Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca

   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

Fustiţă

   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   

   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)

Soulmates

Josh Record - Bones

   Daca e sa incep cu ceva important, e sa incep de la bun inceput.

   Incepuse cu o rautate. Ma simtisem prost pentru prima data de cand intrasem la liceu. "La arte". Aveam prima ora de modelaj, in care profa cu fata classy ne punea sa mutam ceea ce se numesc "sele" si ca se folosesc la sustinerea plansetei in timp ce modelezi. Nu faceam nimic. Doar crochiuri. Si din nevoia mea prelungita de lene, am cerut colegei din dreapta un creion. L-am primit, vrand-nevrand, dupa mica sa iesire. Se intampla in septembrie.
   Dupa o intamplare haioasa de la bal, am inceput sa ne cunoastem, sa radem pe seama fazelor de la bal. Practic, am inceput sa facem misto de orice era in jurul nostru. In decembrie am avut primul schimb de replici la telefon si prin mesaje, de cu "si.. cum se ajunge la scoala 5?", "te-ai trezit?", "indruma-ma, o, tu, salvatoare de copchii pierduti". Nu zic exact ce a zis, ca sigur ar cere drepturi de autor pentru asta... sau un Mc Puisor. Who knows.

Weekend-ul din 8-10 decembrie 2012 nu numai ca ne-a schimbat viata, dar ne-a legat intr-un fel. De atunci am avut lucruri in comun: activitati, ore de joaca, dume despre "oyooyoyooy" si multe altele, de ne susoteam la liceu, iar colegii ne credeau niste cretine. Nu era baiu' prea mare, caci ne intelegeam. Asta conta.

   A continuat un an plin. Vorbeam mereu. Ne sacaiam reciproc si cautam solutii cum sa scap si sa ma mut cu ea in banca. Iar prima experienta cu cortul intr-o tabara, tot cu ea a fost. Cand in prima dimineata la Ostrov m-am trezit intepenita de frig, la patru dimineata, ca salteaua se dezumflase pe partea mea si ca ea statea in aer, doar ca ea inca dormea.

   Si de la scoala 5, la Ostrov, la Tomis, pe plaja in aprilie, cand tot ce faceam era sa mancam si sa-i arunc scoici in decolteu. Cand eram noi, fetele cu nume aproape lafel si despre care lumea facea asocieri. Unde daca era una, sigur era si cealalta prin preajma.

   Lucruri frumoase s-au schimbat. Intr-o distantare despre care mi-e greu sa vorbesc, pe care ea a inaintat-o, dupa care eu am sustinut-o si intr-un final s-a agravat. In mai multe etape cu mai multe accese de neinteles acum, nu pricep cum eram inainte si acum e asa. Cum lucruri care ne-au unit, ne-au adus intr-un cerc comun, cu amici aievea, cu sentimente pe care le-am varsat, cu un trainerat care a inceput cu ambele, o data, dar care s-au simtit reci, pustii.

   In ultimele saptamani n-am facut decat sa ma axez pe prietenia noastra, o panza fina, arsa, pe care incerc cu disperare s-o refac. Intr-o camera, in bezna, iar eu, astigmatica din nastere, fara ochelari. M-am intepat de multe ori la Corbeni. Si am scos apa dintr-un rau caprui despre care doar doi stiu. Mai apoi la Pitesti. La Nucsoara am stat pana la trei dimineata, gandindu-ma.

   Nu suporta sa vorbesc despre cum era anul trecut si cum e acum. Nici nie nu-mi place, sincer. Dar stiu ca acum un an, fix, eram la Ostrov si-mi asteptam cadoul despre care-mi vorbise ea, ceva la care m-am asteptat, ceva ce am dus la Credinta, in toi de troscaneala, ceva despre care am auzit ca vorbesc cu emotie. Am frecat-o la cap intr-una in perioada mea de mica skaterita, pana cand mi s-a rupt in martie 2013 si n-am mai vrut sa continui. Tot de-atunci visez la un longboard. Sau visam.

   M-am oprit sa mai visez, cand era clar ca visul mi se implinise. Era treizeci iulie, acum un an. Era frig si tin minte ca Damian si-a spart buza cu Argatu cand jucam "Printesa". Iar eu pe post de printesa. Atatia tantari, si totusi era placut in cort. Pe langa taratoare si broaste, eram noi in cortul nostru, lasand salteaua sparta la o parte. Era ea, micul meu om, al carui dar ma rascoleste si acum: un mic longboard de plus, cu grip moale si sclipicios, lasandu-si amprenta sa pe el. Avea un Patrick lipit pe placa. Iar impreuna cu asta, era si-o felicitare.

