Volatil

  James Morrison - One Life

   Ploaie si nicio raza de lumina. Balti cu ochiuri pierdute pe strazi. Strazi cu asfalt denivelat. Niste valuri calme in centrul orasului. Calme, pana cand incepe vantul sa bata. Sau pana cand se trezeste cate-un monstru colorat sa dea cu roata prin zona. 

   Astazi a simtit frigul inca de dimineata. Dimineata c-un firav miros de roua si de cafea. Si nu era cafeaua mamei. Era cafeaua ei. Caci acum este un "adult". Un adult copilaros care adoarme spre dimineata, cu chitara-n brate. Si nu de multe ori. Cam de doua ori pe saptamana.

   C-un par valvoi si injura vartos. Ca-i noua si nu sapte jumate. Ca a intarziat la ora lu' Besu. Tusu-i raspandit pe birou si pe lucrare. Penita s-a pierdut undeva prin riduri finute de covor. Dar nu crede ca mai conteaza. Numai conteaza. Si intr-adevar nu conteaza.

   Rutina zilnica incepe cu acea racoare amortitoare de noua grade cu plus ale lui Celsius. Si agitatia din mintea ei ca umbrela s-ar putea rupe. Si s-a intamplat. Iar toamna.. anul acesta.. nu este lafel. Deloc lafel. Desi sunt pe jumatate aceleasi locuri. Familiare de ani de zile sau doar de cateva luni. Cu aceleasi denivelari ale asfaltului tare si rece. Batut de vant si ploaie. Si batut de talpile sale grabite. Ale ei si ale altora.

   Ca dimineata strazile-s virgine si simti ca tu esti cel ce le descopera. Cu doar o umbrela pe jumatate dezmembrata-n mana si cu parul lung, fluierand in directia opusa vantului. Facand valuri, valuri prin aer, vrand sa-i faca-n ciuda asfaltului.

   Niciun nerv. In final, niciunul. Caci unii chiar au nevoie de ea. Si ea are nevoie de ei. Cu toate ca are pantalonii uzi si coapsele reci. Cu toate ca-s plete ciufulite, statice inauntru si dinamice pe dinafara. Cu toate ca lutul a cazut de pe placa..

   Sunt momente si momente.

   Stay tunned.

Legat de persoane

   Damien Rice & Lisa Hannigan - 9 Crimes

   Alta saptamana trecuta. Toate felurile de teme, comentarii de invatat, pauze de enjoy-at si desene de realizat. 

   Doar ca..

   Vineri. Sase si cinci. Ora de muzica. Profa plecata. Un chip cunoscut si o intunecata neintelegere. Intunecat chip intr-o incapere intunecata. Chip cunoscut de toti ca fiind radiator de fericire. "Toti" cei ce n-o stiu. Ce este in interior. Ceea ce macina, incet, si exteriorul. Doar in pauze milisecundare. Pauze pe care, din nefericire, le prind. Si sunt cu putin mai lungi de o milisecunda.

   O jumatate de metru ma desparte de ea. C-o voce amiabila, vorbind la telefon. Ochii atintiti la gresia de pe jos. Un look care trece putin de gradul de normalitate. Un miros ambiguu de parfum si.. cu nervozitate tine telefonul cu mana amortita la ureche, apoi il flexeaza, brusc. Era o voce de barbat, dar se stinsese.  Ii inchisese telefonul.

   Pretind ca ma uit la oglinda din spatele sau. Si-mi ciufulesc usor parul, dupa care il aranjez. Obicei prost, dar asta e. Se uita scurt la mine, apoi isi pune din nou capul in pamant, usor punandu-si telefonul in buzunar.

   O fire tacuta si putin interiorizata. Poate, oare, sa iasa acea persoana care scrie la suprafata? Este, oare, corpul sau o pluta ce acopera aerul dinauntru? Cel ce miroase a cauciuc, si nu a parfum? Tin acul si nu stiu ce sa fac: sa uit ca il am sau sa-l infig in pluta..

   Degeaba "imputi" pluta cu litri de parfum, daca nu lasi afara acea persoana.
   Sau poti sa n-o faci.

   Dar sa sti ca persoana care te intelege
   Este mai aproape decat crezi. 

   

Un tren al ignorantei

   Asa - Jailer

   Astazi ma simt ca si cum mi-as fi petrecut intreaga noapte in tren. N-am facut-o. Doar ca am fost foarte relaxata, iar geamul camerei mele era intocmai ca geamul unui tren. Ma uitam si ma uitam.. Ma pierdeam. Ore in sir ma tot pierdeam. Ma uitam si parca vedeam o alta lume. Parca vedeam dealuri si campii, toate alergand si fulgerandu-mi retina. Imi tineam obrajii-n palme, pana n-am mai simtit nimic, decat vuietul unei obisnuite nopti de septembrie.

   Imaginandu-mi ca intr-adevar sunt intr-un tren, vedeam peisajele ce le-am vazut cu ani in urma. Tot ce vazusem acum un an, vedeam si acum. De data aceasta, ceva imi lumina fata. Si nu erau luminile aglomeratului meu oras. Nu. Era lumina ce-mi incalzea mintea, si anume amintirile. Si gandurile. Si.. tot ce analizez. Tot ce vreau sa spun, dar i-o spun doar persoanei mele. Nu spun nimanui de teama.. Poate pentru ca nimeni nu mai poate fi de incredere in vremurile noastre. 

