Sanctuar

   Houndmouth - On the road

   O scandura pe jos, intre pomi si drumuri pietruite, oranduite dupa propriile legi si dupa propriile cuvinte. Un povarnis si un drum incalzit de soare, reflectandu-se in scandura slefuita, lacuita, amplasata prost si fara sens. Un conglomerat de elemente, intr-o liniste calma de primavara. Concepte de oameni care nu se afla in acest peisaj si concepte de voci negre, aparute de cu seara in micul sanctuar literar. 

   Un acord de chitara pe fundal ce se intensifica o data cu inaintarea noptii. Un varf de iarba mai verde decat cel de-alaturi si mult mai lasat pe-o piatra decat orisicare. O mana de vant ce atinge pamantul, dar care nu lasa urme. Un pas de animal care nu face pagube. O scandura amplasata prost, auzita ca se plange doar cand ploua. Drumul pietruit doar de niste cuvinte, intinse ca vopseaua pe zid, doar ca pe pamantul tanar. Doar element de natura aceasta piatra, pusa una langa alta, in asa fel, incat si-au facut drum etern catre un "catre" nestiut de nimeni, descoperit doar de luna si pitit de umbre, ziua.

   O pace nestramutata este un loc inca necunoscut, nevizitat nici in treacat de catre cineva. Urme de popas exista: o scandura fixata. O urma de mister, fara explicatie, fara miscare sau vreo urma: aceiasi scandura, sprijin al ierbii lasata de relaxarea adusa pe vant, paralela drumului grizonat si dur spre nicaieri, inotator intr-un ocean verde, acoperita doar de-o coroana ravasita de copac. Nu stie nici el cum a crescut atat de garbovit.

   Un sentiment de sedere, de amplasare definitiva intr-un loc atat de sacru si deloc profanat. Un loc de care ar vrea sa se detaseze orice muribund pentru ceva mai mult decat o scandura. Pentru beton. Pentru mai mult decat pacea pe care o cauta constient un sfert dintre oameni. O bucata de scandura, o urma de aparteneta in acest tablou, prelucrat, venind din aceleasi materiale: s-a intors acasa.

   Oricare om are datoria de a se intoarce inapoi la ceea ce i-a adus pacea 
   Candva.

(Sursa imagine: Wenz Murillo)

Susceptibil commandor

   Fink - Perfect Darkness

   Am facut un compromis sa ma vad cu tine. Ca te-a vazut buna mea amica-n vis si ca nu erai tocmai in regula. V-ati vazut sa va vorbiti de "esti bine?". Ca nu pareai. A fi bine, nu alta. Dar cand esti tu bine?

   Intr-un fel, imi bantui in amintiri si bantui in mine. Mai simteam cateodata parfumul tau, propulsat ca un vapor indragit din alte piei, la treceri de pietoni sau in baile din cluburi, cand ma priveam in oglinda, iar langa mine se rezemau de perete doua tipe si se sarutau. Ce peisaj morbid. Cat pacat.

   Imi secatuiai toata zeama gandurilor si simtirilor mele. Ziceai ca o sa ramai in universul meu sau intr-unul dintre ele. Nici nu stiu pe care sa-l aleg special pentru tine, sa se muleze pe acele valori morale pe care ai dovedit lesne ca nu le detii. M-a lovit tarziu ca un tarnacop in coloana si ma paralizase multe zile. Ce nenorocire! 

   Vorbeam atat de lejer cu o persoana pe care o urai, iar eu nu ma mai puteam deschide. Ma adusese-i in pozitie de drept, doar de copil frivol de maxim zece ani. Nu ziceam multe. Mi-era frica. Te vizualizam langa mine-n asternut. Te vedeam cu barbia pe umarul meu. Incepusem sa urasc tot ce-aveam si-mi amintea de tine. Incepusem sa urasc tot ce ziceai ca-i perfect la mine. Uram fiecare centimetru din mine, doar fiindca tu le-ai dat sacralitate cu iubirea ta, tacere. 

