Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta de-ale mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta de-ale mele. Afișați toate postările

luni, 5 ianuarie 2015

De-ale minţii


   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga
   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles
   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi
   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

luni, 12 mai 2014

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

miercuri, 9 aprilie 2014

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.
  
   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 
  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   
   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...
  
    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)