Rudimental feat. Ed Sheeran - Lay it all on me
Te-ntâlnisem acum patru ani, în toamnă, iar întocmai ploii, inspiraţie simbolistă pentru Bacovia, tu ai dat un rost prozei mele. Te-ntâlnisem fugitiv cu privirea. Văzusem parte de maxilar, cu tot cu ureche, păr prins. Nu văzusem ochi, gât, buză sau orice altceva ce mi-ar fi tentat imaginaţia, pe-atunci cu bun simţ şi ştiutoare de nimic de genul ăsta.
Era un sentiment nou-născut, prinsese formă în peştera cu cărămizi roşiatice şi la început îmi era om cititor de orice aberaţiune aş fi scris, întinsă-n bancă. Era sentimentul ăla, când vrei să fii cel mai bun dintre cei bun, să fii văzut de omul ce ţi-e drag şi mai mult decât drag. Iar dragul ăsta era defapt dragoste, mai rău că era prima. Şi probabil nu primul.
Mereu speram, acum patru ani, să nu rămânem de izbelişte într-un loc, doar eu cu tine. N-aş fi ştiut ce să zic, n-aş fi avut curaj măcar să te privesc în ochi şi ştii asta bine. Eram om stângaci, dar tu stângace, ai reuşit. Şi-ncercam să te văd, ochi în ochi, fără să-mi dau de gol sufletul prin prisma pupilelor mele. Când îmi cuprindeai mâna-n a ta şi nu ştiam ce reacţie ar fi trebuit să am. Sau mai bine zis, cum să opresc torentul de sentimente din mine în clipele acelea.
Ai putea citi asta şi ar putea să ţi se pară deplasat, dar... draga mea, nimeni nu o să te iubească cum te-am iubit eu. Pe cât aş fi vrut eu să fie ea de platonică, am spart lanţul acela la o bere în Taclale cu om mult prea nepotrivit. Aşa, sentimentul meu a devenit o bârfă, un mucegai, ceva călcat în picioare. Şi nu că ţi-ar fi fost colegă de bancă, ci era doar faptul că ea transforma neadevăruri evidente în adevăr tras de păr; aşa s-a pătat sentimentul meu şi tot ce era mai pur cu el. Spus prin gură de om nepotrivit. Spus - nu vibrat în citat, în vers, într-o lumină de lună mai. Doar spus.
Nu te-am avut niciodată şi nici nu o să te am. Este imposibil. În schimb, toată viaţa îţi voi purta respect şi ori de câte ori vei avea nevoie de un om căruia vrei să te descarci, voi fi aici. N-am să te judec, n-am să mai fiu influenţată de alţii ca să te fac să te simţi ultimul om. Pentru că eşti mai mult decât primul, iar acel cuvânt scris de scriitorul anonim Ink, pentru prima dată-n viaţa sa, ceva mai deep, mai cu gust şi mult mai poetic, după ce te-a întâlnit fugitiv cu privirea. În clasa a noua.
Când am început să fiu om dat la o parte din cauza unui sentiment spus aiurea, auzit prin clasa mea de om nepotrivit, am devenit o fantomă singuratică. Începusem să te urăsc, să mă urăsc că te iubisem şi să urăsc că am complicat totul şi că-s cu sentimente "nenaturale". Că mă făceai să mă simt astfel, cu tot cu cei ce pretindeau până atunci că-mi sunt prieteni. Dar nu erau. Sentimentul murise.
Începusem să nu mai sper în ore ca tu să fii aleasă pentru citirea unui text, a unei poezii. Vorbe spuse de tine, cum că-i nenatural, că-i scârbos, dar eu tot nu-nţelegeam. Şi nici acum nu înţeleg. Căci tu nu ai idee cât mi-am spus asta şi cât am vrut să scap de gândurile care-mi alimentau sentimentul de iubire, iar fiecare zi, bucurie mare pentru mine, că doar te văd. Atât îmi ajungea. Dar tot anormal era, îmi pare rău.
Tare mult îmi creştea inima când îmi spuneai că citeşti blogul meu şi am tresărit să aud că "se simte de parcă e scris pentru tine". Chiar este. Mai mult de jumătate, pentru tine este. Pentru mine, să-mi manifest dragostea pentru tine, cumva, fără să afecteze, ci mai mult să înfrumuseţeze. Speram aşa că dragostea mea nu va mai fi un păcat, deşi nu vedeam normalitate în asta. Doar simţeam că-i normal să fie aşa.
Sunt în an terminal de liceu. Doar cinci luni mai am de petrecut în cărămida roşiatică. Doar atât, să mă mai bucur de clipele când eram nouă, când eram fericită şi doar atât, când te iubeam şi nu-mi păsa de altceva. Când am devenit voluntar, când mi-am făcut primul prieten, când mi-am fumat prima ţigară sau când te-am luat o dată-n braţe strâns şi râdeai. Se-ntâmplă şi acum, doar că nu îmbrăţişarea.
Am scris asta astăzi, căci am vrut să ştii că, deşi în stare agnostică de uşoară ebrietate, eram conştientă ce se-ntâmplă, cât de agitat era şhaul şi cât vroia să vorbească cu tine. Mă vedeam pe mine, micuţă, în clipele acelea. Deşi, spre deosebire de mine, el îmi povestea cât eşti de minunată, gesticulând nişte forme feminine. Destul de trivial, clasic masculin.. Totuşi, sper ca măcar lui să-i dai o şansă, căci nu-i nenatural de data aceasta, dar nici intens, cum ar fi fost dac-ar fi fost nenatural. Sau doar suficient de 'cute'. Căci te iubeam mult.