   Te-am vazut dupa atatea luni. Ai aceiasi fata si se vede de departe ca nu mai existi. Nu mai esti decat un strop de praf dizolvat in apa. Ma doborase din nou mirosul tau cand te pusese-i pe banca langa mine. Vorbeai de efemeritati cu persoana ta iubita, diagonala mea. Oh, cat de copilaresc si prostesc! Iar eu am plecat, asa, fara indice de vreme, caci era martie si ningea. Oh, cat este sa-ti spun, dar nu stai la vorbe. Stai la cativa pasi inapoi, iar respiratia ta o pot recunoaste dintr-o mie. Si nu poti nega asta. A fost un timp indelungat. Ai fost.

   Te-am parasit cu sufletul de cand mi-am luat bilet dus cu trenul. Erai in gara, devastata. N-aveam sonorizare-n ureche si dincolo de ea pentru ambiguitatea aceea din glas pe care o aveai mereu si de care mi-am luat responsabilitate ca o voi astupa. Tarziu mi-am dat seama de ce ma impingeai si de ce imi puneai melodii pe care tot tu plangeai. Tarziu, dar nu imposibil.

   In schimb, iti multumesc pentru faptul ca m-ai dezamagit. Ca m-ai pus in fata oglinzii si ca mi-ai dat foc. Ca m-ai lasat sa ard si sa ma vad cum ma carbonizez pe zi ce trece. Ca mi s-au luat zeci de straturi de piele sa te dau jos si sa te alung. Am dat intr-o parte totul. Am facut sacrificii zilnic ca sa ma bucur de mine. Nu puteam sa cred. Ca suflul meu nu va mai fi privit de tine si ca secundele pana sa adorm nu vor mai fi numarate de tine. Dar stim bine, acel tu era acela fata de care eu n-aveam niciun sentiment. Se intampla demult.

   Nu-mi voi regreta niciodata sentimentele tarzii. Nu te frig cu tigara, c-am facut-o deja, amintindu-mi de omul bun venit din Olanda sa ma bage-n folie galbena si sa ma salveze de focul in care ma aruncasei tu. Chiar si-n lipsa ta, chipurile gaunoase ma priveau si ma ironizau, mai mult sau mai putin pe ocolite. Dar ce mai conta? Ti-ai facut intrarea spectaculoasa in regatul de scame. Si-atat cat credeam ca esti bine, pana la substraturile cu "gratar" si cu "ne prajim". N-are rost.

   Cata incredere sa mai am in dragoste si-n iubire, daca dintr-o confesiune am ajuns la unspe noaptea-n mare, imbracata pe jumate, spalandu-mi gandurile? Iar persoana la care m-am confesat si la care tineam, mangaia un altcineva pe crestet? Cat am asteptat cu degetele infipte-n nisip un val care nu mai statea sa vina? Si de ce tocmai tu ai mimat fluxul? De ce nu m-ai lasat sa ma bucur de un adevarat flux si de ce ma bantuiai la fiecare sarut? De ce m-ai oprit de fiecare data? Ce nebuloasa e in mintea mea?

   Dar tu de existat, nu mai existi.

   Niciun univers de-al meu nu mai e drept de tine.

Curmală

   Ceva ce creşte, e scump şi se găseşte rar. Proprietăți bune-n esență, dar nu şi-n aparență. Dulce până-n pielea cea mai fină din cel mai adânc element aflat în om. Multă vreme de consum dăunează. Beția, totuşi, te cuprinde.

   Se simțea un miros de ceai şi-o dulcegărie fără de nume. Întotdeauna a existat acel miros când se fac asocieri între olfactiv şi vizual. Inconştient, s-a făcut asocierea. Ochiul nu bătea, pielea se îndepărta. Amintiri au năpădit şi te propteşti în alții să fugi, măcar cu gândul, căci ochii ți-s proptiți într-un zid. Boli mintale. Doar o boală mintală, inevitabilă.

