Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Ajuns la neajuns.


   Țineam în mână un balon cu heliu  pe care-l țineam de-o sfoară. Îl pendulam, uşor. L-am scăpat la moment dat şi a căzut, ca de plumb, pe podea.

   Voiam să mă-mbrac, căci slaba-mi goliciune mi se arăta din jos în sus, deşi doar sus vedeam în oglinda mea ovală. Încercam să mă ridic, să mă cațăr pe dulap, până la mâner. Mereu alunecam. Dulapul plutea, deşi stabil pe podea. Mă culcam deasupra lui, deşi eram sub el.

   La moment de cumpănă, mă uitam în sus şi-mi vedeam patul. Aş fi vrut să cadă pe mine: eram extenuată. Nu existau şanse să cadă în sus, dacă acolo mă uitam eu şi era. Poate eu cădeam şi am dorit, mai ales după câte au urmat după.

   Am vrut să evadez şi am apucat straşnic de perdea. Credeam că pot urca pe ea, dar doar o strângeam şi o adunam în brațe. Inelele sale se prindeau de țeava sa, delicată ca şi aceasta. Inelele şi toată armătura, la gleznele mele.

   Mergeam în cerc şi evitam sticla perplexă din mijlocul camerei. Nu puteam deschide uşa. Mă uitam în sus, podeaua. Stăteam cu coatele, pierdută, pe tocul uşii. Pragul era sus şi era închis. Aş fi riscat să mă ridic pe tocul său, să trag fierătanie spre mine şi să-mi fac cale, cumva, spre restul.

   Eram în finele moi ale orgoliului meu, în tăcerea de după somn, cu acelaşi sentiment. Atingeam cu genunchiul, în treacăt, vârf lemnos de şevalet, pierzându-mă-n mirajul în care eram. Eternul cunoscut, veşnic necunoscut, de nepătruns şi de neatins.

   Am ales la aproape răsărit de soare să mă-ncolăcesc de condiția mea de-atunci şi mi-am îmbrățişat trupul. Mi-era frig şi ce mi-era mie podea, zgâria. Speram la sus, deşi acolo eram tot timpul.

   A doua zi, toți paşii de pe tavan aveau amprentele mele. Mă uitam în sus şi vedeam. Deschideam dulapuri, mă priveam în oglindă, îmi aşezam lucrare pe şevalet. Puneam muzică, vedeam. Citeam în pat cu renul în brațe şi beam ceai. Trăgeam perdeaua şi draperiile, să mă bucur de transparența paşilor mei. Să mă bucur de-un moment, întinsă-n pat, cu mâinile împreunate, ca la doliu.

Am păşit, mai apoi, pe covorul meu, apăsând pe clanță, trăgând şi ieşind.

 Lumina rămăsese aprinsă, martoră.
Draperiile trase peste perdea.
Cartea rămasă deschisă
Pe loc de rugăciune.


vineri, 29 ianuarie 2016

Cuvânt înainte


   Om delimitat, de lume detaşat, de gând ancorat, de viaţă inspirat.

   Ăsta-s eu, om de moravuri, de valori vechi, de romancier şi om modern. Într-o zi nu mă bagi în seamă, că-s ultim boschetar şi ţi-e teamă, dar dacă ne vedem în bus şi tu rămâi stană de piatră perplexă la auz de control, devenim buni prieteni, sub niciun criteriu, şi-ţi dau bilet nou. Fără disperare, mă vei recunoaşte. Poate-s la tine-n cartier. Poate nu.

   Ăsta-s eu, spontan om, prin oraşe hoinărind, sub chip de ploaie fericindu-mă, fără identitate. Da's Ink şi atât e de ştiut. Brandul e High Ink, iar textele mele se dau doar cu citat. Urmează tipărire, dat rând pe rând, la început, din mână-n mână. E munca mea datorată fiecăruia, plus vraf de cărţi, turnuleţ lângă noptiera mea, citite, citate, subliniate, desenate, peste care mă-mpiedic în fiecare dimineaţă. Întârzii mereu, probabil mă cunoşti.

   Ăsta-s eu, om atent la detalii, melodramatic, posesiv cu lucrurile mele (nu împrumut cărţi, e personal), dar darnic. Dau pentru tine şi un suc, dacă îmi face plăcere să ne vedem. Îmi place să vorbesc, dar şi asta-i relativ, căci atunci când scriu, te iau de la dos şi se aşterne tăcere. Asta în caz fericit pentru mine, că mai sunt momente când scriu şi vorbeşti cu mine, ba chiar mă întrerupi şi mă-nfurii. N-o să-ţi arăt, căci gestionez emoţiile. Din fericire, nu şi sentimentele.

   Ăsta-s eu, om de litere, desen şi de calcule, pasionat de inginerie, filozofie, relaţii internaţionale, cumva amestecat. N-am ales să fiu eu ăsta, om de tot felul. Caut raţionament până şi-n istorie, iar tocmai de-aia condamn că nu-i în regulă, dar nu fac gură. Nu m-ar avantaja cu nimic, căci sunt amalgam până şi-n gene. De făcut s-a făcut. Bine c-au trăit, ca s-ajung şi eu pe lume.


   Ăsta-s eu, urcat la volan pe scaun într-un compartiment, călătorind. Sunt om cu fler, ştiu să vorbesc, deşi ştiu să tac mai bine. Tăcerea nu-ţi lărgeşte orizonturile, aşa că am ales să mă ard mai bine cu cuvintele, decât să regret tăcerea. Câştig, mai şi pierd. Joc la pariuri cu conjuncturile.

   Ăsta-s eu, om loial, jovial, iubitor de animale. Loial în orice şi oricum, dau cu bâta-n baltă în conversaţii serioase cu subiect nu prea serios. Viaţa-i scurtă, ce se mai aşteaptă? Cu toate astea, rămân loial oamenilor. E legendă acţiunea asta în secolul ăsta, dar ăsta sunt. Om loial, condamnat. E-n firea mea.

   Ăsta-s eu, fost om, actual
   Veşnic scriitor.



(Mi-am dat trei ani şi şapte luni pe blogul acesta cu vorbele şi mă citiţi tot de-atunci. E ce am mai bun. Vă mulţumesc.)

joi, 28 ianuarie 2016

Scrisoare #2


   Ai frică şi milă de gândul tău sincer. N-ai scop, nici mijloace şi ţi-o iau alţii în gură de rău, deşi al tău gând e bun. Eşti în contrast cu ce ai pe interior: dacă stropeşti desene la fiecare minut şi-ţi ies, exteriorul ţi-e rece. Eşti o treaptă climatică pe care Europa ar înţelege-o, uşor profundă şi minimalistă.

   Ţesătură din fier şi cât mai dur, cât să acoperi o armură de cavaler. Aşa te văd. Nu există influenţe din alt material mai fin după care să te mulezi. Nu eşti fin, ca să cazi pe corp cu mişcări conflictuale, acrobatice. Eu nu port armuri, că nu-s cavaler şi nici nu ştiu să croiez altceva. Ştiu doar să cos, iar tu nu te poţi coase.

