De veghe #3

Nappy Roots - Good Day & many more

Mă simt într-un impas. E trei și un sfert în dimineața lui noiembrie, șapte. Am tutun pe telefon, unde sunt cele două stickere mult prea ponosite să mai înțelegi ceva din ele. Mă doare ușor inima și port pantaloni scurți în dungi galbene și roz pal. Pale amândouă. Am revenit în camera mea. Prea mare, prea mică, prea impersonală. Tot încerc să îi adaug câte ceva de-al meu. Cam niciodată nu s-ar putea compara cu "bârlogul" de-acasă. Ar trebui să mai tac, așa că aprind o țigară. Căutat timp de o vecie, poate doar două minute, să revelez două brichete, una gri, una galbenă, sub laptop. Editez poze să-mi iau gândul de la mine. Editez oricum multe, mai am mult, mai am multe de dat și primit, prea multe momente. Fericită m-aș scălda înapoi în cadrele acestea. Era vară. Îmi trăgeam un tricou de la voluntariat pe mine și porneam la dans cu fluierul la gât. Trezeam copiii și ne încuiam în baie: ei pe mine și eu pe ei. La un moment dat, se rupsese un leagăn legat de doi copăcei cu două profe pe el, în mid-air. Of course, am ajutat la repararea lui.
Acum două zile m-a apucat o sete de cunoaștere nestăvilită, dar lucid, acum, o legumă fizică. Aș trăi într-o baltă de portocaliu cu țestoase turcoaz, un soare domol cu cercel în nas și Tash Sultana pe fundal. Vegetație doar jumătate de planetă, iar planeta e chiar pe planuri: n-ar fi rotundă, turtită la capete ca Terra, ci ar fi o piramidă. În vârf aș pune soarele, perfect rotund, plat, să alunece pe laturi, pe fețele piramidei mele. Am nevoi interesante în lumea asta. Poate normale și firești. Realitatea e prea cruntă, nouăzeci la sută din ea. Stau într-un cot, ghem. Mi-am stins țigara în farfurie. Și-a șters gura de mânecă. Nu are sens. Cine? Doar îmi imaginez. Fumez aici cu tine, pe piramida mea: eu sunt piramida. Prea mult deep într-o lume prea obvious să mai pot respira normal. Poate de-aia tot fumez țigări pe care să le spăl leneș de pe farfurie. Îmi servesc drept scuză pentru toate lucrurile pe care "trebuie să le fac"
La vârsta asta, sunt prea adult, dar prea mult "eu" să pot fi adult. Îmi trebuie un job. Trăiesc haotic. Sunt prea multe lucrurile care mi-au căzut mie pe masă, să le pot aranja. Am capacitate mentală, nu și capabilitate emoțională pentru ele. Nada bani, nada job. Multe "trebuie" aruncate din stânga și dreapta, multă critică, mult frumos la ceva blocuri distanță, mult fum în încăperea asta, multe poze în foldere, mai multe foldere în mintea mea cu numere și probabilități pe care le urăsc. Analizator perfect, sure. Doar vreau să mă las să mai respir, să stau în hamac cu Kafka, să stăm pe malul mării și să discut metafizic cu Murakami. Să o ascult pe tipa aia de e șefă la poeți ca pe o casetă intr-un radio cu player, pe repeat. Să las casetofonul pe malul mării, să tot ruleze aceiași discreditare cu privire la cuvintele mele așternute și făurite din sentiment, moment, imaginație și beznă. Să-i trăznească vocea, să se spargă casetofonul și să piară o dată din ambii lobi pe care îi am. Vreau să fug cu un căruț luat de la un nene de prin Apahida, să îmi iau agendele și linerele negre, aparatele foto și viața în piept, primejdios, neașteptat, spontan, feeric, sălbatic. Uman. Atât vreau să fiu. Undeva departe de urbanul care mă îneacă, cu nedreptatea, fețele șterse din lume, înșelătoria, prefăcătoria, tot sadismul sentimental când văd oameni că se tot dau la alți oameni, că-s plictisiți, că le e frică să simtă. O zic în general. Mi-e scârbă de Tinder. Vreau sincer să fiu luată de mână și aruncată pe o pajiște în mijlocul câmpului, să mă mângâi pe creștet și să dispărem, să ne dispersăm în natură, în natura umană cea estetică. Căci așa mă simt cu tine. Nu există