   Voi putea spune doar ca astept. Ce astept? Astept ce asteptam de multa vreme. Si cred ca voi ramane cu obrajii-n palme, sustinandu-mi capul prin intermediul antebratelor, asteptand. Si in final nu se va intampla nimic. Si ce? Voi rade. Voi ramane intotdeauna o visatoare. O.. "nebuna". O imprevizibila. O persoana care are curajul sa faca orice. Asa am ramas in mintea multora, iar asta nu ma supara, atata timp cat imi cunosc si cealalta latura. 

   Sau, mai bine zis, cealalta latura a umanitatii pe care cred ca aproape noi toti am lasat-o undeva. Undeva unde am ascuns-o si am uitat unde am pus-o. Timiditatea noastra mostenita. Sensibilitatea noastra nativa. Gingasia noastra nevinovata. Finetea si bunul simt. 

   Mai exista asa ceva?

   Da. Din fericire, mai exista. Si mai exista persoane ca mine. Ii vezi "mari si tari" pe dinafara, dar pe dinauntru sunt doar niste suflete visatoare. Corpuri cu sange colorat. Si persoane care nu inteleg persoane.

   De exemplu, am intalnit o persoana care scrie lucruri ce ma intristeaza pe Blogger. Vecini de blog, as putea spune. Am avut sansa sa.. cunosc aceasta persoana. E cu totul alta persoana. Rebela, de gasca, funny din cate am vazut. O persoana de nota 10, as zice. Dar.. ceva o macina pe aceasta persoana. Toti o privesc diferit. Si sufera. Suntem toti lafel, God damn! Indiferent de aparente. Si din cauza asta, aceasta persoana a ajuns sa-si transpuna toate tristetile prin randuri. Le citesc si.. ma afecteaza.

   Iar asa, minunatul tren de miaza-noapte s-a transformat intr-un tren al ignorantei. Va rog mult.. Priviti si dincolo de aparente.

Fericire fără sens

Stau şi oftez cum văd zilele de vară scurgându-se, una câte una. Oftez cum văd că ziua se scurtează şi întunericul vine devreme. Urăsc frigul ce-mi învăluie ţinuturile magice pe care le văd noaptea târziu, de pe 'terasa' de la stimatul etaj patru. Ce-i drept, îmi lipseau sclipirile felinarelor şi mersul în ploaie, după şcoală. Acum că am un alt drum, spre liceu de data aceasta, voi fi mai atentă. Nu voi mai merge prin ea ca un simplu copil visător, mahmur de primul sărut al primei dragoste.

De data aceasta m-am maturizat. M-am maturizat într-atât de mult, încât cred că voi continua mersul prin ploaia târzie de la orele amiezii. Este ca un fel de eliberare. Mă spală de cerneala neagră ce-mi curge prin vene şi îmi lasă imaginaţia să-mi joace prin cei doi lobi. Las căştile în guler şi ascult cum James Morrison îmi invadează amintirile cu 'Please Don't Stop the Rain'. Zâmbesc şi mă uit pe unde merg. Pe cimentul rece şi ud şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că mă face orice lucru să zâmbesc. Orice este udat de ploaie şi oricine neprotejat de umbrele. Simt cum devine din ce în ce mai rece şi îmi adâncesc mâinile în buzunare mai ceva ca mai devreme. Râd. Sunt fericită. Natura este fericită. Tot, înafară de un biet căţel fără stăpân ce se ascunde sub o maşină. Este ud tot, săracul. Tremură. Atunci, buna mea dispoziţie devenise ură pentru oamenii ce le lasă la voia întâmplării pe aceste suflete.

Plec. Plec cu un gust amar, dar totuşi sinea mea îndrăgeşte spectacolul de 'kriptonită' de afară. Bălţi şi alte bălţi. Calc într-o băltoacă şi zic, ca un fel de obicei tâmpit 'Shit'. Mereu pun accent pe 'h'. De ce? Fiindcă asa sunt eu.

Din nou merg. De data aceasta cu-n Converse ud în piciorul stâng. Mi-e frig. Destinaţia mea finală mi-e casa, dar mă plimb prin cartier. Mirosul acela de iarbă udă îmi reîmprospătează imaginaţia şi simt cum o altă piesă începe în mintea mea. Parcă şi aud 'Rhythm of Love' cântată de cei de la Plain White T's.

" We only have tonight, but 'til the morning sun you're mine .. all mine (...) "

Sinceră să fiu, primul meu sărut în mediul ăsta a avut loc. De aceea îmi place ploaia atât de mult. Îmi reaminteşte si mă face să reflectez..

O seară târzie de noiembrie. Ploua. Mirosul acela împrospătant de iarbă udă. O săptămână trecătoare pentru a vedea-o pe acea 'special person' plecând. Şi plecând, probabil, până la Crăciun. Nici până atunci, căci a plecat de tot. Până când? Nu ştiu.

Ploaia şi toamna în general mă fac să mă simt în elementul meu, chiar dacă sunt o persoană născută-n vară. Nu-mi place vara din anumite motive, dar o iubesc, fiindcă îmi oferă zile lungi şi fără şcoală. Şi nu numai mie, ci şi prietenilor mei de care sunt dependentă. Drogul mi-a fost oferit, soarele pe post de ţigară e prezent de dimineaţă până seara, iar nopţile pe post de vis sunt rezervate pentru domnişoara cu cerneală. Nu-mi mai trebuie nimic.

Chiar dacă mai sunt doar două săptămâni şi o zi până la toamnă.. S-a şfârsit şi vara; zilele vor deveni întunecate şi ploile vor apărea. Seara, când voi ieşi pentru o gură de inspiraţie, briza caldă de la mare care-mi fericea nopţile va deveni un pui de vifor ce-mi va încuia balconul pentru următoarele câteva luni.

Stay tunned \m/