   Jumătate de ceas dacă ţi s-ar da să te uiţi la Marea cea Neagră, te-ai uita. Ai alege să aprofundezi fiecare mal, fiecare cum se loveşte. Ţi l-ai ecraniza pe hârtie, iar asta întotdeauna. Ai crea o serie de animaţii cu ele, ai deveni artist unic pentru aşa ceva, dar repetându-se acelaşi val la infinit, ai reveni la aceiaşi expresie fără înţeles, de preferat apucându-ţi barba, luându-ţi-se înapoi şi celebritatea.

   Am şi eu momente când chiar jumătate de ceas m-aş uita la mare, dar zece minute sau sfert pot. În rest, scriu, gândesc, zâmbesc, scot încălţări şi o simt. Stă în legea firii s-o faci. E perplex, câteodată-i rece, dar se simte şi ştii că-i acolo, într-adevăr. Şi mai rămâne un minut, două, preţ de o ţigară, timp să contemplezi cam ce e dincolo de linia orizontului, cum arată marea de-acolo şi de ce se trage înapoi.

   Încep să cred că tu vrei să ajungi la celălalt mal, fără să treci marea.

Semnat,
în principiu, malul.
În esenţă, marea.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Oameni de pus în film #1

   Mi-am piratat de pe internet un film în care erau mai mult de trei protagonişti, jucând, pe rând, mai mult de trei roluri.

Unul zicea că nimic nu-i întâmplător, venit din nord când mi-era mie vărsat de vânt în inimă şi plămân în lună cu două bastoane, premergătoare sfârşitului de an trecut. Îmi ținea morală, devenind eu protagonistul filmului mut în care doar el juca, la masă în fața mea. Dar vorbea, iar când nu ştia ce să mai zică, îşi mângâia barba roşcată, el blond cu păr ca al meu. Mi-este frate îndepărtat în calcule, dus în Olanda cu speranță academică. Cu proverb de şi-mai bine în talisman făcut de tine, cu “botezul” făcut la optsprezece ani pe brațul meu şi cu pachet de tutun din Olanda, căci ştii că eu “colecționez aşa ceva”. Tibi. 

   Alta era o tipă vopsită în roşu cu fruntea acoperită de breton. Am întâlnit-o în tabără la mal de Dunăre, în țânțărimea pământului. Am crezut că-i din Bucureşti, dar era doar o boboacă cu vise din al meu oraş. Acum e brunetă şi nu mai are breton pe frunte. Nu mai fumează țigări, tot eu dându-i suflu de aşa ceva cu voie din partea ei. Ne-am spart în cele mai tari conversații, că-i random şi se documentează mult în timpul liber. E şi ea prinsă-n calcule şi prindeau când ieşeam la cafea sau bere. Iubea să râdă, era liberă, are tatuaj şi e pierdută. Căci până şi acel cerb şede pe post de paradox pe brațul ei, c-a plâns pe seri şi zile că cerbul simbolizează prietenia şi tot ce leagă omul de alți oameni, dar ea încă nu-i aşa. Cu cine se simte bine, este. Rămâne Stoli şi îi sunt alături, chiar şi acum, după multe. 

Alta era tipa aia foarte energică, pasionată de fotografie şi ieşeală seara, că-i liberă şi fericită, deşi am vorbit şi nu i-a fost teamă să se deschidă în fața mea. O avea şi ea cu calculele, dar a ales drumul artei care-i vine mănuşă. Nu pot să spun cum se ecranizează, căci e prea originală să poată fi copiată de-un actor. Sociabilă, deschisă la orice, precaută când trebuie, distribuitor de vişinată a-ntâia de la ai săi, unde am petrecut cele mai bune trei zile din vara aceea, vara filmului piratat de mine. Intitulată Nadina, sigur o să mai auziți de ea. 

   Un alt el este tipul care e orientat țintă către scop, căci mijloace are el. Deşi bune pentru el, nu totdeauna sunt bune pentru ceilalți, iar asta se vede că afectează. N-am vrut să-l clasific ca fiind ceva, căci e de toate şi toate îl vor, cu tot cu ieşirile sale de bădăran. Are suflet mare, dar individualist, mereu trebuie să aibă dreptate. E un exemplu de urmat când e formator: inovează, motivează, stimulează capacitățile fiecărui om, astfel încât să formeze o echipă omogenă. Am fost şi eu pe-acolo şi ştiu, Rafa, te înțeleg cumva, de ce aşa şi nu altfel. Om de calcule, se înțelege.

 Alta e fata de-o ştiam după față din generală, dar abia în an doi de liceu am cunoscut-o. Ne-a creat legătura o seară la Techirghiol, pe trei trepte ale unei case bătrâneşti. Ne lumina doar luna şi începusem să fim deep în conversație chircită de uşoara dâră de frig. “Simt că ceva rău o să se întâmple în puțin timp”. Şi-n cinci minute după, şchiopătând şi înjurând ca un bărbat, deşi fată, Damian a apărut cu mâna-nsângerată de la mers pe bicicletă-n bezna nopții cu tipul individualist, deşi inedit prin natură. N-am crezut că e posibil, dar tipa asta simte când e de simțit şi spune dacă e. Mi-e cel mai bun camarad, ascultător şi partener în retardisme, idei de schimbare a oamenilor în bine, bancă de sprijin când e greu şi nu se poate ca tocmai Cristiana să lase lucrurile aşa. Masculină în natură, în gând lucidă, fără afectivitate spre un altcineva. Deschisă, mor când o văd că se agită în prietenia cu tipul dificil, cel cu țintă către scop, căci e doar prietenie şi aşa se vrea. În vara lui ‘14, iulie, ne-am văzut 26 zile consecutiv. Caracter puternic, vlăstar de om, formator mai nou, o iubesc pentru ceea ce este şi pentru toate discuțiile, experimentele psihologice şi teoriile despre viață împărtăşite. I se mai zice şi Babanu, după obiceiuri de grup. 

   Alta e fata visătoare, pompând rock în sângele său inofensiv. Doreşte dur, deşi nu-i de dur şi ştiu că suferă. Mi-e ca sora pe care am vrut-o, pe care am vrut s-o protejez cum pot, dar o am pe ea. Curând s-ar putea să nu mai fie şi mă rupe-n cinşpe, că ne avem suflet pe suflet, telepate la un moment dat, când țineam curs împreună şi gândeam, dar ea a rostit. Şi nu doar o dată. Pentru că-i pe artă şi pictează cu şevaletul în parc, pentru că bea cafele şi litrii de cola, pentru că e atât de frumoasă şi vrea ceva mai mult pentru alții care n-o merită, că scrie după impulsul meu de acum doi ani şi pentru că bea. Pentru că e în viața mea şi pentru că e imposibil să ne vedem zilnic, la un moment dat. E Budincă, dar şi Iulia şi e creață, culoare-n ochii săi opusă mie, verde cu căprui. Mă sună diminețile să mă trezească şi mi-e cel mai frumos dar al adolescenței mele.