   Era de tot doar o epavă a unor trăiri. S-au aruncat cu pietre în copacul ce producea curmale umane. Nu s-au gustat decât câte una sau două. S-au simțit ca zece mii; din cauza puterii unei muşcături şi persistența aromei pe limbă. Acum e altcineva care distruge aşa simpatic o întreagă recoltă. O fi la îndemână puterea de a-i recunoaşte fiecare fruct, fiecare muşcătură de curmală, numărând secundele, minutele, orele până când aroma persistentă se neutralizează de pe limbă în jos; esofag sau faringe.

   Expert om în găsirea unui compromis sentimental în orice nuanță de parfum sau de vag miros, am găsit totul nu numai în acel vechi miros de ceai de vanilie cu ceva dulce, serios, dar am găsit faptul că nu-mi mai irită vreo pornire.

  

Cugetare lirică

Ce este sexul
Şi cum se împleteşte el cu ex-ul?

Ce este luna
Şi de ce apare atât de taciturnă?

Ce este o amintire
Şi de ce se rezumă doar la o privire?

Ce este scrisul
Şi de ce se pune în muzică şi-n discuri?

Ce este iubirea
Şi de ce e aşa cum e şi nu-i simplă ca privirea?

Ce este scriitorul
Şi de ce îl privesc ca săvârşind omoruri?

Ce este depresia
Şi de ce te ține la pat de se-ntâmplă disecția?

Ce este un sentiment
Dacă nu un nor comprimat fregvent?

Dar ce suntem noi
Dacă nu comprimați şi zbuciumați nori?

Dar ce suntem acum
În mediul ăsta diurn şi taciturn?

În final, nu există sexul
Decât împletind şi răsfirând versul.

În final, rămâi doar cu buza de sus
Împletind cu cea de jos un murmur ursuz.

În final, murmurul devine nor
Şi se risipeşte ştirbit pe-un coridor.

În final, coridorul
E vrut dor şi de neprihănit viitor alegător.

În final, fugărim o bomboană,
Ca la final să-ntrezărim o dulce şi mult prea complexă boală.

În final,
E doar un ciclu mutual; comprimat intelectual: simplu, extraordinar.

Om bolnav.

   OCS - Cum să fii mai bun

   E unul într-un oraş aglomerat, aruncat, străin. Un conglomerat de acte şi documente care să justifice boala de care suferă. O bucată mică şi incapabilă de oameni care l-ar ajuta. Doi la număr.
   În vineri şase, cerul e infern, plânge, suferă cu un străin, unul maleabil şi descurcăreţ în societate, dar cu obrazul umed de lacrimi într-un colţ al casei. Un om neînţeles, un om bun, unul care nu suferă de cancer, ci suferă că nu mai lucrează alături de doctori şi de asistente, să fie alături de suferinzi. Acum el însuşi e un suferind, deşi aparenţele sale înşeală adevărul carcinomului din analize.
   Despre bucuriile limitate vorbeşte din când în când, pentru că-s puţine. Nenorocita de boală de care suferă şi pentru 'fantomele' sale din trecut, a ajuns să se pună pe sine mai înainte de toate. Îşi înlătură treptat oamenii pe care i-a iubit şi l-au trădat. Îi înlătură inconştient şi pe cei doi care sunt în permanenţă alături de el. Îl înlătură pe primul şi totodată unul dintre cei doi ce sunt mereu alături de el. Îl face să se simtă o mizerie. Un miez de păcat, un nucleu infect ce a ieşit din acesta. Antiteză a trecutului e prezentul, iar toate principiile ce le-a dat omul bolnav, le încalcă.

Dăm la topor, dar suntem fericiţi. Suntem bolnavi şi săraci, iar soartă de izbândă cu viaţă din chestiunea asta, nu putem găsi. Avem o şansă la mai bun. Avem primul din cei doi ce are determinare. Avem o bătaie de joc omenească. Avem un nucleu sănătos, dar îl înlăturăm. Nu ajungem să-l mai cunoaştem şi ajungem să regretăm.