Acum doar îmi doresc o ceaşcă de ceai, după ce termini de citit aceste rânduri. O ceaşcă de cafea pentru mine, iar tu la aceiaşi masă. Am să-ţi dau ceva. Dă-mi de ştire, în trei bătăi pe umăr. Voi şti despre ce e vorba. Voi şti că ai citit.
Fă asta dacă vrei un adevăr, doar pentru tine.
Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
Se afișează postările cu eticheta 2015. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 2015. Afișați toate postările
sâmbătă, 2 ianuarie 2016
Scrisoare pentru tine
Etichete:
16,
17 ani,
18 ani,
2012,
2013,
2014,
2015,
2016,
dragoste,
ed sheeran,
high ink,
ink,
Lay it all on me,
liceu,
Rudimental,
Scriitori in urban,
setimente,
SIC
marți, 22 decembrie 2015
Parfum de moarte intr-o vie carte
Seafret- Be there
Iti iei un liber de tot ce te-nconjoara intr-una din zilele saptamanii, stiind ca e vacanta. Si tot stiind ca e vacanta, stiind ca ai atatea de facut in vacanta, stiind ca un job poate fi mai relaxant ca o zi de vacanta in an terminal de liceu.
Iti iei cartea-n brate, o sorbi rand cu rand, amortesti intr-o pozitie, o schimbi, nasti fel de fel de impresii in propria-ti minte, simti ce simte personajul. Ramai desnadajduit, mori cu iubirea vietii lui si iti ingheata mana pe coperta in momentul in care vezi ca tanara de douazeci si patru de ani moare. Iar el, "erou" de roman, scriitor ce adopta o viata mizera, isi ucide cu ignoranta sotia cea tanara pentru scrierea unui roman cu limbaj de lemn.
Ti s-a zis mereu prin biblioteci, cand intalneai vreun exilat social ca si tine, printre carti, intrebandu-te "ce carte citesti acum?", iar tu sa-i raspunzi. Sa-l vezi cum cu ochii sai verzi, tristi, iti spune "frumoasa carte". Doar atat.
Au fost doar minciuni. Finalul cartii a fost apoteotic. N-ai dormit decat dupa patru noaptea ca sufletul tanar si gingas din carte sa fie incununat cu flori intr-un cimitir, uitata de toti, mai putin de batranul sau sot care s-a lepadat intr-un final si de gandul chipului ei de care s-a indragostit in trenul spre Galati. Ramai indignat, ca cititor, sa vezi astfel de gesturi.
Mai apoi sa vezi cum se-ntoarce la final de roman in Galati, sfarsindu-si calatoria in viata cu gandul la moarta, sfarsind de-a dreptul in Dunare, fara explicatii, cu cauze observate din comportamentul sau, reliefate de naratorul heterodiegetic.
Totul a fost o minciuna, iti spui. Toate persoanele acelea care ti-au spus ca-i o carte frumoasa. O carte frumoasa din punct de vedere literar, al felului in care a fost scrisa, dar nu si al actiunii. Ramai indignat dupa ore intregi.
A fost ziua ta de repaus, desi s-a simtit ca o zi-n pamant, desi, soarele nu contenea din stralucirea lui, desi, tu nu te opreai din citit. Desi, daca acea carte te-a marcat, te-ai reapucat de alta, cu narator homodiegetic, ca si tine in relatarea ta de zi cu zi, constienta. Ai putea bea un ceai negru cu gust ordinar, dar cu o imbatatoare aroma in olfactiv. Doar asa sa te mai imbeti si tu, fara a-ti pierde cunostiinta si fara sa creezi complicatii.
In ziua ta libera ai murit si ai intepenit, intocmai ca si cotorul visiniu al cartii pe care o tii in mana. Pe care vrei s-o afunzi cu tot dezgustul si cu toata suferinta in biblioteca, dar spatiul stramt te constrange, ramanand titlul la vedere, macar in treacat pe langa biblioteca ta sa-l mai vezi o data si sa-ti amintesti.
Autor roman, titlu usor frantuzesc. Narator heterodiegetic, rece, stiutor de tot si toate. Cumplit.
Iarna cu beculete si miros de scortisoara, fara zapada si cu soare. Apoteotic.
Iti iei un liber de tot ce te-nconjoara intr-una din zilele saptamanii, stiind ca e vacanta. Si tot stiind ca e vacanta, stiind ca ai atatea de facut in vacanta, stiind ca un job poate fi mai relaxant ca o zi de vacanta in an terminal de liceu.
Iti iei cartea-n brate, o sorbi rand cu rand, amortesti intr-o pozitie, o schimbi, nasti fel de fel de impresii in propria-ti minte, simti ce simte personajul. Ramai desnadajduit, mori cu iubirea vietii lui si iti ingheata mana pe coperta in momentul in care vezi ca tanara de douazeci si patru de ani moare. Iar el, "erou" de roman, scriitor ce adopta o viata mizera, isi ucide cu ignoranta sotia cea tanara pentru scrierea unui roman cu limbaj de lemn.