oră și nici fus orar, nu mai există nici cuvinte, deși le tot spunem și le legăm cu ațe și bolduri și cu cerculeț din-ăla de metal de la brelocul de chei. Îmi deschizi viziuni noi și inimi noi în mintea mea care s-a decis acum mult timp să fie rece și să judece doar astfel. Dar nu mai e doar așa. E cald. Cald. Incredibil. Vrea să își facă un iubit. Mi-a vorbit de șunca aia pe care o gătea cu el. Eu făceam paste din ceva roșii cu ceva sos de soia. E din familie. Probabil el, sânge cu mine, primește mâncare bună acolo, la muncă. Mi-e dor de el. Mi-e dor de tot și de nimic. Mi-e dor doar să scriu. Mi-e dor să fiu apreciată pentru ceea ce scriu. Mi-e dor să fiu ceva, un ceva meaningful, mi-e dor să ajut oamenii. Mi-e dor să mă ajut pe mine, ajutându-i pe alții: satisfacția voluntariatului animă spiritul și conștiința. Pot să jur asta.
Mi-e dor sincer, să fiu o lepră care studiază mișcările din "Adventure Time" la nouă dimineața, într-o zi de miercuri. Întârziam vreo două ore la atelier ca să fac asta. Eram a doișpea, visam la Cluj. Acum sunt în el și m-a îngropat în datorii. M-a încropit într-un activist care încearcă să fie vegan, activ, sociabil. Un "performer", nu mă simt. Vreau să mă mut, după ce termin, sau să îmi găsesc cât de curând un sens. Întotdeauna am luptat, dar parcă se ridică nivelul, iar eu n-am iteme suficient de bune. Și ce-i mai nasol e că sunt singură în asta. Oricât mi-ar spune sângele meu care mi-a dat corpul și viața asta pe care nu am binevoit s-o iau în vara aia, că e alături de mine... Nu e. Nu o simt. Cuvintele sunt cărămizi reci pe care întotdeauna am binevoit să le creez un sens într-un zid, într-un pod. O scară. Un animal. Orice. Dar cărămizile astea nu sunt oneste, respiră gheață și mă ustură palmele când umblu cu ele. Când le frământ că, poate-poate, or fi calde.
O să mă pun mereu în locul tău, oricare tu. Oricare eu sunt tot tu. Oricare decizie pe care o voi lua, va duce undeva. Dacă e cu barca în savană sau cu praștia în piscină, voi vedea. Oricât de "tu" aș fi, tot trebuie s-o duc undeva. Direcția asta. Studiul și timpul care... tot nu e. Tot îmi scapă ceva. Ceva tot scapă și nu e minora inversiune pe care tocmai am făcut-o. Nici tragerea asta de timp incoerentă, nici incoerența mea când îmi atinge palma ei, palma mea. Aia e o incoerență care-mi place. Așa mult mi-aș da o palmă, să zbor până-n prezent, să imi iau viața în dinți, să-mi ascund timiditatea, haosul organizatoric (sau prea organizat) și toată teama asta în buzunar, sub un leu sau doi, vreo cinșpe bani și probabil un filtru. Să le țin acolo, să le am, să le mai simt la degete câteodată, când îmi frământ febril degetele în timp ce gândesc. Să nu fie geaca însăși, cu vreo cincizeci de kilograme mai grea, cusută cu portal de călătorit în timp ca și clipitul de rapid și cu un ghiozdan incorporat, față-verso, cu regrete. Vreau să lucrez, să fiu împăcată, să am casa mea. Vreau ca ai mei să fie împliniți, mai ales la corzile vocale, să nu se mai răgușească să mă mai întrebe "de jobul ăla" și "când l-oi mai avea". Restul spiritual e în rang cu viața cu număr anume. Pe scara aia, sunt peste nouă de ferice. Mai ludic spirit ca oricând. Am idei cu duiumul. Fizicul mă îmbolnăvește. Aș vrea o balanță pentru asta, să țină în aer lumea visătorilor, dar să fie aproape cu lumea muritorilor în care trebuie să facem lucruri: plătit curent, gaz, cumpărat viață, mâncare, cadouri pentru oameni frumoși, șosete, teneși, pantaloni. Mi se pare cel mai dulce lucru să îți oferi din timpul tău, să creezi timp cu altcineva. Se dublează dacă e de calitate. Dacă nu, doare dublu. It's a tested concept. Și durerea e un simțământ care trebuie îngăduit în blog. Așa că îl îngăduim.
Cu toată luciditatea.

