Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta chitara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta chitara. Afișați toate postările

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.


- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.



sâmbătă, 29 decembrie 2012

Povestea unei oarecare "ea"

   Emeric Imre - Nebunul de Alb (cover de Bibi)


   O fata sta afara in ger. Sta si se uita-n zare, asteptand. Si asteptand de o buna bucata de vreme. Asteptand ceva ce nu i se cuvine. Ceva in care poate spera si crede. "Ceva" ce poate fi un "cineva".
   Si, oare, se vede ceva-n zare? Altceva inafara de calea spre mare, invelita-n gheata rece si uratita de vant si vreme rea? Poti sa-mi zici daca vede sau i se pare? Poti. Caci esti spectator mut. Fara dreptul la actiuni si la cuvinte. Dar totusi.. imi poti spune daca vede ceva?
   Caci ea vede doar marea la capat de drum. S-a saturat sa stea in loc, dandu-ti satisfactia de a-si freca mainile de frig in fata ta, neputincioasa. Invelita-n bumbac si fas, dar goala pe dinauntru. Si gol dintr-acela ca intr-o teaca de sabie. Iar taisul sabiei sunt sentimentele amare ce le simte. Numai intrebari poate sa-si puna.

   Numai ea, in fata bancutei si a acelui loc. Numai ea pe scena ororii de decembrie. Numai el care nu vine. Si-i era indeajuns sa nu vada marea inghetata la capatul drumului. I-ar fi fost indeajuns sa i se inlature marea si sa n-o mai vada, umbrita de el. Sa vada cum paseste din ce in ce mai apasat, din ce in ce mai aproape. Sa vada suflu de om. Abur de caldura din trup masculin.
   S-o vada si sa-i zambeasca. Sa-i faca vara in toi de iarna. Sa nu-i mai fie frig la maini, caci vor fi ale lui ce i le poate incalzi. Degete fine si altele puternice. Inclestate pentru vecie.
   Dar toate astea-s vise. E noapte si felinarele s-au aprins. Marea nu se mai vede. E un orizont negru intr-un peisaj intunecat. Luna ia autoritate asupra cerului si a felinarelor. 
   Iar ea.. Murmura. Doua cuvinte ce i le putea spune. Ce i le poate spune. Ce le poate striga la capat de drum. Ce i le poate scrie in gheata, sa le vada sub lumina de felinar si luna.

   Si o face. 

   A doua zi, dragul meu spectator, el a aparut. Acoperind privelistea spre mare cu trupul sau. Mergand apasat. Indreptandu-se cu inima mica inspre acel loc stiut. Inspre acel loc in care ea a fost cu o zi inainte. A calcat pe sentimentele ei transformate-n apa murdara de gheata impanzita de noroi. Si n-a mai ramas nimic.

Stay tunned.