Ti s-a zis mereu prin biblioteci, cand intalneai vreun exilat social ca si tine, printre carti, intrebandu-te "ce carte citesti acum?", iar tu sa-i raspunzi. Sa-l vezi cum cu ochii sai verzi, tristi, iti spune "frumoasa carte". Doar atat.
Au fost doar minciuni. Finalul cartii a fost apoteotic. N-ai dormit decat dupa patru noaptea ca sufletul tanar si gingas din carte sa fie incununat cu flori intr-un cimitir, uitata de toti, mai putin de batranul sau sot care s-a lepadat intr-un final si de gandul chipului ei de care s-a indragostit in trenul spre Galati. Ramai indignat, ca cititor, sa vezi astfel de gesturi.
Mai apoi sa vezi cum se-ntoarce la final de roman in Galati, sfarsindu-si calatoria in viata cu gandul la moarta, sfarsind de-a dreptul in Dunare, fara explicatii, cu cauze observate din comportamentul sau, reliefate de naratorul heterodiegetic.
Totul a fost o minciuna, iti spui. Toate persoanele acelea care ti-au spus ca-i o carte frumoasa. O carte frumoasa din punct de vedere literar, al felului in care a fost scrisa, dar nu si al actiunii. Ramai indignat dupa ore intregi.
A fost ziua ta de repaus, desi s-a simtit ca o zi-n pamant, desi, soarele nu contenea din stralucirea lui, desi, tu nu te opreai din citit. Desi, daca acea carte te-a marcat, te-ai reapucat de alta, cu narator homodiegetic, ca si tine in relatarea ta de zi cu zi, constienta. Ai putea bea un ceai negru cu gust ordinar, dar cu o imbatatoare aroma in olfactiv. Doar asa sa te mai imbeti si tu, fara a-ti pierde cunostiinta si fara sa creezi complicatii.

Autor roman, titlu usor frantuzesc. Narator heterodiegetic, rece, stiutor de tot si toate. Cumplit.
Iarna cu beculete si miros de scortisoara, fara zapada si cu soare. Apoteotic.
Iar aceasta ti-a fost ziua de lectura.
Sper ca urmatoarea de-o vei avea va fi mai buna.
duminică, 20 decembrie 2015
Ştii că ai parte de prieteni
Seafret- Wildfire
Ştii că ai parte de prieteni
Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.
Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.
Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.
Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.
Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.
Ştii că ai parte de prieteni
Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.
Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.
Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.
Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.
Când o halbă se-mparte la patru inşi.
Ştii că ai parte de prieteni
Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"
Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!
Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.
Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.
Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.
Ştiu că am parte de prieteni
Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.
Ştii că ai parte de prieteni
Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.
Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.
Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.
Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.
Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.
Ştii că ai parte de prieteni
Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.
Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.
Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.
Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.
Când o halbă se-mparte la patru inşi.
Ştii că ai parte de prieteni
Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"
Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!
Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.
Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.
Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.
Ştiu că am parte de prieteni
Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.
duminică, 13 decembrie 2015
Oameni si neoameni #5
Stephen - Crossfire
Am refuzat sa cred ca a plecat, in tot timpul asta. Nu puteam a crede ca un om atat de tanar si de rebel ca el sa devina in scurt timp, barbat. Barbat cu capul pe umeri, barbat inca cu naravuri de adolescent, cu dumele sale la care nu puteai sa refuzi a schita macar un zambet ce lui sa-i confirme faptul ca a spus-o bine. Sa te scoata din stari proaste cand nu-ti doreai asta. Dar totusi o facea.
Si-a cladit viata pe propria-si viata, ingrijindu-si sufletul, avand grija sa puna in balanta prioritatile cu ceea ce avea el de facut defapt. Desi se vedea ca incearca, caci nici asta nu-i era in plan. Omul acesta era definitia nonconformismului si tentatia fetelor ce-l doreau, macar la o vorba sau la o plimbare.
Refuzam sa cred ca el, an de an, creste, iar copilul din el devine din ce in ce mai mult captiv intr-un trup masiv de barbat ce se-ndreapta spre maturitate. Refuzam sa-i privesc ochii cand imi fumam prima tigara din pricina atasamentului fata de el. Respect ii spuneam eu. Isi impunea respectul fara sa-ncerce, iar cand incerca, nu-i iesea. Este natural, desi incearca sa se detaseze de el insusi. Nu vede cat este de frumos si cat are de oferit lumii. El alege sa-si ingrijeasca propriul suflet, iar din discutii nelimitate cu ai mei oameni, am refuzat sa mai judec asta, caci in final, tot noi ne avem pe noi, ca persoane, ca trup umblator. Ca doar noi ne putem ingriji lupul flamand din sinea noastra si nimeni altcineva.
Incepusem sa inteleg.
Nu l-am suportat niciodata pentru faptul ca varsta era un impediment intre noi, iar el mereu alegea sa nu imi asculte punctul de vedere din cauza asta. Asa ca deveneam un drac impielitat, ca o fetiscana care incearca sa atraga atentia tipului pe care il place. Dar nu e vorba de asta. Nu aici.