 Alta e tipa cu nume comun, atât de comun, de-l aveau alte patru tipe şi se confundau. Aşa că i-am zis pe nume de familie. Mereu. Că este eu, doar că mai dezinvoltă şi merge la riscul pe care tot ea îl modelează după valorile sale. Că acum patru ani fără unşpe luni am cunoscut-o şi țopăia cu căştile în jurul gâtului. Am apreciat-o pentru curaj, mi-a fost formator la cursul ăla până în momentul de față, individualizându-mă după şablonul său. Iubea Vița de Vie când o cunoscusem. Acum e pe mai vibrante, de Untold unde a şi fost. Îmi place că face ce vrea, când vrea, cu cine vrea. E normal pentru toți ce face. Şi nu face decât ceea ce-i alimentează sufletul, câteodată testând cuțitele pe propria ei piele, fără intenții de suicid. Născută de Halloween, un an dându-i drept să zică “mai mare decât tine” şi să-mi ciufulească părul, să-mi zică numele cu diminutiv, să mă îmbărbăteze cu “sper să nu te verşi pe jos” spus la ureche înainte de speech-ul meu în fața a şaizeci de fețe, concurând împotriva ei. Lucruri spontane, eu cum sunt acum, mulțumită acestui om, plecat la Bucureşti, bilet retur în vacanțe, mereu random, mereu genială aşa cum o ştim toți: Damian sau Dami.

   Altul este cel mai blând om, plecat cu operații de grad înalt la matematică în Italia cu bursă. Blond, ochi albaştrii, comun în nume rusesc, diminutivul ştiut de toți ca Vladi. Om de caracter, m-a învățat să am încredere în mine, că-s “genială şi care alt om ar fi pus atâtea zâmbete pe fețe ca şi mine cu glumele mele spontan spuse?”. N-am ştiut ce să zic, aşa că am zâmbit. Mă privea zâmbind, alături de Damian, aprobând. În cadru parcă juridic, ei doi stând pe scări, sus, iar eu pe palier, uitându-mă la ei ca la inspirația mea. Am iubit combinația în echipa aia de-au format-o ei doi, căci ambii făceau să vezi ce-i mai bun în tine şi să perseverezi. Am ieşit formator după cursul acela de la Argeş, iar Vladi se întoarce la final de februarie, singur pe avion.

Curaj a avut omul acela de a se arăta în bocanci groşi, negrii, vara. Cu blugi rupți, tot negrii, cu maieu negru şi cu un tatuaj pe braț atunci. Vorbea despre neuro-programare lingvistică şi auzeam prima dată de lucrul acesta care mi-a schimbat modul de a percepe ființa umană, dar şi pe mine ca individ. Îl cheamă Toni şi e cu mult mai mare ca mine. A întrebat lume care vrea să facă o “chestie”. Tu, Gigel să zicem, iar Toni urmând astfel: “Ai venit să vorbeşti despre bunul tău prieten Gigel la înmormântarea sa. Spune-ne ce crezi că ar mai fi făcut Gigel dacă n-ar fi murit. Spune-ne despre visele sale, planurile de viitor, cum era şi ce ar fi vrut să zică înainte ca el să fi murit”. Am murit şi eu şi am fost la înmormântarea mea. S-au vărsat lacrimi în public, iar eu eram în metastază sufletească. Ca atunci când se vorbea de părinți, iar eu am intervenit şi am ajuns să vărs lacrimi din cauza lui Toni. Să mă ducă la fereastră unde ningea, să-mi zică să privesc fiecare fulg. “Fiecare e diferit. Fiecare are ritmul său. Unul cade mai rapid, altul mai încet. Toți formează ceva. Fiecare e independent de altul”. Să-mi imaginez că-s super erou şi ce i-ar fi zis super eroul de mine tatălui meu, stând față-n față cu el. Toate cu ton calm, pătrunzător. Căci asta e neuro-programarea lingvistică şi tot asta te duce la ce e dincolo de conştient şi te-ajută. Să devin o versiune mai bună a mea, iar fiecare este perfect. Principii de bază ale NLP-ului. Se face un an în februarie de la această experiență, curs unic la care am fost, între munți, la Nucşoara, Argeş. 

   Alta este cea pe care-o citesc acum, dar nu a lui Ibrăileanu. Pe unu martie acum doi ani am întâlnit-o, cu multe inele pe degete, cercei mulți şi mărunți. Foarte indie, camera ei foarte indie, elefanți, mantra-uri peste tot prin mintea ei. E excepțională la moment de “ia-mă-n brațe” şi zice mereu “pupă-mă”. Fumează mult, gândeşte câteodată şi-mai mult, dar revine mereu în conversație cu “ceeeee?”. Discută despre locuri, oameni, idei, n-are viitor în vizor acum. Iubeşte fetele “frum” şi vrea să i se zică mereu că “e frum”. Câteodată “auăileu, cu fața asta?” şi râde mult. Da’ mult. E molipsitor. Şi călătoreşte mult. Îi place frumosul şi e sinceră cu ea. Mă-ntreabă mereu ce mai fac cu viața mea amoroasă şi mereu îşi umple pomeții când o face, curioasă din fire şi puțin cleptomană. Îmi fură brățări dacă arată indie, cât de cât. Ea îmi face zilele “frum” cu felul ei copilăresc, cu puțin mai înaltă ca mine şi cu conformație sănătoasă. Are trăsături jucăuşe şi o ştiu mulți pe Ade, doar că eu îi zic Adela. Îi iubesc numele, este expresiv şi chiar nu realizează.

Mai este fata cealaltă, lafel de indie, dar spre vintage, suflet de fotograf, artist neînțeles, prietenă cu Adela, ambele, colege cu Cristiana. Are părul foarte lung şi fața ovală, inspiră blândețe, dar şi doză de nebunie, ceea ce este adevărat. Ea este Casiana, suflet panteist, rebel, “depravare” când bea o gură de ceva şi aia e. E adorabilă, n-ai cum să n-o placi pe Casiana! Îi zisesem că vreau să ne vedem. Am băut cappuccino şi am plecat în “aventură” prin piețe vechi, străduțe cu istorie proprie, am fost pe la Cazino, cu tot cu coborât pe plaja mică de lângă. Am stat pe pietre, privind băltoacele de apă în care înotau nişte peşti milimetrici. Ştiu că mă-ntinsesem peste trei pietre, cu mâna într-o baltă, aşteptându-mi măcar o pradă din alea mici. Erau şi crabi şi am reuşit să cuprind un peştişor în palme, cu tot cu apă. Om însoțitor m-a felicitat ca după o reuşită ancestrală. Are darul să te aprecieze pentru orice banalitate şi consider că asta o face specială. 