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

Linie dreapta

   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.

Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.

Vitraliu

   Vitraliu se sparge în lumină de neon, apoi cioburile devin ridicoli ventrilogi. Screm ceva într-un fragment de clipă, apoi vorbesc când sunt atinse. Când era întreg, tremura cu vântul mâniat. Vorbea constrâns, dar acum că e fărâme, e liber.

   Cu cine să vorbească-n toată libertatea sa, miez de noapte putred ce ascunde orice chip? Cât de rupt e să nu mişte, să rămână ca prins cu heroină la podea, speriat? S-a blocat în libertate. N-a fost în condiția aceasta niciodată. A fost admirat, răgaz de vorbă nicicând. Nicicând mai liber ca acum; nicicând mai pustiu.

   Blocat pe asfalt, se risipeşte. Risipă. Risipă. Se duce. Pleacă. "Dispari!" urlă mut în treacăt un pieton al negurei nocturne. "Dispari!" e ce striga în lumină de neon. Juca în picioare cuvinte. Juca. Juca. Juca-te-ai să te joci cu cuvintele, nesăbuit alcoolic. Controlat de mânie, cioburi perfecte-n distrusa lor condiție îți pun cuvinte-n gură. Juca.

   Vitraliu volatil, rupt în două de lumină vagă. Ai vorbit cu oameni care te-au atins greşit. Greşit. Greşit. Pe rând, fugărindu-se pe stradă. Le vorbeai când jucai sub talpa lor. În talpă nu-i urechea; inima e-n genunchi şi se zgârie, iar fizica nu ține cu tine. Mai alunecă şi cad şi se julesc; tu vorbeşti şi (te) risipeşti şi te pătezi. Sângerez. Sângerez. Obrazul lor, tu nu.

 
   E gaură mare unde-ai fost întreg
   Bat la pas bulevard; potol să te petrec.
  

E loc de mai mult

   Amber Run - I Found

   Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.

   Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.

   Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.

   Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
   O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
   Omul asta de stiinta a inteles.

   Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.

   Am loc de mai mult.

Relativ.

Sam Smith - I'm not the only one

   Mă laşi în cameră întunecată, ca după partidă de cu trântit şi zmucit. Simt ca şi cum aş avea zgărieturi de-a lungul spatelui, care ustură. Îmi lasă un fel de amintire bruscă, un fel de simţământ care mi-l pricinuieşti de fiecare dată când îmi îngădui să te văd. Usturimea aş lăsa-o să curgă în şiruri, cu tot cu sângele care mă aşteptam să ţâşnească. Ca gemete întregi, împărţite-n jumate, şi aşa în sferturi, până la liniştea de acum.

O cafea aş fi băut şi o ţigară aş fi fumat. Nu mă mulţumesc decât cu dimineţile mele duse şi cu răsăritul irosit în miros de tabac. Rămân cu urmele de la tine, rămân c-un sentiment care-mi străpunge organele şi care-mi pulsează din ceafă şi până-n rănile astea. 

   Rămăsesem împinsă la perete, cu vorbe şoptite unui neand de sentimente, un viscol cald care-mi răscolea străfundul. Rămăsesem împinsă-n peretele ăla cald, care-şi ţinea mâinile în jurul meu. Rămăsesem c-un peisaj în care ploua lin, şi-n care inhalam tutun peste umăr. Şi râdeam. Aşa rămăsesem după ziua aia, iar acum, nici aşa nu mai găsesc chipul găsit în ploaie, căci nici ploaie nu mai este.

   Mi-e doar o amintire, şi o perfecţiune. Mi-e pe undeva fier încins sub piele, şi nu-mi pasă în acelaşi timp, de curs, de liceul ce va veni, de nervi, de nimic. Îmi pasă. Şi fumez, fără vreun sentiment. Dar voi da de ea, de aia albă din pachet, pe care stă scrisă dorinţa mea, la vedere, dar care chipul acela nu va avea cum s-o zărească.