   Tot ea a fost cu mine, ok, pe fir telefonic, cand aveam venele inghetate de la glucoza si cand plangeam de frica. Cand ea era prima persoana care a stat atunci de vorba cu mine.

   Sunt fericita si nu-stiu-cum in acelasi timp. Maine e ziua mea, iar singurul lucru ce mi-l doresc e sa traiesc macar pentru o clipa, sentimentul ala ca cel de mai demult, cand ea era Emma, iar eu Eva-ul ce urma imediat dupa. Cand ne incurcau. Si cand nu plangeam cum o fac acum, cand nici deep nu pot fi ca sa mai maschez ceva.

Soulmates. Am fost.
Si incerc sa mai pot repara ceva.

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.

- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.

Inkării.

   Red Hot Chili Peppers - Don't Forget Me

   E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.

   E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.

   E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.

   E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.

   E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.

E rece. Vara. Constanta. Treispe zile ramase. Prieteni limitati, niciodata prezenti. Paispe mii de vise. Zero tigari.

Stay tunned.

Chestii.

   Sparklehorse - Hey, Joe

   Obisnuiam sa le numesc "chestii". Lucrurile care le credeam a fi adevarate, pure si omenesti. Lucruri care s-au tradat in timp. Lucruri pe care le-am identificat simplu: chestii.

   Acele lucruri trec si vin de la an la an. Lucruri care le trecem cu vederea, pe care le observam de-amanuntit si care le dedicam o parte din existenta noastra. Le dam practic timp acestor asa-zise chestii. Timp care ni se duce noua, se scurge si se unge balamaua neputiintei la sfarsitul mirajului frumos al chestiilor insuflate de diversi factori.

   Timpul ne da chestii. Chestiile ne dau timpul inapoi? Nu. Dar ne place sa-l risipim in nestiinta chestiilor trecatoare. 

   Va veni un moment in viata fiecarui om cand isi va da seama ca traditionalul tic verbal, "chestii", este tradus ca lucrurile facute semestrul trecut, luna trecuta, ieri sau azi de dimineata. Toate actiunile noastre si a altora ne influenteaza si se transform in "chestii". Ii dau animare cuvantului. Ca atunci cand faci din jpg. fisier gif.

   Mi-am dat seama tarziu ca acel cuvant banal, "chestii", este defapt totul. Si totul care face defapt nimic la urma urmei. Am trait lucruri atunci, pe moment. M-am bucurat de ele. Le-am dat multe. Am facut compromisuri. Dar e prea mult. Nu mai traiesc atunci, in mijlocul acelor lucruri. Trebuie sa le dau afara din mintea si sufletul meu.

   Ceea ce imi da de gandit. Oamenii si chestiile lor. Oamenii, insasi chestiile acelea. O parte din chestii, cu tot cu vorbele si actiunile lor spuse la acel moment. Lucruri ce mi-au facut viata si care, poate, m-au influentat. Lucruri care m-au format. Si rezultatul lor finit: materie fizica, carne si substante pe baza calcificata, animate de un ceva care se hraneste cu chestii. Si timpul care le ofera tot comfortul necesar chestiilor si bucuriilor de moment.

   Trebuie sa ne dam seama ca-s chestii de moment pe care probabil nu le vei mai trai niciodata. Trebuie sa stim ca acele chestii nu sunt viata noastra. Ca viata noastra nu se desfasoara in trecutul chestiilor alora. Ca nu tre' sa le dam satisfactii si sa fim sclavii propriului trecut. Trebuie sa trecem peste. Iar chestiile sa fie lipite, undeva, ca niste stickere in mintea noastra. Sa priveasca neputincioase cum se joaca imaginatia in mintile noastre.

   Mi-am dat seama ca am nevoie si de mine. Ca trebuie sa-mi ofer timp. Sunt ca o persoana straina fata de mine insami. Nu ma cunosc complet. Iar timpul in care ma pot cunoaste cu adevarat este risipit pe chestii.

   Omul e un intreg complex de circuite si.. la dracu'! Asta aud mereu. M-am saturat sa vad cum se dau unii si altii destepti pe tema omului, cand defapt nu stiu nimic despre mintea sa! A uitat sa se mai puna interes si in neurostiinta, filosofie si psihologie. Mai intai ar trebui sa se regaseasca pe ei.. Sunt siguri pierduti.

Stay tunned.

If we decide to forget about us,
We'll turn up to be mental
And forget about the world.