O seara ca aceasta

   Seafret - Atlantis


   Seara aceasta poate fi...


   Mefistofelica. Poate fi modelata in asa fel, incat ca tot ceea ce se intampla in juru-mi sa-mi dauneze sufletului, sa imi degradeze trupul si sa-mi maltrateze toate valorile acelea bune despre umanitate, despre ceea ce stiu si totodata, fata de ceea ce nu stiu. Sunt seri in care te arunci in boala ca in bratele cele mai de pret si plangi. Plangi, facut ghem pe covor, in jurul piciorului mesei din sufragerie si-ti vine sa te dezintegrezi cu tot cu materie si cu gand. Iti vine sa mori de trei ori in trei minute si te intrebi de ce nu se intampla. Iar raspuns nu gasesti, oricat ai incerca.


   Inerta. Poti medita ca o leguma, labartat pe pat, gandindu-te la toti aia de-i iubeai din "tineretile" tale de tanar adult sau adolescent sau naiba mai stie, caci oricum, timpul e relativ. Timpul ti-e totuna ca apa de la robinet: o uiti pornita, fara s-o folosesti concret. Iar pana si cand te speli pe fata si te uiti la tine in oglinda, lasand apa sa curga in neand, nu vezi decat un chip pe care nu il poti vedea pe strada, dar poti sa-l simti in fiecare dimineata incruntata si-n fiecare seara, zgaindu-se in fel de fel de ipostaze: tot inerte. Il irosesti in absolut orice cascat si in orice intindere a muschilor tai atrofiati.


   Spirituala. Iti dai seama ca toate ideile tale despre lume nu sunt singulare. Intalnesti oameni cu care poti avea o conversatie, doua, cinci si sa intelegi ca un suflu e precedat de mai mult decat materie. Nu te defineste ce ai zis ieri sau cum ai zis-o. Te defineste clipa aceasta ca fiind adevarata, pentru ca aceasta clipa nu se poate regreta, intamplandu-se, luand parte la ea. O simti, poti fi pasiv sau deopotriva activ, tot resimtind-o. O poti schimba intr-un moment. Toate simturile sunt mai taioase, iar momentele cand esti spiritual, se resimt ca si atunci cand te simti cutit, iar in varful lamei tale se taraste un material fin, de-a lungul lamei tale, in jurul manerului, la nesfarsit. Si toate astea intr-un moment. Iti poti da seama ca iubesti, ca ai crescut, ca poti sa plangi (e uman), ca nu stii ceea ce se va mai intampla, dar prea putin conteaza: eu sunt acum, iar de acum incolo pot schimba ceva.


   Un telefon primit poate schimba o perceptie de o viata. Un ton care sa rosteasca aceleasi cuvinte uzuale, dar formulate in asa fel, incat sa-ti dea un imbold sa poti spune ceva cand vrei cu adevarat sa spui ceva. Sa transmiti un lucru cand chiar ti-l doresti. Sa vezi lumea si sa constientizezi ca seara asta poate fi cum iti doresti tu sa fie. Ca-n mana ta sta decizia si decizia nu te controleaza pe tine spre o anumita actiune.

   Tu ai decis sa-mi citesti blogul si sa simti ceva. Tu ti-aia dat curajul sa ai o seara in care poti fi inert. E perfect in regula! Seara mefistofelica creste cele mai mari suflete creative, cei mai mari romantici. Serile sunt facute sa existe pentru tipuri de abordare, iar eu abordez seara prin scris. Pentru ca au existat si-n viata mea seri in care am plans si am scris, datorita tie, ca te-am iubit, sau datorita tie, ca mi-ai lasat balta un pumn de sentiment. E perfect in regula. Serile sunt facute pentru noi. 

   Serile ne dam dreptul sa respiram si sa fim oameni cu adevarat. Serile ne dezgolesc de toate straturile de bumbac in care au expirat altii fum de tigara si ne descotorosim de ele, ca sa ne uitam in sinea noastra si sa vedem ceea ce avem.



   Iar noi, oamenii, avem multe.
   Iti multumesc ca m-ai citit, cititorule.
   Iti multumesc tie, pentru revelatia si emotia din telefon.
   Suflu boem. Intr-o seara ca aceasta.

(Sursa imagine: SoBooks)

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?

Bernard Frize

Apollonia, 2000

Vitraliu

   Vitraliu se sparge în lumină de neon, apoi cioburile devin ridicoli ventrilogi. Screm ceva într-un fragment de clipă, apoi vorbesc când sunt atinse. Când era întreg, tremura cu vântul mâniat. Vorbea constrâns, dar acum că e fărâme, e liber.

   Cu cine să vorbească-n toată libertatea sa, miez de noapte putred ce ascunde orice chip? Cât de rupt e să nu mişte, să rămână ca prins cu heroină la podea, speriat? S-a blocat în libertate. N-a fost în condiția aceasta niciodată. A fost admirat, răgaz de vorbă nicicând. Nicicând mai liber ca acum; nicicând mai pustiu.

   Blocat pe asfalt, se risipeşte. Risipă. Risipă. Se duce. Pleacă. "Dispari!" urlă mut în treacăt un pieton al negurei nocturne. "Dispari!" e ce striga în lumină de neon. Juca în picioare cuvinte. Juca. Juca. Juca-te-ai să te joci cu cuvintele, nesăbuit alcoolic. Controlat de mânie, cioburi perfecte-n distrusa lor condiție îți pun cuvinte-n gură. Juca.

   Vitraliu volatil, rupt în două de lumină vagă. Ai vorbit cu oameni care te-au atins greşit. Greşit. Greşit. Pe rând, fugărindu-se pe stradă. Le vorbeai când jucai sub talpa lor. În talpă nu-i urechea; inima e-n genunchi şi se zgârie, iar fizica nu ține cu tine. Mai alunecă şi cad şi se julesc; tu vorbeşti şi (te) risipeşti şi te pătezi. Sângerez. Sângerez. Obrazul lor, tu nu.

 
   E gaură mare unde-ai fost întreg
   Bat la pas bulevard; potol să te petrec.
  

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.

  

   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 

  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   

   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...

  

    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)