   Sunt cinci luni şi se duc. Din frigul în care te-am găsit, în balta în care eram şi-n rănile în care mă zbăteam, tu m-ai găsit şi m-ai trântit de tine, ca de-un zid. M-ai făcut să realizez şi să o ţin într-un vis amorţit. Mă treci din primăvară-n toamnă, anotimp căruia îi datorez o enormitate de lucruri. Şi mă treci încet. Ca de la scoaterea ochelarilor la prelungirea unei orbiri bruşte, care s-ar alege cu sentiment de muşcătură, dintr-o mişcare jucăuşă.

Doar o idee şi o ploaie, o ţigară şi un perete. Prin ele, să-mi creezi un preludiu de oftări cu gând la cât de fraieră sunt şi la cum am permis apariţia zgărieturilor. Prin tine, să văd nevăzutul, să aud cum tremură ploaia, dar nu prin sărături nesecate, ci prin clipocit din glăsuire. 

   Era o cămaşă albă într-o cameră întunecată. Era fata care umbla cu părul prins în coc şi cu material fin peste musculatura şi peste sânii săi. Se remarca şi frigul prin textilă, în timp ce mergea cu picioarele golaşe pe marmura vişinie de pe jos. Se contopea frumos cu peretele pe care se prelingea. Apoi, un curent a făcut-o să lase în mâna sorţii cămaşa şi să se afunde într-o beznă relativă. Singurul luminator era capătul ţigării, şi aia cu putere slabă, întocmai ca acum.

Totul e relativ. Chiar şi persoana la care relatez.

   Se sufocă cu ideea de fum, deşi simte răcoarea dimineţii. Simte un nou început şi totuşi o obişnuinţă din nuanţa aprinsă ce-o va purta trei zile şi multe zile împărţite de cu triade. E în letargia unei dureri fără curaj de impuls, dar cu trebuinţă de a rămâne acolo şi a se rătăci.

Mâine e primul meu curs ca trainer
Şi capul nu mi-e tocmai la program
Şi de aş putea, aş scrie toată noaptea
Dar nu pot.

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

Inkării.

   Red Hot Chili Peppers - Don't Forget Me

   E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.

   E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.

   E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.

   E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.

   E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.

E rece. Vara. Constanta. Treispe zile ramase. Prieteni limitati, niciodata prezenti. Paispe mii de vise. Zero tigari.

Stay tunned.

Deep-ul din sine.

   The Tallest Man On Earth - The Dreamer

   Am invatat in putine zile cum sa-mi intru in starea aia de bine interioara. Sa invat sa-mi gadil entitatea aia care e acolo-n mine si-mi spune si ma-mpinge sa scriu, sa desenez si sa creez astfel. Nu cred ca eu sunt cea care am puterea sa scriu. Nu cred ca mintea asta care pluteste printre lobii de doi la suta greutate corporala au vreo contributie. Si nu cred ca-s doar eu.

   Cred ca, acolo, sub toate pieile astea albe care se prajesc cand stau mult la soare sau pieile alea negre care sunt negre de la mama lor sau negre ca-i pielea buna pentru bronz uniform, exista nu numai complexul ala de celule si bacterii bune. Cred ca e ceva ce ne controleaza si noi nu stim. Inconstientul, poate? Cred ca da. 

   Rezultatul cartii lui Richard D. Precht, anume "Cine sunt eu?" (al carui titlu e destul de banal) mi-a fost un impact major asupra constientului si putin din inconstientul pe care incerc sa-l inund cu curiozitatea mea de a-l vedea si a-l patrunde. Ma gandesc ca eu n-am defapt numele pus de parinti. Ca toti suntem niste nestiuti. Niste necunoscuti. Nu ne stim pe noi insine si ne concentram asupra detaliilor altora, si alea privite in mod gresit. N-avem nume si nici macar pronumele "eu" nu ma mai face sa ma gandesc la corpul de la care brate, maini si degete pot misca si pot cere atat de multe lucruri.

   Oamenii sunt fascinanti in natura lor simpla. Doar ca si noi, si voi trebuie sa vedeti asta. Sa vedeti ca dincolo de "eu" si de numele ala ce va place sau nu, nu e doar carnea animata si gandirea apasata de sinapsele neuronilor ce se omoara unul pe altul de-a lungul timpului.

Este acela ce va da idei cu lingurita si voi v-o prelucrati. Este acela care vede prin ochii vostrii si comenteaza in minte. E acel cineva care sopteste fiecare cuvant pe care-l citesti in minte. E regizorul viselor voastre. E ambitia ce se ascunde dupa o privire, un gand, un simt, o atingere sau un cuvant.