   Alta este tipa faină cu dreduri, grafică la arte. Este om gălăgios, găsind mârşăvie, intervenind şi făcând justiție. E dură, dar şi blândă, având la purtător listă de înjurături. Acum nu mai înjură aşa mult şi cu toate de le are pe cap, mie mi-e dragă. Mergeam la ieşire-n Apuseni deportați din gară de la Constanța, aşteptând trenul trântiți toți pe bagaje, iar ea pe jos, turceşte, cântând folk de-al nostru la chitară. În tren, străbătând două vagoane pentru muzica ei şi pentru toți care cântau, şaişpe ore cu trenul, continuu. Atunci am cunoscut clujeni când încă nu ştiam Clujul în vagonul restaurant, loc pitit în spate pentru fumat şi debandadă cu cafea şi Fanta. Eu cu tipu’, dându-ne întâlnire în acelaşi loc la ora două a dimineții. Tipu’, student la grafică, l-am provocat amândouă la o confruntare la nivel de artă vizuală. Tipu’ n-a venit, iar noi în loc de desen, am cântat iar, unii suiți pe chiuvetă, alții în picioare, înconjurați de nor de fum. Am ajuns între munți, am cântat şi fără chitară, am învățat să prețuiesc muzica acelui instrument şi să cânt, că ce-mai? Mulțumesc tipei cu dreduri pentru tot. Mulțumesc Cristina.

Mai e el, tipul tot numa’ poante şi glume, de-a muşcat în Deltă cu țânțarii o ceapă. O fucking ceapă. Fuma de la unşpe ani când învățam eu s-o fac. Tipul e actor şi e pe artă teatrală grav, la doi metrii fără ceva, cât are acum, la aproape cinşpe ani. E fabulos, are păr bogat, negru, ochii aidoma, față plină şi mimică schimbată de la secundă la secundă. Ne-a fericit mereu omul cu nume de Călin, rupt parcă din ce-a scris cândva în contemporan Cărtărescu domn. Că încă fumează şi rupe chitara în timp ce-o face. Că-i lider înnăscut şi mi-a dat cu panică într-o zi când n-am dat la liceu şi a ajuns la spital, după amante alarmante condiției sale de om muritor. Că şi actorii mor, dar Călin e şi o să fie omul care face freestyle, care cântă jazz pe nas, care cântă orice-ți vine-n minte la chitară şi pentru că este, simplu, Călin. Viitor actor, actor în grupul nostru, cu voce deja matură, cu spontaneitatea sa şi prietenos din fire. 

   Mai este un om mic care-i în generație terminală, pe arte grav. Grafică. Dusă e pe gând de Cluj şi lucrăm bară la bară. Nume găsit pe copertă de carte clasică, nume pe cartea sa de identitate, identic. Că-i inedită, suflu colorat, dram de teatralitate ceva mai mare într-un corp aşa de jovial cum e cel al Emmei. C-am remarcat eu şi mai mulți că are spirit de lider şi că-nchide orice gură când vorbeşte bălării. Glume cu duiumul, zale multe la încheieturile sale, necunoscute ca istorie, de ea sigur că da. Sunt ca tatuaje, căci o ştiu de patru ani, brățările tot acolo şi mi-am rupt tubul pe plajă când mâncam de la Mc de prânz după şcoală cu ea. Că urăşte clovnii şi pescăruşii ce-i fură mâncarea din mână, o ştie bine. Om silitor la carte, cu multe ambiții şi ştie de la sine că poate.

Mai e omul acela de-l vezi tu pretutindeni, actor mut de meserie cu mutră nepretențioasă, fără gusturi prea pretențioase. Îi place să scrie printre halbe şi sticle, în văgăuni ticsite de fum, analizând oamenii în timp ce le vorbeşte. Practică nopți albe, cântă la chitară şi are obsesie cu detaliile la oameni şi lucrări de artă. Pune bază pe sine şi pune bazele unei societăți sănătoase. Umblă nopțile prin oraş ca tu să vezi că eşti om, dar nu plouat în plin soare. Dar chiar şi aşa. Nu mai ştiu când am întâlnit-o, dar ştiu că studiază mult, iubeşte tehnologia, nu se lasă prelucrată de ea şi are multe cărți. Multe-s galbene, iar alea noi stau în pat cu ea, subliniate, cu portrete după cuprins şi înainte de “Cuvânt înainte”. Doarme-n culori, iar când se trezeşte, cântă la chitară sau pune muzică. Constant. Iubeşte marea ca pe verdele împământat în ochii săi la momente cruciale când nu-i vede verzi, dar alții da şi-i zic. Că-n verdele ăla e fost om din genă, ştiutor de multă carte, de desen, iubirea matematică căzută-n pârghiile fizicii şi ale ştiințelor exacte pe care ea le aplică în final de săptămână. Pentru el a vrut arhitectura, ca şi el, iar matematica era mai precisă ca literatura. Desenul era liber şi dus a fost, ca şi ea, în viață, în matern de asemenea.

  N-are nume, dar se scrie. 

   Om, domn la vârstă matură de patruzeci şi puțin, om de calcule. L-am întâlnit în a şasea clasă, când tablă de înmulțiri şi de celelalte cu minus mi-era străină. Am învățat-o într-o săptămână, cap. Apoi am trecut împreună cu el la lucruri serioase. Am căpătat cu el primul strat de respect de sine, când toți din generația mea credeau că pic, dar nu. Am geometrizat mult, cu tot cu teoreme pe figuri, cu vedere în spațiu, cu mine-n spațiu, bătându-mă cu palma sa grea pe spate şi explicându-mi. Exact pedagog. Cu caiete-n brațe, mă fericeam să facem mate în curte când era cald. Când eram a opta, când toți ştiau de mine cu arhitectura şi ştiam şi eu de mine cu aceasta încă din a şasea. M-am axat pe numerele mele în procentaje, cu scor mare, a zecea pe listă la probele de la arte. Mi-era bine, lejer, cu omul meu de calcule şi femeia de desen venită aici din alte părți, cu renume la Cluj ca grafician. Mi-era bine. Şi lui lafel. Îşi făcuse datoria în legea lui, mereu calm, dar drastic cu temele. Îl chema Moroianu pe nume de familie şi acum e în condiție de orice, numa’ om nu. Prea multe numere şi procentaje mari, dom’ profesor. Comoție. Acum aproape de moarte, eu continui în calculele pe care el mi le-a oferit ca dar şi care m-au făcut fericită. Încă o fac, deşi mi-e greu fără el şi fără bătaia aia pe spate, de-mi zguduia plămânii între coaste. Că era de bine. Acum sunt sigură că e, căci e exactă, iar eu o înțeleg şi o aplic.

Om la vârstă mai mare ca a mamei, cu trăsături de om cult. Om care m-a făcut om cu creionul în mână, mamă a talentului meu, cizelându-l. Respect chiar şi acum pentru om care m-a respins, deşi admisă cândva la mine, la arte, datorită acesteia. Şi am înțeles. Pentru mândrie o să cred şi eu în zodii, căci suntem pe acelaşi semn ancorate. Deşi, pentru om doritor, n-aş pune mândria în față şi n-aş lăsa om la optişpe să dispere. Dar doar aşa. O lună, două, căci nopți n-am mai ştiut de-atunci. C-am să dovedesc doamnei că dacă erau şapte locuri pe țară pentru grafică la Cluj atunci şi că unul i-a revenit dumneaei, eu n-o să mă las acum mai prejos. Că respect munca sa, de la Braşov la Cluj şi retur, pentru pregătirea sa. Pentru că desenează cu spor, presează şi face gravuri, pictează, desenează. Dar pedagog nu. Nu cu elevi care plâng şi renunță la grafică. Nu aşa. Nu ştirbiți pe alții cum ați făcut cu ambiția mea, că nu toți au nopți, cafele şi nici țigări suficiente ca şi mine. Că poate ajung şi ei actori în spitale cu ieşiri teatrale de bătăi la miocard şi nu ca să impresioneze, nici ca să lipsească de la liceu, ci să facă ce le place. Cu riscul ăsta. Şi pentru ambiția asta sinucigaşă, vă mulțumesc anticipat, înainte de ortu’ popii. Nu va fi cazul dacă vedeți puțin altfel şi nu doar în cologravuri în pereche complementară de portocaliu şi ălalalt de cer. 