-lucruri şi stereotipuri găsite în comunitatea noastră nativă

   Aici intervin cu partea mea în care pot spune că sunt unul din cei doi, că bolnavul e hai-hui în Bucureşti în momentul de faţă, că mă face să mă simt limitată. Că n-am cum să ajut, că n-am niciun venit scos din propriile puteri, că doar scriu într-una din camerele mele, că îmi plăcea ploaia, dar acum n-o mai suport. Aştept vara şi aştept ca boala să dispară. Nu mai vreau să aud cum plânge în lipsa mea şi cum nu vrea să mă rănească cu egoismul, dar totuşi o face.
 
   Aştept momentan să se potolească ploaia dulce şi sărată. Aştept şi lucrez la un plan, lucrez în minte, lucrez în conştient să devin un om mai deschis, un om mai comunicativ, mai vesel.

   Lucrez la o minune.

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.

"Mărjele"

   Boom Boom Vibration - Dem Know

   Azi a fost luni, frumos, zi de stat şi multe altele. M-oi trezit pe la zece jumate c-o lene imensă. Aşa că m-am dat jos, pe mers în picioare, pe la ora unsprezece. Mi-am luat prânzul (că mic dejun nu-l pot numi) cu mama care vorbea în franceză, iar eu în engleză. Diferenţa? Eu nu înţelegeam ce ea zicea..

   Dus cu tubul, frecat strada cu tubul. Atelier. Doamna Besu a.k.a. Satan în persoană. Patru ore foarte lungi. Eu şi cu Emma, încercând să vindem papioane ce au agitat un om mai mult decât scump şi dulce. Dar nu s-a vândut astăzi niciunul. Anyway, schiţele mele cu "pridvor" şi "trăsături ale lemnului" a cam intrigat-o pe Satana. Aşa că a decis să mi le arunce pe jos (ca semn "subtil" a cât de mult mă "place"). Şi Sabina care vrea să scrie o poveste cu multe liniuţe de dialog.

   După şcoală. Stare de staichill. Victor a.k.a. Vicky, Emma, Sabina, Maria a.k.a. Hipsta M. a.k.a. Panaramă, Adina şi Diana 'Modestie'. Drum cu ei până pe la Casa de Cultură. Că de-acolo ne-am risipit. Apoi, în 51 cu madam Emma. Mergând, desigur, la clasica bârfă "de după şcoală".

Dar Victor călcase pe tubul pe care-l târam.. S-a găurit. La dracu'.

   Şi cu clasica bârfă "de după şcoală" care o ţinem într-un loc cu mese multe, desigur. Mereu magica masă "din-dărăt". Să nu audă ce secrete se discută, ce probleme se dezbat şi ce "Porn-o pe Marte" înseamnă defapt. Că-i poveste ce o discutăm şi că va fi un best seller ca şi "Morţii Mă-tii" scrisă de Un Oarecare Cristi (sau Cristian) şi că va fi o mare bălărie. Şi că-i poveste cu plotting-u' într-o strânsă legătură cu titlul. Nu, nu cu porno. Şi nici porno cu marţieni. Pe.. Marte. Nope.

   Veţi vedea, căci mă tentează să postez întreaga poveste pe blog'şor (când va fi gata). But I will think and judge very wisely before posting. 

   În orice caz. Nici un întreg alineat nu are, deci.. Lunea se poate însenina şi cu jucărioare de la Mc, suc, o colegă, o altă colegă mai mare care a trecut cu cealaltă colegă prin 13 la vreo trei "d-alea mici" şi pe care o respect foarte mult pentru acest fapt and many more others.