   Iar pe al meu il implor de mult timp sa-mi dea puterea sa scriu electronic, nu doar pe hartie. Unde cerneala parca ma-mproasca cu ardoarea de a ma vedea nervoasa ca trebuie sa ma spal. Il implor ca pe o divinitate nestiuta, ascunsa-n corpul meu. Si al tau. Si al multora. Doar ca fiecare il are pe al lui, fiecare cu trasaturi ce se aseamana intr-o mica masura cu al celorlalti.

Stay tunned.

"Eu sunt.." o leapşă.

   Direcţia 5 - Îţi mulţumesc

   1. Ai o poreclă?

   Am mai multe porecle.

   2. Unde locuieşti?

   Într-un bloc ce penetrează Constanţa cea îmbâcsită de maşini şi de lume ca-n toată România. Gazdă a mării şi a diversităţii ce-mi place.

   3. Ce înălţime ai?

   La ultima verificare, puţin peste 1.65. 

   4. Ai o zi onomastică?

   Da. E pe 15 august. Zi în care sunt o ordinară cu nume ca al multor femei şi bărbaţi. Zi nu prea specială pentru mine.

   5. Cu ce te ocupi?

   Mă ocup cu şcoala şi cu acte de voluntariat în ONG-uri + scris un aşa-zis roman.

   6. Ai fraţi sau surori?

   Dap. Am un frate mai mare c-un haz mai mare ca al meu.


   7. Limba maternă?

   Româna.

   8. Limbi vorbite?

   Fluent doar engleză. Franceză bâjbâită şi bătută-n colţuri de bloc şi puţină germană. :)

   9. Colecţii?

   De amintiri prinse-n bolduri, căni, jucării din ourile Kinder (date, pierdute-n lume şi lipsite de către mine), cărţi vechi, monezi, vederi, stickere şi brichete.

   10. Număr la pantof?

   35-36.

   11. Şcoli absolvite?

   Ciclul primar şi gimnazial la 30. Cam atât pentru moment. :D

   12. Materia preferată?

   Istoria.

   13. Ce hobby-uri ai?

   Pictez, scriu, inventez lucruri, câteodată pun în practică acele lucruri, ies, sparg seminţe în sezonul cald afară cu prietenii, obişnuiam să mă dau cu placa, mă uit la seriale, desenez, citesc, ş.a. .

   14. Bani de buzunar?

   Cât de-o ieşire şi încă ceva pentru o pungă de napolitane glazurate şi-un Dr. Pepper.

   15. Dorinţe?

   Cea de a ocupa un loc de conducere în proiecte sau în alte activităţi, înfiinţarea unui club de teatru şi shortfilm în cadrul liceului, să termin cărţile începute, să-mi iau un longboard până-n august şi lista ar putea continua cu alte banalităţi pe care le cred indispensabile.

   16. Vise?

   Când sunt trează. Când e linişte pe strada familiară care dă-nspre blocul meu. Când sunt pe cale de a adormi, ştiind că noţiunea de "somn" este doar un black out către a doua zi. Când scriu şi mă văd în personajul şi-n întâmplarea sa. Când sunt cu lumea mea bună. Când sunt la ore şi mă uit peste băncile acelea şi prin aerul acela inspirat şi expirat de-atâtea chipuri ştiute la peisajul fals de vis de după acele frame-uri albe din termopan.

   17. Număr norocos?

   23.

   18. Ai vrea să revezi..

   O persoană pe care n-am întâlnit-o decât în poze şi-n visele mele.

   19. Ai animale de casă?

   Am avut. Până când blănitura mea a decis că trebuie să alerge într-un loc mai mare decât podeaua sufrageriei mele în clipe fericite. Loc cu multă verdeaţă şi cu multe divinităţi.

   20. Sentimentul cel mai preţuit?

   De bunătate.

   21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?

   Atunci când m-am văzut pe meleag străin, pustiit de limba maternă şi de monoton. Când am văzut întinderi de verdeaţă şi de apă şi când m-am simţit bine în prostia mea inocentă de copil. Şi a mai fost odată, într-o iarnă, acasă, la ciocolată caldă şi vin fiert, mama şi cu tata râzând ca-n vremurile bune, împreună. Atunci eram foarte fericită.

   Leapşă luată de la Iulian. O dau la cine vrea.

Stay tunned.