 
   În filmul piratat de mine de pe internet, am găsit subtitrări mute ale oamenilor acestora, pe rând, protagonişti.

“Am văzut”, “Dă-o dracu”, “Nu face nimic”, “Ştiu că tu colecționezi d-astea”, “Dă-mi o țigară”, “Bine băăăă!”, “Nu pot”, “Încă țin la el”, “Mă dor şalele”, “Mi-e foame”, “Mai avem mult?”, “Unde mă duci?”, “Hai la țigară”, “Fă-mi masaj”, “Ieşim bă la o bere?”, “Bine boss”, “Încă un exercițiu”, “Irelevant”, “Boule”, “Ai un leu?”, “Zi-mi că ai o țigară”, “Hai să plecăm”, “Faci ceva diseară?”, “Puteți veni oricând la mine”, “E patru şi douăzeci”, “Da, man”, “Du-te, bă”, “Posibil”, “Fofârlică”, “Frunzuliță la üü”, “N'est pas?”, “Bem o cagea?” (musai cu 'g’), “Hai să ne plimbăm”, “Hai să zică ăştia că suntem împreună”, “Cât ai băut?”, “Eşti ok, man?”, “Vreau în Vaaaaaamă!”, “Mi-e dor de Vladi”, “Unde e Cristiana să vadă asta”, “Iar bă?”, “Damiaaaaan”, “Oferă-mi afecțiune”, “Mori mă”, “Mănânci pizza? Cu mâna?”, 'Hai la asta acasă că-i singură", “Sunteți scârboase”, “Shot cu ciorbă”, “Gogoşile astea sunt făcute cu untură”, “Nu vreau să fiu drăguță, vreau să fiu bună”, “Doar de dubioşi dai, să-mi bag”, “Doar bărbații adevărați fumează Dunhill albastru până se face Dunhill negru”, “O poştim, să ştii”, “Mâncare? Vreau şi eu!”, “Te urăsc”, “Dar Adeeeee”, “Haideț’ mă, ce luăm?”, “Ok, dar avem bani?”, “Caterinque”, “Te-ai maturizat”, “Da’ văd, eşti ok acum”, “Intră un şnițel”, “Ai bilet?”, “Pleci şi mă laşi”, “Miroşi a fum”, “La ora asta se vine?”, “Iar ai întârziat”, “Fă-te Ivan”, “Câți s-au strâns?”, “Doar ştii că te iubesc”, “Iiiiiivaaaaaaaaa, ai o țigară?”, “Îi recunosc stilul *insert my name here* de la o poştă”, “Ia spune-le şi lor faza”, “E control, băga-mi-aş”, “Bă ce drăguț e ăla, să-mi bag p*la”, “Nu, că mă bați”, “Ia-mă în brațe, nu fii jită”, “I hate you”, “Vreau şi eu o peseeecă”, “Desenează-mă”, “*insert my name here*, ce drrrracu faci?”, “Când dăm o tură cu maşina ta?”, “Mergem cu maică-ta în Vamă”, “Vezi să nu te verşi”, “Shau era mort”, “Nu mai spui, dar…”, “Ce să fac?”, “E frig”, “Ce e mă cu căldura asta?”, “Hai afară să facem poze”, “Da mă..”, “Ai țigări, ooooooo”, “Cineva e în bani”, “Îmi iei şi mie o bere?”, “Gata, ieşim în parc să pictăm”, “Îmi croiesc un ghiozdan cu buzunar pentru vodkă”, “Deşteaptă mai eşti”, “În p***a mă-tii e creionul”, “Nu se vede că vrei”, “E o muscă pe-aici”, “Arăți ca dracu”, “Eşti bună”, “Mă bucur că aflu lucruri despre tine”, “Chiar apreciez”. 


   Şi-s multe subtitrări, scene în film mai multe, protagoniştii urmându-şi drum firesc în filmul pe care l-am descoperit a fi

“Povestea oamenilor mei”.


luni, 25 ianuarie 2016

Scrisoare de intenţie

   The Kooks - Bad Habit

   Scrisoare de intenţie de a plimba dos de palmă pe encefal diferit, de a-l simţi, de a-i smulge rădăcinile. De-i plimbi buricele extremităţilor până-n vârf de mădular, pulsaţii pe portativul unde-n catifea îţi pierzi şi cel mai mic vierme al gemetelor.

   Scrisoare de intenţie de a târî fiecare gram de demnitate până-n praful de sub pat, de văz blurat în boală oculară la doi. Ca cioburi sparte să simţi fiecare atingere, când se vrea dură, când se vrea dominată, când se vrea pusă-n aburi de şoapte întrerupte. Ţesături de piele când e pus pe şi sub, iar atunci, întâlnire de priviri.

   Se vede ploaia, se simte focul, se-mpleteşte într-o comună aruncătură cu ochii. Copilărie gingaşă, două zâmbete. Se pun două. Sunt suflete într-o lume în care nu-i lună, dar e noapte, iar soarele se justifică doar cu buletinul, dar nu are.

   Căutare ancestrală de jur-împrejur. Dos de palmă ajunsă-n oscilaţie pe gât într-un mers şchiopătat, parcă analizând fiecare por. N-a călătorit nimeni pe această Lună. Nu e Lună, dar e noapte. Şi ard, firicele de gene îndreptate spre ceva mai jos. Şi ard, ţigări până să continue.

   Continuă. E eclipsă, iar toţi se uită, deşi e noapte. E acum, când ghilimelele-s braţe, iar mai mult decât teluric e citat în versuri. Când e nu, dar se vrea da şi dă totul din secretele lumii, de la facere şi până la cuceriri, dincolo de ele, aruncate-n oceane, ridicate-n mase de aer în aurore boreale, căpătând nuanţe ciudate, colorând altitudini, coborând în văi, ridicându-se până la bărbie, finalizând în zumzet printre buze.

   S-a simţit, de văz nu-i vorbă, ci substantiv peste substantiv, făurind un verb. Un dicţionar format ca şi prunc în genere, în toate limbile. Nu se vorbesc, se fac. Nu se explică, se scriu. Romantic să nu despartă cuvintele prin cratimă, de frica despărţirii. Da-i corect şi se fac, căci corect e ceea ce este, făcut. În minte, realitate care parcă nu, dar da şi se priveşte.