Nu intelegeam de ce il iubeam atat de mult, desi simteam ca prin ceea ce face, imi arata cat de mult ma uraste. Si poate m-a urat. C-am aparut pe scena destinata lui, iar toate luminile sale s-au indreptat spre mine. As putea spune ca regret acest lucru, dar nu a tinut de mine nimic din toate astea.
Ii dadeam frau liber gandului ca oameni ca el nu voi intalni si nu-i voi agrea, fix pentru ca erau ca el. Viata a facut sa ii intalnesc, sa coabitez cu ei, sa lucrez cu ei in echipa. N-am putut sa raman limitata doar la judecata asta, straveche de cand am inceput sa percep acest om. Sa inteleg ca se comporta asa dintr-un anumit motiv. C-am aflat de ce atitudinea aceea, iar impresia pentru ambii a fost aceiasi: personalitatea este modelata pe contextul in jurul caruia omul oscileaza.
Continui sa tin la el, in mediul acela clandestin, mediu in care copilul din el se ascunde de responsabilitati, dar care barbatul din el il ia de mana si-i arata toate cotloanele lumii, pe mare. Continui sa-l vad inca, la aceeasi tastatura la care eu tastez, iar parca ironiile sale aruncate din locul in care sunt le mai aud si acum. Dar am crescut. Si stiu ca o sa ma asculte.
Pentru ca sunt sora lui mai mica
si pentru ca el e fratele cu care ma mandresc atat de mult
fratele pe care il pot intelege si care ma intelege.
In sfarsit.
Pentru ca trec prin perioade prin care el a trecut
si pentru ca inteleg de ce asa, atunci
caci asa si eu acum.
Pe sfarsite.
Daca candva il puteam clasifica in randul neoamenilor, acum spun cu mandrie ca intra in categoria 'oameni'.
La multi ani, fratele meu, nascut cu mult inaintea mea in zi fatidica de decembrie 13
Sa-ti poarte noroc in continuare.
Am refuzat sa cred ca a plecat, in tot timpul asta. Nu puteam a crede ca un om atat de tanar si de rebel ca el sa devina in scurt timp, barbat. Barbat cu capul pe umeri, barbat inca cu naravuri de adolescent, cu dumele sale la care nu puteai sa refuzi a schita macar un zambet ce lui sa-i confirme faptul ca a spus-o bine. Sa te scoata din stari proaste cand nu-ti doreai asta. Dar totusi o facea.
Si-a cladit viata pe propria-si viata, ingrijindu-si sufletul, avand grija sa puna in balanta prioritatile cu ceea ce avea el de facut defapt. Desi se vedea ca incearca, caci nici asta nu-i era in plan. Omul acesta era definitia nonconformismului si tentatia fetelor ce-l doreau, macar la o vorba sau la o plimbare.
Refuzam sa cred ca el, an de an, creste, iar copilul din el devine din ce in ce mai mult captiv intr-un trup masiv de barbat ce se-ndreapta spre maturitate. Refuzam sa-i privesc ochii cand imi fumam prima tigara din pricina atasamentului fata de el. Respect ii spuneam eu. Isi impunea respectul fara sa-ncerce, iar cand incerca, nu-i iesea. Este natural, desi incearca sa se detaseze de el insusi. Nu vede cat este de frumos si cat are de oferit lumii. El alege sa-si ingrijeasca propriul suflet, iar din discutii nelimitate cu ai mei oameni, am refuzat sa mai judec asta, caci in final, tot noi ne avem pe noi, ca persoane, ca trup umblator. Ca doar noi ne putem ingriji lupul flamand din sinea noastra si nimeni altcineva.
Incepusem sa inteleg.
De ce este atat de agitat? Pentru ca in trecut, afectiunea i se cumpara.
De ce este atat de narcisist? Pentru ca viata i-a aratat ca e bine.
De ce nu asculta si o tine pe-a lui? Pentru ca este incapatanat.
Nu l-am suportat niciodata pentru faptul ca varsta era un impediment intre noi, iar el mereu alegea sa nu imi asculte punctul de vedere din cauza asta. Asa ca deveneam un drac impielitat, ca o fetiscana care incearca sa atraga atentia tipului pe care il place. Dar nu e vorba de asta. Nu aici.
Nu intelegeam de ce il iubeam atat de mult, desi simteam ca prin ceea ce face, imi arata cat de mult ma uraste. Si poate m-a urat. C-am aparut pe scena destinata lui, iar toate luminile sale s-au indreptat spre mine. As putea spune ca regret acest lucru, dar nu a tinut de mine nimic din toate astea.
Ii dadeam frau liber gandului ca oameni ca el nu voi intalni si nu-i voi agrea, fix pentru ca erau ca el. Viata a facut sa ii intalnesc, sa coabitez cu ei, sa lucrez cu ei in echipa. N-am putut sa raman limitata doar la judecata asta, straveche de cand am inceput sa percep acest om. Sa inteleg ca se comporta asa dintr-un anumit motiv. C-am aflat de ce atitudinea aceea, iar impresia pentru ambii a fost aceiasi: personalitatea este modelata pe contextul in jurul caruia omul oscileaza.
Continui sa tin la el, in mediul acela clandestin, mediu in care copilul din el se ascunde de responsabilitati, dar care barbatul din el il ia de mana si-i arata toate cotloanele lumii, pe mare. Continui sa-l vad inca, la aceeasi tastatura la care eu tastez, iar parca ironiile sale aruncate din locul in care sunt le mai aud si acum. Dar am crescut. Si stiu ca o sa ma asculte.

