Un om artificial. Daca as vrea sa fiu altcineva, as putea face asta in orice moment.
Un om capos. Daca nu as avea cateva principii care sa sustina restul informatiilor, nu as putea fi eu.
Nu am. Nu am coerenta. Nu am consecventa. Nu. Nu pot fi, decat orice pot fi. Nu, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni. Da, reusesc. Dar nu vreau. Nu, nu sunt superficiala. Da, am calcat stramb cand voiam sa merg drept. Nu, nu sunt atenta. Da, observ mult. Paradox, da. Rea, pentru ca iti demontez orice argument. "Nu-i mai tace gura", dar o ziceti pe un ton acuzator, iar eu doar asa imi arat compasiunea.
Nu, nu voi mai fi idem peste un an. Nu, nu stiu daca mai rezist. Da, cumva sunt altceva in fiecare zi, dar nu ma rescriu din nimic la fiecare rasarit. Imi creste parul la fel de lent si am animale in stomac atunci cand iubesc. Nu, nu prea vorbesc si da, vorbesc prea mult. Sunt serioasa pentru dramul acela de incredere pe care ar trebui sa-l ai constant in mine. Sunt energica si nu am stare pentru ca sunt entuziasmata, iar fix asta imi inunda plamanii cu aer cand alerg, viata prin cumularea de artefacte conversationale si informatii, iubirea prin faptul ca nu o pot intelege. Si am ajuns sa nu mai vreau sa o inteleg. Am ajuns sa vreau sa o simt, iarasi. Sa scriu, iarasi: nimeni nu ma cunoaste, intr-o deriva definitiva.
Sunt o boare sarata care nu are nume si nici sonor. Iti fac cute in semn de zambet daca te iubesc. Fug pentru ca nu inteleg si vreau mai-mereu sa o fac. Maturitatea se masura in ani, asa stiam. Dar stiu ca eu ma uit. O sa ma uiti, treptat, ca orice altceva. O sa imi uiti vocea, o sa imi uiti zarea. O sa imi uiti forma degetelor si o sa uiti tot ce uit eu insami. O sa ma uiti, cum am uitat numarul de telefon al bunicii. O sa uiti, cum uitam ca a trecut ora unu a serii si noi inca nu dormim.
O sa uit ca am scris textul asta si o sa uit ca imi venea sa plang, caci n-am reusit sa scot nimic din toate ce se ara pe campul meu neuronal. O lacrima? Un cuvant? E mult. E pace si razboi. Mintea mea penduleaza intre cele doua, ca intre sentimentul de foc si de gheata: sunt neutra in coconul meu. Sunt complet umeda pe interior, pe si deasupra venelor. Sunt ceea ce nu vreau sa recunosc, dar ma roade si inunda pe dinauntru. Sunt o sticla ambalata pana la gat cu motivul ca ceea ce este in interior, e sacru. Ce strop va vedea lumina zilei, sa se usuce pe teren, sa-l culeaga vantul, sa-l picure de pe cusatura pelerinei de ploaie, sa pice pe foi pe care scrii, sa cada pe podeaua proaspat data cu mopul, deasupra marii, deasupra picioarelor, pe stomac, in brate, in propriile brate, pe jos, ghem, in pat, animale, cer, cere si plange o data cu noi, cand noi nu putem.
Ne punem mainile la ochi reciproc in autobuze si ne prefacem ca n-ai ochii rosii sau cum te uiti cu intentia sa imi zici ceva. Ma voi preface ca nu imi bate curentul la ceafa in camera asta inchiriata intr-un oras in care ma simt mai singura ca oriunde. Cand camera asta e asa pustie la patru si nimic nu poate trage draperiile si chiar sa lase ochii in bezna, sa nu mai caute, sa nu mai pice crucis, sa nu mai gandeasca. Cum faci ochii sa taca? Cum faci sentimentul de camin sa iasa cativa centimetrii din balcon, in casa? Cum sa iti explic faptul ca la mine iese in casa, dar nu intra? Cum sa iti spun ca sunt un explorator loial? Cum pot spune, in timp ce vorbesc atat de mult?
Cum fac sa nu mai scriu la persoana I?
Kilometrii de sens, stropit subit pe o sina de tren care a taiat un oras ca pe un sandwich la toast. Un intelectual care si-a facut planul de bataie: de la ora cinci a vietii in acest deceniu, totul se va aplica. Toate structurile, toate notiunile, se vor intensifica. Toate actiunile vor prinde contur.