   Acupunctura cu stelele de pe cer, boltă unde se ascund secrete şi se vor ale nopţii. Prea a visătorilor, dar privirile se întâlnesc în fapt de seară. Muzica sinceră, menuet al unor corzi acoperite de vene şi artere, se perindă pe sub degetele mele.

   Sunt în control, deşi îmi ies. Când. N-am fond în gândul meu nimfoman, cu versete înşirate în faţa mea, să descopăr în ce limbă-i scris fiecare şi să-nvăţ să le descopăr, iar la rându-mi, să sparg cioburi şi să-nfig. Să fie smoală roşie, coagulantă, curgând, simţindu-mi pe degete visul nimfoman. Sânge nu, roşu ba; noaptea transfigurează totul în umbră. Deşi arde şi mă frige. Sau frig eu, căci afară e.

   Scrisoare de intenţie de a verb şi de a substantiv în minte. Jumătate acum, iar a doua... a doua, când e zi şi nu se omogenizează. Mor orele, ucizi rânduri, creezi altele. Beneficiu de a mă frige cu gând în ceea ce e dezghiocat de veşminte, de pânză subţire în loc de voal, ducând la păcat de tot.

   Scrisoare de intenţie, înaintată în Purgatoriu. Tu la coadă, în spatele meu. Aşteptăm să ne ducem din sacru în profan, deşi sacru e în orice cuvânt, dar mai-nainte a fost simţământ de pereţi scorojiţi cu ţipling, născută proză în neaşteptat. Testament lăsat, număr unu sau doi, dar de văzut era doar una. În mine sunt trei, pentru tot ce-i rău şi e lăsat în urmă, pentru purgatoriul din cotidian şi sacrul ce plouă la Polul Nord cu bulgări peste urşi şi Arctic.

   Scrisoare de intenţie, se semnează-n două exemplare
   Un păcat în doi e demn de un păcat mai mare.



vineri, 22 ianuarie 2016

Nu pot

   Doare tot şi pur şi simplu, nu pot.

   Nu pot să-i înţeleg pe ei, care trag de noi, care ne obligă să facem lucruri deloc benefice nouă. Nu pot înţelege că un organ oricum oboseşte, dar să-l terorizezi la nivel mental într-atât de mult, încăt să se degradeze? Şi după să-l ţii strâns în pumn şi să-i spui că nu dă randament? Că nu-i la locul lui?

   Ai putea forţa inima? Da, desigur că poţi. O ţii doar în cafele şi ţigări. De mâncare n-a mai auzit stomacul tău de ceva vreme, deşi tu poţi să-i auzi disperarea. Că toate-s legate în sistem complex pe care tu le simplifici în ideile tale dizgraţioase, maliţioase de om cu pretenţii. În final, tot un organ eşti, deşi vrei ceva schimbat la mine, mutilându-mi psihicul şi mixându-mi organele, încercând să le aduci în stadiu de putrefacţie.

   Nu m-am eschivat niciodată de la nimic, iar tocmai de-aia ţi-am dat motiv să-mi dai în cap şi ai făcut-o. Am sperat că, poate, este ceva înţelept în tine şi mă-nţelegi, dar mă laşi să dau randament, de la apus până la răsărit, iar pentru îmbierea unei odihne, a câtorva minute blestemate, să ratez expunerea lui într-un spaţiu exact, iar fix atunci, să mă trezeşti prin telefon de un alt om şi să mai dai, că ştii tu din surse secrete că o mai duc. Dar nu. Simt că cedez, de ce nu înţelegi o dată?!

   Doare tot, dar nu contează. Dai cu tot ce ai mai rău într-un om care munceşte şi face abuzuri, tocmai pentru a da randament. Pentru un vis mi-am epuizat totul şi o să mai epuizez, dar de-acum mă voi conforma cu regulile voastre, să nu mai daţi în mine suplimentar. M-am săturat de mine şi de tot ce mă obligaţi să-mi îndes în retină pe lumină slabă, iar când am făcut-o, de-acum fix o săptămână şi de-atunci în fiecare zi, am simţit că mor. Când am relatat, am fost felicitată, doar de către adultul de la materia aceea de-o iubesc. N-a văzut nimic din ce exprima faţa mea atunci, aşa că am lăsat-o baltă.

   Ajung să-mi doresc să se termine. Totul. Iar voi prin mine, în faţa voastră, terminaţi-mă, să vă rămân în minte în clipa mea de bucurie, văzându-vă pe toţi crispaţi. Să citaţi din mine, să vedeţi şi dincolo de ce sunt eu, să mă credeţi când spuneam că iubesc, să îngheţ de trei ori până la treizeci, vara. Peste un an, găsindu-mă la douăzeci, vârstă care nu-i de mine, care poate nu va fi, dar sper totuşi să fie. Pentru Cluj să fie, nu pentru voi.

   Încetaţi să mai terorizaţi! Ce contează că avem aproape nouăşpe? Credeţi că suntem deja maturi ca voi ca să îndurăm? Credeţi că dacă am îndurat atâtea, mai pot? Dar vreţi măcar să înţelegeţi? Că ştiţi ştiinţe sociale şi alte chestii faine, dar nu ştiţi să empatizaţi, iar asta ucide. Chiar credeţi că mai putem?

Că nu mai. Sincer.



miercuri, 20 ianuarie 2016

Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa


marți, 12 ianuarie 2016

Intempestivi la momentul potrivit



   Chet Faker - No Diggity

   Paradox din titlu şi până-n noi. Probabil doi, probabil noi şi atât.

   “Descrie-mi cum s-a simţit”. “Spune-mi cum vezi viaţa”. “Ce aud?”. Cât de lucid să fii ca să răspunzi? Cât de dement să fii, să stai faţă-n faţă cu o operă de artă şi să n-o atingi? “Care sunt urmările dacă faci asta?”. Şi totuşi… care?

   Probabil noi nu ne-am gândit şi am făcut oricum. Nu era vorba de mers, deşi am făcut un pas în noroi, iar deşi nu era vorba de noi, totuşi iată-mă, scriind despre noi, probabil doi, sau doar noi şi atât. Probabil nu m-ai văzut, deşi ştiu că m-ai simţit şi că a rămas întocmai ca o izbitură de-un perete, lăsându-ţi vătămat întreaga coloană, linie dreaptă a vieţii. Probabil nu era vorba de tine, ci doar de noi, probabil doi, dar şi aşa, nu erau doar doi în noi, ci două sau mai multe gânduri, două sau mai multe trăiri, sentimente, parfumuri ambientale de pădure primăvăratecă, aducătoare de Mamă Vară.

   “Zi-mi de câte minute ai nevoie pentru o acţiune?”. Nu-i răspund niciodată sinelui meu întunecat. Nu pot raporta un timp comun, un liant între două suflete sau mai multe, la unul singur: al meu. Dar timp e din belşug şi mereu va fi. Timp de acţiune: un minut, viteză, spontan, negândit, cu o noapte, două sau o săptămână de nopţi cu analiză pe acţiuni, cuvinte plasate-n puzzle-ul relaţiilor interumane în care m-afund, cu pasiune de nou sau normal, cordial, monoton.