si pentru ca el e fratele cu care ma mandresc atat de mult
fratele pe care il pot intelege si care ma intelege.
In sfarsit.
Pentru ca trec prin perioade prin care el a trecut
si pentru ca inteleg de ce asa, atunci
caci asa si eu acum.
Pe sfarsite.
Daca candva il puteam clasifica in randul neoamenilor, acum spun cu mandrie ca intra in categoria 'oameni'.
La multi ani, fratele meu, nascut cu mult inaintea mea in zi fatidica de decembrie 13
Sa-ti poarte noroc in continuare.
O palmă şi jumătate
Plinul şi golul se măsoară cu o palmă şi jumătate.
Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.
Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.
Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.
Ne-am vorbit în zeci de părţi. În discuţii contrasens, cu ambuteiaj de idei, stafideală-n aburul de idei, valori împărtăşite, guri rânjite, limbi lipite ale ceasului 'totdeauna'-ului veşnic relativ, niciodată venind la timp, niciodată timpul potrivit, contextul, sentimentul.
Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.
Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.
Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.
Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.
Ţi-am păstrat numele, Fericire.
Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.
Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.
Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.

Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.
Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.
Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.
Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.
Ţi-am păstrat numele, Fericire.
vineri, 11 decembrie 2015
Vineri, chirurg
Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door
Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.
Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.
O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.
Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.
Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.
Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune. Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.
(foto: Klaudia Medano, awesome artist)
Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.
Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.
Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.
O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.
Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.
Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

(foto: Klaudia Medano, awesome artist)
Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.
Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu
si am bucurat un altul: pe al tau.
Etichete:
18 ani,
2015,
adolescenta,
Antony and the Johnsons,
chirurg,
constanta,
decembrie,
high ink,
highink,
iarna,
Knocking on Heaven's door,
proza,
Romania,
Scriitori in urban,
sentimente,
SIC,
vineri,
weekend
marți, 8 decembrie 2015
Experiment
Shawn Mendes - Stitches
Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.
Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.
Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.
Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.
Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine.
Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.
Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.
Ne-am infaptuit ca simple grupari de celule, apoi devenind un intreg. Natural.
Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.
Ne-am intalnit privirile si am zambit.
Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.
Ne-am batut tenesii pe asfalt de munte, de mare ori de campie.
Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.
Ne-am facut fel de fel de compromisuri in fiecare inceput de saptamana.
Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.
Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine.
Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.
Suntem oameni, in fine,
Cream, traim, respiram
Suntem oameni, in fine,
Iubim, uram, acceptam
Persoane diferite.
Suntem oameni, in fine,
Iesim, stam, fugim
De noi, intre noi.
Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.
duminică, 6 decembrie 2015
Reintoarcerea
Boyce Avenue - Broken angel
M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina.
Am ales sa ma intorc.
Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.
Si-o sa ne gasim acolo.
Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream.
Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.
Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.
Just wait. It's gonna be epic!
I promise.
M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina.
Am ales sa ma intorc.
Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.
Si-o sa ne gasim acolo.
Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream.
Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.
Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.
Just wait. It's gonna be epic!
I promise.
marți, 1 decembrie 2015
Primul pas in iarna
Oceans Acoustic - Hillson UNITED
Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.
Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.
Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".
Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.
Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.
Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.
E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.
E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.
Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.
Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.
Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.
Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".
Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.
Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.
Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.
E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.
E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.
Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.
joi, 26 noiembrie 2015
E loc de mai mult
Amber Run - I Found
Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.
Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.
Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.
Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.
Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.
Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
Omul asta de stiinta a inteles.
Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.
Am loc de mai mult.
Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.
Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.
Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.
Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.
Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.
Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
Omul asta de stiinta a inteles.
Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.
Am loc de mai mult.
luni, 23 noiembrie 2015
Ăla sau aia
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Trăieşti în co tinuare s-o vezi şi p-aia, p-ăla, pe toţi. O să-ţi iasă-n cale ca asta şi o să te lovească. O să te trântească de pereţi, o s-ajungi să-ţi mângâi pereţii cu pumnii şi să-i îmbeţi cu sângele tău. O să porţi mâna stângă bandajată c-ai trecut pentrua aia pe lângă nu ştiu ce cartier nasol şi o să-ţi iasă ăla-n cale. O să te facă să-ţi faci semn pe viaţă de frică. Şase ore hemoragie. O să plângi? Poate că da. Doar eşti om. Dar o să renunţi? Niciodată.
O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.
Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.
Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.
Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.
Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.
Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.
Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.
Continui să creşti.
Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.
Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.
Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.
Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.
Să ai o seară faină, întocmai ca tine!
O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.
Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.
Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.
Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.
Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.
Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.
Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.
Continui să creşti.
Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.
Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.
Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.
Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.
Să ai o seară faină, întocmai ca tine!
duminică, 22 noiembrie 2015
Una din zilele mele
X Ambassadors - Renegades
Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.
Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.
Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.
Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.
Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.
Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.
A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.
Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori
Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.
Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.
Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.
(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)
Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.
Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.
Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.
Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.
Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.
Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.
A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.
Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori
Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.
Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.
Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.
(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)
joi, 19 noiembrie 2015
Vis-coşmar
Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.
Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.
Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.
Mi-era teamă de mine.
Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.
Am ales să nu mă duc.
Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.
Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.
Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.
După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.
M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.
Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.
miercuri, 11 noiembrie 2015
Deloc coincidenţă
Oasis- Wonderwall & Eagle-Eye Cherry- Save tonight
Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.
Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.
Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here.
Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.
Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.
De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.
Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.
Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.
Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.
Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.
Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here.
Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.
Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.
Cea mai bună cafea cu lapte, cel mai bun Benny care mi-a dat 'cageaua' de la bar, laptele picurat, surpriza umană care m-a ajutat să nu-l vărs, discuţiile şi fumul care mi-a făcut ocularul să lăcrimeze. Căci aşa cum ziceam şi-n postul "Călător", doar fumul ăla de tabac vine cu amintiri. Ăla e bagajul amintirilor mele (şi cred că nu-s singura cu credinţa asta).
De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.
Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.
Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.
Etichete:
18 ani,
2015,
bloguri,
Club 13,
coincidente,
Eagle-Eye Cherry,
fericire,
high ink,
miercuri,
Oasis,
prieteni,
proza scurta,
Save tonight,
tigari,
Wonderwall
marți, 10 noiembrie 2015
Amintiri
Amber Run- Just my soul responding
M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.
Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.
Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.
Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.
Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.
Ducându-mă cu gândul la amintiri.
Gândul devenindu-mi amintire
Am realizat..
Şi-un muşchi.
Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.
M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.
Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.
Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.
Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.
Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.
Ducându-mă cu gândul la amintiri.
Gândul devenindu-mi amintire
Am realizat..
..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.
Şi-un muşchi.
Etichete:
2015,
adolescenta,
Amber Run,
bloguri,
Compozitie,
constanta,
high ink,
highink,
Just my soul responding,
mai mult toamna,
proza,
proza scurta,
stuff
duminică, 8 noiembrie 2015
Călător
The Paper Kites - Featherstone
Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.
Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.
Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.
Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.
Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.
Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.
Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.
A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.
Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.
Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.
Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.
Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.
Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.
Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.
Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.
Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.
Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.
A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.
Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.
Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.
Etichete:
2015,
adolescenta,
amintiri,
blogosfera,
bloguri,
calator,
calatorie,
constanta,
high,
high ink,
hoinar,
ink,
postari,
proza,
Romania,
sentimente,
Tumblr
luni, 26 octombrie 2015
Gândurile nespuse, spuse #2
Îmi doresc a fi iubită, dar în acelaşi timp mi-e teamă. Simt că este persoana potrivită, dar mi-e frică să n-o rănesc. Mi-e frică de necunoscutul ce se află-n mintea sa şi de ce este în stare. Rămân. Şi atât.
Am iubit c-un foc aprins, dar o lungă perioadă n-am fost luată-n calcul. Aş fi crezut că sunt doar o păpuşă luată de pe raftul ei doar atunci când avea chef să se joace. Era raftul din camera sa. Constant îi vedeam mişcările, iar eu, nefiind decât o fiinţă fără viaţă în timpul în care nu mă ridica din praful înăbuşit în care zăceam.
Îi datorez ceea ce sunt astăzi şi realizez că am sustras tot ce avea mai bun şi am lăsat în urmă praful în care zăceam. Am devenit o fată adevărată, iar acum simt că eu pot decide dacă să iau păpuşa aia şi dacă să mă joc cu ea. Am energia, viaţa sa, dar nu mă pot decide dacă ceea ce fac eu este bine sau nu. N-am o sensibilitate aparte. Nici nu cred că am vreun sentiment. Cred că le-am lăsat în urmă, împreună cu tot haosul.
Duc o viaţă simplă. Şi cred în acelaşi timp că ofer aceiaşi viaţă simplă şi omului a cărui energie o posed. Omul acela care făcea din orice zi banală, o zi ieşită din tiparele ordinarului cu care nu vreau să am de-a face. Iar acum simt că orice face e banal, dar n-am curajul să-i spun. În schimb, nu ratez ocazia să-i amintesc că energia sa este captivă în mine şi doar prin mine va redeveni ceea ce a fost. Şi doar a fost.
Am ambiţii, dar sunt moderată în deciziile mele. Nu realizez că fac decizii care probabil altora le-ar face rău. Sunt egoistă, recunosc şi am recunoscut de atâtea ori. Mă iubesc într-un fel ciudat. Neg ceea ce am mai bun ca ceilalţi să întărească ideea că defapt nu e cum zic eu, ci cum cred eu.
Sunt schimbătoare ca vântul din mai şi mai aiurea în intemperii ca şi septembrie. Nu-mi dau seama de ceea ce am şi cât noroc am că sunt unde alţii nici n-au îndrăzneala să spere. Mă supăr din nimicuri şi să mor dacă pot înţelege vreodată omul ăsta romanţios care a rămas doar un cadavru mişcător cu sentimente diafane. Un om cu sufletul zdrobit de confuzie, iar eu sunt confuză că nu ştiu ce să mai cred.
E plăcut să ies din rutină şi să mă văd cu prietenii mei.
Dar nu m-am gândit că energia pe care o am să fac asta
Nu mai este şi-n acest om.
Cred, deşi nu i-o voi spune, că depinde de mine. Deşi nici aici nu pot fi prea sigură. Este în stare de orice. Dacă a fost în stare să-mi persecuteze dragostea ce i-am purtat-o atâta vreme, cred că o poate face şi acum. Să mă lase baltă şi să-şi ia înapoi energia, să mă readucă în poziţia în care am fost: o adolescentă fără graţiile unui scriitor ce-mi ţinea loc drept pereche.