   După plecarea acestor două fete, random-ismul de la masă continuă. Ne perturbă idei foarte nesănătoase, desene aiuristice pe care le şi facem şi mărturisiri afurisite. Unele telefoane de la mămici şi obiectele de pe masă cărora trebuie să le facem ceva.. Un Finn acolo, pe suculeţul meu.. Unul foarte cute făcut cu ce este în penar.. Good. Şi băieţi ce-şi fac poze cu bot la masa alăturată.. Daaaamn.

   În concluzie, a fost o zi interesantă şi de acum mă voi apuca de:

1. Schiţe cu "pridvoare" pentru Satan

2. "Caietul pentru Mc" (căci mereu se discută lucruri aiurea de ţinut minte)

3. Scos idei de pe Wikipedia în legătură cu tuberculoza

4. Vlogging. Maybe.

   P.S.: Am avut un chef nebun de scris o postare mai fără deep-uri şi fără figuri de stil. Şi mă simt al dracului de bine.


Stay tunned.

   *Titlul n-are nimic în comun cu conţinutul acestei postări.

Părţi neştiute

   Deep Purple - All The Time In The World

Sau uitate sub criteriul că "nu contează" şi "nu-mi pasă". 

   Mi-au dat multe lucruri de furcă în mintea-mi ameţită de dureri cumplite ale faringelui. În timp frumos şi senin în Constanţa cea uitată de multă lume. Acea parte neştiută şi cu toate anexele ei ce ascund feţe brodate de riduri fine şi de eleganţă, de bun gust şi de bunătate necondiţionată.

   Piaţa Ovidiu. Cu tot cu Ovidiu care se uită în depărtare, înspre mare. Om ce-a fost odată; acum, cunoscut numa' din literele îngropate în marmura pe care-i scrisă mândra sa poveste şi cugete nescrise, dar tipărite pe faţa sa neagră şi bătută de vreme. Uitat în piată, pe piatră maiestuoasă, etern ca un munte şi cu privirea sensibilă ca o fecioară "dilie" la vârsta-i fragedă după iubire. Stă cu spatele la Muzeul de Istorie şi Arheologie, renovat doar din faţă. Batrân şi plâns de ploi pe celelalte laturi ale sale. Clădire şubredă ca toate celelalte care încă se ţine bine. Se ţine pentru a ne arăta că ce este vechi, este şi bun. Şi de neuitat.

   Cu tot cu geamurile din lemn, odată maro, iar acum înălbite şi parcă cojite, strânse de razele solare. Divizate sub formă de pătrăţele, tot din lemn. Geamuri ce încă se ţin în marginile de lemn. Mult prea şterse doar de formă. 

   Gălăgie mare în această piaţă. Picamăre şi oameni cu mâini muncite. Escavatoare galbene, micuţe. Călărite de alţi oameni munciţi cu priviri dubioase, spunându-şi la ureche cuvinte pocite pe care le pot auzi bine. Că muncesc ca nişte sclavi pentru nimic. Şi asta m-a făcut să mă gândesc puţin: .. pentru nimic? Oraş încărcat de-o frumoasă istorie, arhitectură, valori.. Om ce le-ai putea salva pe toate acestea, nu dai doi bani? Lucrezi pentru un salariu. Şi nu pot spune "doar" pentru acel salariu, ci lucrezi şi pentru bătrânul tău oraş ce-ţi oferă cerul şi multe altele ca hrană spirituală. Dar.. în fine.


   Îmi continui călătoria, parcă nesfârşită. Mama mi-e alături cu chef de aer curat. Doamna doctor nu este. Aşa că o luăm pe străduţe, unde îmi povesteşte mama pe lângă fiecare zid fără geamuri, ce erau acolo odată: "Aici era o cizmărie." Mergem ce mergem.. "Aici a fost cofetăria ...". Merceria şi ea cu nume românesc, distrusă. Ceasornicăria prăfuită în interior, arată că a fost un loc în care domnii îşi reparau ceasurile de buzunar cu lanţ şi cu miros de sepia. Tot aşa: o dată.