   Luciditatea este boala intelectualului. Fie că este spontan acum, va diseca până la uscăciunea lui şaptezeci şi cinci la sută apă din masa corpului în care-şi duce existenţa o medie limitată de ani.

   "Şi totuşi... de câte minute?"

   De niciunul. Nici vântul nu se gândeşte la femeia cu mâini şubrede căreia îi fură umbrela din mână şi o lasă alergând în ploaie. Nici ţigara nu se gândeşte în raport cu focul dacă să fumege sau nu. Plămânii tăi chiar gândesc când îi ticseşti cu tutun? Viaţa te-a întrebat vreodată "de ce acum şi nu mai târziu?". Clipa chiar aşteaptă?

   Gândeşti acum cât pentru toate clipele negândite, când ai acţionat spontan, lăsând dâre de de luciditate în urmă. Intempestiv? Paradoxal, nu. Esenţa zice că da, iar suferinţa e precedată de ramnificaţii: de pom, de creier, de nor sfărâmat în bucăţi din ce în ce mai mici. Căci nici soarele nu gândeşte când se ascunde în spatele unui nor şi tu mori de frig în spatele unui copac, cu părul lipit de faţă, cu variaţiuni ale meteorologiei propriilor canale lacrimale în carnagiu al plămânilor tăi, înmuiaţi în fum, al dracului de bun, cu muzică al dracului de bună, cu sânge al dracului de fierbinte.

   Şi totuşi... te-ai speria la simţământul unei picături de sânge? Te-ar şoca să-ţi vezi mâna opărită de o perdea infinită de păr după înfăptuirea unui act mai mult sau mai puţin reproducător? Eşti bolnav? Trebuie să fii închis? Iubeşti? Ce este iubirea? De ce femeile? Cine-s bărbaţii? Doar spune-i artă. Doar apare şi lasă în urmă nemurire, deşi cei doi din urmă vor cunoaşte, la urma urmei, ţărâna. Paradoxal, baie de idei, infinitate de numere în cromozomi şi hormoni împărţiţi aiurea. "Eşti bolnav?". Nu contează, doar spune-mi de ce.

De ce om gânditor şi de ce iubire fără drept de apel, fără raţiune la creaturi cu conştiinţă şi drept de coloană, biped, lafel de "bi" ca-n matematică, probabil doi, probabil noi şi-atât? Raţională fiinţă cu suflet diluat de sentiment, probabil mai diluat ca al meu, de ce? Suntem nişte intempestivi, apropiaţi dintr-o greşeală de exprimare a unui apostol într-o scriere veche? Şi de ce se simte atât de bine?

   "Şi totuşi..."

   Paradigmă a suflului meu. Personalitate antitetică a scurtei mele aventuri în viaţă, nu-ţi cunosc pic din a ta istorie, deşi simt că ne asemănăm. Vibraţiile noastre s-au simţit în vârfuri de degete, tiptil, uşor vizibil, apoi evident, ca şi credinţa mea în fruntea unor nori, culori psihedelice când merg cu avionul, deşi nu călătoresc cu el. Nepal văzut în grena, culoarea. Viaţa văzută în ţesătură, dar totuşi... ce este dincolo de viaţă?

   Probabil noi şi-atât.
   Ciclu făurit în doi.
   Probabil noi.
   Atât.




duminică, 10 ianuarie 2016

Evadarea

Benjamin Francis Leftwich - Atlas Hands

   Pană la bască de prunc în plin ianuarie. Căzătură prostească înainte de provocarea vieţii unui muribund. Mână tremurată sub încheietură, explorată-n puls, ascunsă-n mânecă slab luminată. Zid lucid între realitate fixă şi realitate mobilă, mai transparent ca cerul pe balcon, în întârziată seară, spălată de zăpadă şi lacrimi scăldate-n alcool.

   Muribund scăpătat, puţin treaz în faţa uşilor automatizate, blocate de ger, larg deschise altora, Mici Oameni, fii ai Sorţii, întâlniţi sub aceiaşi boltă. Tot aia înafara căruia unul dintre ei a oferit cândva o floare şi a primit înapoi un boboc al unui nou început. Aşteptând începutul acesta, îngheţând de necunoscut, aşteptând feţe vagi, văzute ca-n bălţi de apă pe care s-au avântat picături călătoare, luând o barcă a unui zeu sinistru care să-i ducă, între apus şi răsărit.

   Trei secunde însemnau ora ca peniţa pe hârtie şi cărţile se legau cu cuvinte şi se citeau pe-ascuns. Părerile se aruncau în cafea, dar nu se puteau spune fără durere. Ţigările se fumau nonşalant între stânci strâmpte. Ochii nu se vedeau, dar se simţeau priviţi, privind în direcţii opuse. În oglinzi ale propriilor destine, proiectând imagini, simţind vibraţii, pulsând aburi, apoi transformându-se-n soare. Topind toate amintirile, făcându-le lichide, prezente. Căci doar aburu-i trecut, iar restul îi băgat în timp, ca visele de pe timpul zilei, ca lupii ce zboară ca muştele prin păduri şi care bâzâie mai puţin iarna. Nu se aud. Totuşi, ierburile pădurilor îi simt.

   O-ntâmplare a făcut ca unul să zâmbească, urmărind chip în plină lumină, ascuns în beznă. O-ntâmplare a făcut ca acelaşi să zâmbească, privind. O-ntâmplare, simplă, privită, simţită, reamintită; trecută ca trenul peste o monedă pusă pe una dintre şine: bine presată, între materie, os, aer. Circuit, invers, continuu.

   Vorbele erau într-adevăr de prisos. Alcoolul făcea şederea mai plăcută, dar o revedere oricând e binevenită c-o beţie, c-un banchet de sentimente pe care unii şi le neg; de aceea nu e nevoie de cuvinte. Sunt de prisos. Drogurile? De prisos. Tinereţea? Singurul care nu-i de prisos, căci priveşte înainte, la mare altitudine. Ştie că drumul pe care îl are de coborât e lung, intens, plin de pericole şi plin de provocări. Jumătate. Doar de timp, gândindu-te că nu eşti pregătit. Dus. Fără timp prea mare de percepţie a clipei, gonind spre ceva ce vine de la sine: viaţa.

   Viaţa e găsită-n extreme. Călătoria e lungă, iar de multe ori biletul nu se cumpără, ci se obţine prin schimb de priviri şi gesturi calde. Mulţi se pătează vulgar, împingând în stânga şi-n dreapta. Planul? Nu te păta. Simte căldura din propriile vene, simte-te în plin ger, fugi, umflă-ţi gâtul, stai la treizeci centimetri depărtare şi fă pas mai aproape. Că te cuprinde cu mână după cap, că te simţi mic, dar totuşi încrezător. Nu mai e teorie de-a ta despre viaţă, dar e moment. Viaţa este făurită din momente sudate-ntre ele.

