtăşite, guri rânjite, limbi lipite ale ceasului 'totdeauna'-ului veşnic relativ, niciodată venind la timp, niciodată timpul potrivit, contextul, sentimentul.

Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.

Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.

Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.

Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.

Ţi-am păstrat numele, Fericire.

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.