   Aproape de piaţa lui Ovidiu, un magazin de antichităţi. Pe una din cele două străduţe ce dădeau spre bulevard. O iau pe cea din dreapta. Mă tentase să merg pe acea străduţă, fiindcă cealaltă era îmbâcsită de muncitori ce reabilitau.. ceva. O străduţă îngustă, iar trotuarul şi-mai îngust. Piatră cubică peste tot pe jos. În dreptul unei canalizări cu capac negru, acel magazinaş cu vitrine umplute cu bun gust. Nu bătea la ochi nimic. Dar totul cu un rafinament şi cu parfumul parcă din vremuri trecute. Decid să intru împreună cu mama.

   Mirosea totul a vechi. Nu, nu praf. Era acel miros de vechi care mereu mi-a plăcut. Şi-o femeie stilată, c-un zâmbet micuţ pe buzele-i pecetluite de culoarea rujului unei doamne, roşu. Şi nu. Nu era mama. Era doamna ce stătea şi aştepta ca cineva să-i calce pragul magazinului. Stătea pe un scăunel şi se uita în jur. 

   Cum intrasem pe uşă, în partea stângă, cărţi. Ferestre ale imaginaţiei, răsfoite de oameni culţi şi muritori, însetaţi de a şti mai multe, trecute-n atlasul timpului cu filele galbene, doar.. "4 lei". Asta îmi indicau etichetele lipite pe rafturi. În partea dreaptă, păpuşi de porţelan îmbrăcate de epocă, cu păr cârlionţat, brunet ori blond. Cu obraz parcă viu şi rugător să-şi găsească fiecare câte o casă. "50 lei". Tablouri pictate maiestuos de pictori de care probabil n-am auzit niciodată, dar care transmiteau multă sensibilitate prin culori şi stil. Într-o cutiuţă, monezi de 100.000 LEI. Argintii, aurii, din bronz, uşoare, grele, cu gaură-n centru, cu anii comunismului inscripţionaţi, cu chipuri de domnitori.. toate îmi captau privirea. Lângă care bacnote de care-şi aminteşte mama emoţionată. Mai văd o vioară, un pian, un scaun cu tapiţerie brodată manual, pietricele, tablă de joc cu jetoane a căror linii indicatoare erau cusute cu piele maro şi neagră, lângă care zăceau două zaruri (unul negru şi celălalt alb spre galben). Un frumos candelabru făcut din scoici stătea agăţat de tavan. Doamna ne-a zis că-i funcţionabil. Cercei, figurine, machete, maşini de epocă, mici statuete din lemn vopsit care nu arătau ca fiind din lemn. Abstracte sau reale.

   Rupe mama tăcerea sub subiect ce ştia că mă interesează:

" - Gramofon aveţi? "

   A avut. Ba chiar două, dar se vânduseră. Unul cu 900 de RON şi celălalt cu 1200. Funcţionabile ambele şi cu parfum de vechi. Dar care nu s-au putut întâlni cu discurile de vinil ce muritorul "eu" a putut să le obţină de la oamenii săi vintage. Discuri negre ce ascund muzică pură şi nemixată în niciun fel. Bass, chitară, tobă, vocal. Se ascund în micile şanţuri circulare pe care le pot doar atinge. Pe care le pot simţi doar la palpare.

Poate auzul meu de muritor e prea prost

Este prea impur pentru muzica zeilor

Cele vechi cu parfum de vechi

Şi cu amintiri răscolitoare pentru cei ce-au fost odată

"Madam" şi "Monsieur", "Doamnă" şi "Domn".

Fuga Adei #2

   Andrew Gold - A Little Mercy

   A trecut o săptămână de la acea cumplită întâmplare. Şapte nopţi trecute cu somn obositor. Şapte dimineţi în care îmi doream să nu mă mai trezesc în corpul tău. Şapte zile în care am încercat să mă gândesc cum să te găsesc. Pe tine, hoţ al trupului meu. Tu, alchimist al sentimentelor mele şi cuţit ce-mi penetra odată organele în timp ce-mi erai prin preajmă. Când te vedeam şi când îţi simţeam parfumul.