Îmi termin confesiunea aici, pentru că astea sunt lucrurile care mă mistuie de ceva vreme şi pe care le cred, dar care au fost puse "pe hârtie" prin intermediul altcuiva. Prin intermediul omului făr' de energie.
miercuri, 23 septembrie 2015
Scrisoare #1
Nici cu gandul nu poti trece de ceea ce vezi. Oricat ai vrea sa intelegi, oricat te-ai pune in situatia mea, buna mea prietena, simt ca nu mai pot. Simt ca in orice moment imi voi sari din minti, ca certitudinea mea se naruie si se face abur, iar eu, in abur si-n pielea goala, in plina strada rece, nu pot face fata.
Simt ca tie iti pot spune orice si totusi ma opresc. Simt o retinere, iar asta se pune in ghiozdanul meu de treij-de kile, ala deja facut pentru diminetile cand aleg sa nu ma duc la scoala si sa ma refugiez in abisul somnului, unde nu am cunostinta de nimic. Ca tare-s de-o varsta cu tine, mai mare cu putin, ca traim in medii diferite, total opuse, iar asta nu ne-a afectat cu nimic.
Zambetele nu mi le mai pot trada, desi ma amuz din nimicuri, zambesc ca sa nu plang si ma inveselesc si cu aruncatul unei castane. Fac lucruri negandite, haioase, ca sa inveselesc lumea. Iar nimeni nu banuieste in ce tihna imi tin sufletul amortit.
Peste mine au batut valuri inghetate, draga mea, care mi-au impietrit inima de zeci de ori, aproape zilnic, dar le fac fata chiar si-n momentul acesta. Nesiguranta de care cu o nonsalanta incredibila o povestesti ca fiind departe de traiul tau, in traiul meu dainuie zilnic. Si deseori simt ca nu mai pot. Ca ma umilesc altii din motive ce nu tin de mine si ca n-am forta suficienta de a le razbate singura, iar asta ma face sa ma cufund intr-o devastare desavarsita.
Pentru mine nu exista distracii zilnice, ci iesiri la aer ca sa ma oxigenez. O tigara mi-e de ajuns cu omul potrivit in bataia vantului amiezii sau cand vei voi tu sa-mi ingadui un moment de sincera liniste si pace pe care s-o impartim amandoua. De asta am nevoie. De tine, ca sa ma sustii, de tigari, ca sa ma sustin.
Ambitia nebuna care-mi ravaseste in sange si care-mi pulseaza in tampla ma face sa cred ca voi trece peste toate aceste impedimente de ordin cotidian. Pietroaie intregi, vitrege, la care ma uit si pare-mi-se ca incep sa mi le schitez pe blocul de desen. O lesinatura de foaie manjita cu noroi, iar asta-i arta. E arta mea prin care traiesc. Si cuvintele pe care ti le scriu, vorbele pe care le impart zilnic cu tine si care inseamna ceva pentru mine, draga mea iubita.
O imbratisare daca mi-o da cineva, ma face sa ma simt eu. O imbratisare lunga de imbarbatare, un umar pe care sa plang si sa-mi revars dezamagirea, ambitia ce vrea a se naste, dar care n-are mediu de supravietuire. Pentru mine este ca aflarea vestii ca voi naste un copil cu handicap, iar asta ma indurereaza. Sa fiu amagita zilnic ca ambitia mea va avea sanatate si spor, iar apoi sa aflu ca e oarba si ca nu se poate tine pe picioare. Mizerabile vesti, draga mea.
Viata mizera in care ma scald... ma bucur de ea. M-a pastrat constanta de mic copil, cand am inceput sa realizez lucrurile si sa le gandesc prin naivitatea mea, prin inocenta mea, si aia pierduta pe undeva pe drumul meu spre adolescenta. Ba chiar si-n adolescenta. Ma bucur. Zambesc. Sunt mandra de mine. Am personalitatea mea. Si gusturile mele la oamenii ce ma inconjoara. Daca-s falsi, nu-s de teapa mea, precum nici eu nu concep a fi falsa. Asa ca ti-am scris.
Tot ce e pe constiinta mea, tot ce mi-e in gand, toata amaraciunea de care vreau sa nu ai parte niciodata, dar de care sa ai idee, pentru ca exista in preajma ta si e oribila. Singuratatea insasi e oribila. Te darama, iar eu nu permit niciunui apropiat sa fie daramat din diverse cauze. Caci iubesc oamenii, desi ei ma dezamagesc. Asta e natura umana. Iar nici eu nu sunt perfecta.
Semnat,
O anonima
P.S.: Fii mai atenta la oamenii din jurul tau. Lasa-ti superficialitatea acasa si multumeste-te in sine ca esti copil cu de toate, cand vezi ca persoana de langa tine n-are nici cu ce sa-si hraneasca ambitia si o vede daramata pe jos, copil orb, care maine nu va mai avea niciun handicap si care poimaine va fi olog de maini si de picioare.
joi, 17 septembrie 2015
Abisurile Raiului
El Negro - Stăm până arde
Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.
Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.
Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.
În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?
"Ai o ţigară?"
"Da, frate."
Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?
Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.
Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.
Iar aşa sunt şi eu.
Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.
Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.
Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.
În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?