   Patru de ducă, trei de speranţă, două de reverie, una de boală, infinit clipit, jumătate de oră lacrimi, ore cu nervi, seri cu ţigări afundate-n gânduri, priviri la kilometrii depărtare, munţi sinceri, mult prea evidenţi ca să se eschiveze, alcool şi pierderi de memorie, tutun rulat şi tutun, pur şi simplu, oameni izolaţi de civilizaţie cu bun simţ şi empatici, animale iubitoare, străzi străine, devenite noi străzi pavate cu amintiri, Turn Negru văzut peste acoperişuri, gheaţă, revenire-n copilărie, revedere, amintiri, noi prietenii, legături vechi, chip care n-a fost găsit în ploaie, nici în nisip, nici bestie, ci simplu chip, atât de simplu, condus de chip alb în local cu parfum de casă, masă cu aromă efervescentă, ‘i-auzi ce aud’, sistem de sisteme, galaxie întreagă acoperită de piele şi ceva alb, un alt ceva alb, ceva în non-culoare pură, ceva ce se vrea scris, ceva ce s-a vrut scris şi a fost, un alt scris, un alt creion, deşi acelaşi; acelaşi Murakami cu alte impresii, un cap, mii de dureri, sentiment de moarte, acasă, cu alte ambiţii, deşi aceleaşi.

Munte cu duiumul.
Inspiraţie din Braşov,
cu drag.



sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Scrisoare pentru tine

   Rudimental feat. Ed Sheeran - Lay it all on me

   Te-ntâlnisem acum patru ani, în toamnă, iar întocmai ploii, inspiraţie simbolistă pentru Bacovia, tu ai dat un rost prozei mele. Te-ntâlnisem fugitiv cu privirea. Văzusem parte de maxilar, cu tot cu ureche, păr prins. Nu văzusem ochi, gât, buză sau orice altceva ce mi-ar fi tentat imaginaţia, pe-atunci cu bun simţ şi ştiutoare de nimic de genul ăsta.

   Era un sentiment nou-născut, prinsese formă în peştera cu cărămizi roşiatice şi la început îmi era om cititor de orice aberaţiune aş fi scris, întinsă-n bancă. Era sentimentul ăla, când vrei să fii cel mai bun dintre cei bun, să fii văzut de omul ce ţi-e drag şi mai mult decât drag. Iar dragul ăsta era defapt dragoste, mai rău că era prima. Şi probabil nu primul.

   Mereu speram, acum patru ani, să nu rămânem de izbelişte într-un loc, doar eu cu tine. N-aş fi ştiut ce să zic, n-aş fi avut curaj măcar să te privesc în ochi şi ştii asta bine. Eram om stângaci, dar tu stângace, ai reuşit. Şi-ncercam să te văd, ochi în ochi, fără să-mi dau de gol sufletul prin prisma pupilelor mele. Când îmi cuprindeai mâna-n a ta şi nu ştiam ce reacţie ar fi trebuit să am. Sau mai bine zis, cum să opresc torentul de sentimente din mine în clipele acelea.

   Ai putea citi asta şi ar putea să ţi se pară deplasat, dar... draga mea, nimeni nu o să te iubească cum te-am iubit eu. Pe cât aş fi vrut eu să fie ea de platonică, am spart lanţul acela la o bere în Taclale cu om mult prea nepotrivit. Aşa, sentimentul meu a devenit o bârfă, un mucegai, ceva călcat în picioare. Şi nu că ţi-ar fi fost colegă de bancă, ci era doar faptul că ea transforma neadevăruri evidente în adevăr tras de păr; aşa s-a pătat sentimentul meu şi tot ce era mai pur cu el. Spus prin gură de om nepotrivit. Spus - nu vibrat în citat, în vers, într-o lumină de lună mai. Doar spus.

   Nu te-am avut niciodată şi nici nu o să te am. Este imposibil. În schimb, toată viaţa îţi voi purta respect şi ori de câte ori vei avea nevoie de un om căruia vrei să te descarci, voi fi aici. N-am să te judec, n-am să mai fiu influenţată de alţii ca să te fac să te simţi ultimul om. Pentru că eşti mai mult decât primul, iar acel cuvânt scris de scriitorul anonim Ink, pentru prima dată-n viaţa sa, ceva mai deep, mai cu gust şi mult mai poetic, după ce te-a întâlnit fugitiv cu privirea. În clasa a noua.

   Când am început să fiu om dat la o parte din cauza unui sentiment spus aiurea, auzit prin clasa mea de om nepotrivit, am devenit o fantomă singuratică. Începusem să te urăsc, să mă urăsc că te iubisem şi să urăsc că am complicat totul şi că-s cu sentimente "nenaturale". Că mă făceai să mă simt astfel, cu tot cu cei ce pretindeau până atunci că-mi sunt prieteni. Dar nu erau. Sentimentul murise.

   Începusem să nu mai sper în ore ca tu să fii aleasă pentru citirea unui text, a unei poezii. Vorbe spuse de tine, cum că-i nenatural, că-i scârbos, dar eu tot nu-nţelegeam. Şi nici acum nu înţeleg. Căci tu nu ai idee cât mi-am spus asta şi cât am vrut să scap de gândurile care-mi alimentau sentimentul de iubire, iar fiecare zi, bucurie mare pentru mine, că doar te văd. Atât îmi ajungea. Dar tot anormal era, îmi pare rău.

   Tare mult îmi creştea inima când îmi spuneai că citeşti blogul meu şi am tresărit să aud că "se simte de parcă e scris pentru tine". Chiar este. Mai mult de jumătate, pentru tine este. Pentru mine, să-mi manifest dragostea pentru tine, cumva, fără să afecteze, ci mai mult să înfrumuseţeze. Speram aşa că dragostea mea nu va mai fi un păcat, deşi nu vedeam normalitate în asta. Doar simţeam că-i normal să fie aşa.

   Sunt în an terminal de liceu. Doar cinci luni mai am de petrecut în cărămida roşiatică. Doar atât, să mă mai bucur de clipele când eram nouă, când eram fericită şi doar atât, când te iubeam şi nu-mi păsa de altceva. Când am devenit voluntar, când mi-am făcut primul prieten, când mi-am fumat prima ţigară sau când te-am luat o dată-n braţe strâns şi râdeai. Se-ntâmplă şi acum, doar că nu îmbrăţişarea.

   Am scris asta astăzi, căci am vrut să ştii că, deşi în stare agnostică de uşoară ebrietate, eram conştientă ce se-ntâmplă, cât de agitat era şhaul şi cât vroia să vorbească cu tine. Mă vedeam pe mine, micuţă, în clipele acelea. Deşi, spre deosebire de mine, el îmi povestea cât eşti de minunată, gesticulând nişte forme feminine. Destul de trivial, clasic masculin.. Totuşi, sper ca măcar lui să-i dai o şansă, căci nu-i nenatural de data aceasta, dar nici intens, cum ar fi fost dac-ar fi fost nenatural. Sau doar suficient de 'cute'. Căci te iubeam mult.

   Acum doar îmi doresc o ceaşcă de ceai, după ce termini de citit aceste rânduri. O ceaşcă de cafea pentru mine, iar tu la aceiaşi masă. Am să-ţi dau ceva. Dă-mi de ştire, în trei bătăi pe umăr. Voi şti despre ce e vorba. Voi şti că ai citit.

   Fă asta dacă vrei un adevăr, doar pentru tine.