   Nu mai sunt eu. Sunt tu. În hainele tale şi-n camera ta în care sunt închisă. Nu-s hainele cu care sunt confortabilă. Dar nu sunt nici Ada, ci tu. Ada a fugit cu corpul "meu"-lui într-un loc neştiut de "minele", tu. Mă uit la acelaşi bilet şi schiţez cu creionul literele legate în grabă. Încerc să descifrez intenţia de a-mi comunica ceva.. Ada falsă cu mintea ta. Ada cea cu faţa mea şi cu expresivitatea corpului şi a feţei specifice. Mi le-ai dat la schimb pentru intimitatea ta şi trăsăturile tale. Şi mintea mea rătăcită în trupu-ţi firav.

   În fiecare zi mă trezesc cu aceleaşi mâini. Nu ale mele, ci ale tale. Legate de mine, adică de tine. De corpul tău în care sunt blocată.

  "te-am văzut încercând să ajungi la mine...", deci m-ai văzut. "...acum mă ai", intenţia ta de a-mi răpi tot ce aveam: pe mine. Şi povestea ce-ncercam s-o ţin ascunsă. 

Dar nu mai pot. 

   Mi-ai dat la schimb viaţa ta şi această cameră de-un purpuriu înfrânat de ferestre albe de termopan. Simboluri familiare şi ciudate în acelaşi timp. Pe pereţi. Perdea subţire prin care trec razele de lumină până la patul de lângă uşă. Până la mine, în fiecare dimineaţă. O mică bibliotecă cu cărţi din care ai citit o jumătate de raft. Ti-erau însemnate de mâna-ţi pe prima pagină. Şi dulăpior cu discuri de vinil şi CD-uri cu muzică. De-mi place mie şi muzei mele, tu. Dulapul în care-ţi zac hainele şi la care mă uit mereu. Pe-acelaşi perete cu muzica ta bună. Miros toate a tine. Şi trist c-am început să mă obişnuiesc cu parfumu-ţi ce-mi răscoleau interioarele. 

   Pe una din uşile dulapului ai o listă de dorinţe. Una pe care nu mi-o pot însuşi. Doar lucruri copilăreşti, ca excursia de două săptămâni în Elveţia. Şi ursuleţul pe care-l aştepţi cu ocazia zilei tale de naştere de la băiatul ce-ţi furase inima cu mai mult de-un an în urmă. Zâmbeam şi zâmbesc, căci erai tu în fiecare dintre literele acelea.

   Trec cu vârful degetelor peste hainele frumos puse pe umeraşe si le strâng mânecile. Le strâng umerii. Timp în care nu-mi pot stăpâni lacrimile. Nu-mi dădusem seama. Acele haine erau tot ce tu erai. Expresivitatea pasivităţii tale, a feţei tale, a cuvintelor pe care le auzeam scoase şi gândite. Tot ce exprimai prin ochii tăi căprui şi prin privirea ta rece. Ardea câteodată. Câteodată. 

   Mi-am dat seama că sunt blocată în tine şi că tot ce mă-nconjoară în această cameră e acum al meu. Până mă găsesc şi-ţi găsesc urmele dinaintea cărora calci în noroaie, poate. Sau în praf. Nume sub care te ascunzi: Ada. Şi nume sub care mă ascund: al tău.

   Un secret jegos pe care l-am ascuns. Împreună. Iar dorinţa mea, trecută-n lista ta din dulap, cu scrisu-mi specific sub al tău sfânt, fără majusculă după punct, specific ţie, am scris mare:

 "te am. te iubesc. te ador. 

dar te voi găsi, Ada.

căci ce am acum

nu-i nimic din ce mi-am dorit.

e viaţa ta."