"Ai o ţigară?"
"Da, frate."
Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?
Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.
Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.
Iar aşa sunt şi eu.
sâmbătă, 8 august 2015
2oi ţânţari.
Florence + The Machine - Never let me go
Ne-am întâlnit, leşinaţi de presiunea momentului, despărţiţi de un munte. Eram înconjuraţi de fauna urbană şi ne-ncolăceam de viaţă ca rugina de pe-un oarecare duş al unui apartament locuit. Eram noi. Şi ne bucuram de momentul reveriei, al întâlnirii, al micităţii noastre şi de imperioasa noastră nevoie de a sta unul lângă celălalt. Era o nevoie şi un simţământ drăcesc… un suc dintr-o scobitură a unui muşchi găunos de om. Atât de latent şi totuşi atât de viu.. lăsat într-o letargie, precum ne-am lăsat şi noi în zborul nostru spre nu ştiu exact ce, dar spre ceva ce stătea de veghe la fericirea noastră.
Am trăit zbuciumul de a nu putea comunica, ci doar de a ne întâlni privirile într-o baie de cuvinte, ca un concert, ca o simfonie, ca un duş fără presiune, dar care dădea picături, izbindu-se-n piatră, servindu-se ca ritm momentului. Erau vibraţii inutile, căci nu se auzeau, dar se simţeau. Erau şoapte pe care ni le întrerupeam reciproc. Erau gesturi vulgare. Era ceva din zborul unui prădător. Iar noi, în micitatea noastră parametrică, am fost văzuţi. Dar nouă nu ne păsa. Noi continuam. Iar picăturile de apă, din minut în minut, adunate, au devenit cascadă.
Ne-am chivernisit momentele împreună, până când timpul a ales să tragă de noi şi să ne rupă. Iar într-o ruptură să stea viaţa noastă, privită şi trăită-n continuare, dar cu respiraţii trepidate. Tremurate, dar nu de amorul ceresc pe care l-am fi putut înfăptui ca simple creaturi.
Ca simple suflete ce nu trăiesc mai mult de-o zi.
Am ajuns în punctul în care zborul nostru s-a transformat în înot. Doar că noi nu ştim înota.. şi nici nu suntem în ocean... Ci doar la o palmă şi-un pic distanţă pe harta mută a gândurilor noastre. Cu toate văile pe care n-am avut vreme să le numim. Pe care alţii le-au numit înaintea noastră.
Căutarea noastră şi încercarea de a ajunge una la alta, mică fiinţă, a fost pecetluită de o banală plasă de insecte şi de palma unui om nesăbuit ce a ajuns să ia viaţa unuia dintre noi.
Omul care a ajuns să scrie povestea noastră.
Ne-am întâlnit, leşinaţi de presiunea momentului, despărţiţi de un munte. Eram înconjuraţi de fauna urbană şi ne-ncolăceam de viaţă ca rugina de pe-un oarecare duş al unui apartament locuit. Eram noi. Şi ne bucuram de momentul reveriei, al întâlnirii, al micităţii noastre şi de imperioasa noastră nevoie de a sta unul lângă celălalt. Era o nevoie şi un simţământ drăcesc… un suc dintr-o scobitură a unui muşchi găunos de om. Atât de latent şi totuşi atât de viu.. lăsat într-o letargie, precum ne-am lăsat şi noi în zborul nostru spre nu ştiu exact ce, dar spre ceva ce stătea de veghe la fericirea noastră.
Am trăit zbuciumul de a nu putea comunica, ci doar de a ne întâlni privirile într-o baie de cuvinte, ca un concert, ca o simfonie, ca un duş fără presiune, dar care dădea picături, izbindu-se-n piatră, servindu-se ca ritm momentului. Erau vibraţii inutile, căci nu se auzeau, dar se simţeau. Erau şoapte pe care ni le întrerupeam reciproc. Erau gesturi vulgare. Era ceva din zborul unui prădător. Iar noi, în micitatea noastră parametrică, am fost văzuţi. Dar nouă nu ne păsa. Noi continuam. Iar picăturile de apă, din minut în minut, adunate, au devenit cascadă.
Ne-am chivernisit momentele împreună, până când timpul a ales să tragă de noi şi să ne rupă. Iar într-o ruptură să stea viaţa noastă, privită şi trăită-n continuare, dar cu respiraţii trepidate. Tremurate, dar nu de amorul ceresc pe care l-am fi putut înfăptui ca simple creaturi.
Ca simple suflete ce nu trăiesc mai mult de-o zi.
Am ajuns în punctul în care zborul nostru s-a transformat în înot. Doar că noi nu ştim înota.. şi nici nu suntem în ocean... Ci doar la o palmă şi-un pic distanţă pe harta mută a gândurilor noastre. Cu toate văile pe care n-am avut vreme să le numim. Pe care alţii le-au numit înaintea noastră.
Te-am îndrăgit în fiecare bâzâit, mică făptură
Făptură ca mine, despărţite de-o viaţă
Una mizeră, dar totuşi dulce.
Căutarea noastră şi încercarea de a ajunge una la alta, mică fiinţă, a fost pecetluită de o banală plasă de insecte şi de palma unui om nesăbuit ce a ajuns să ia viaţa unuia dintre noi.
Omul care a ajuns să scrie povestea noastră.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)