Valea Domnului

   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.

N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

Baby steps

   Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control, sigurantele. 

   Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang, orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa inferioara, caci inca sunt conectata la priza. 

   Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul “jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua), ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat de propria-mi imaginatie. 

   Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult. 

   Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei. Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine resimtite si valorificate mai apoi.

   Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate. Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie. Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul, emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult, care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in literatura.

   Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata, apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi ofere.

   Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test, fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei, analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran, discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp si concept de timp anual.

   Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie” implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis, intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in care ma adancesc acum, ca tanar.

   Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune. Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara, ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?

Patern

   NoruNegru - ROZ & N i c i c a n d d e s t u l

   As fi vrut sa ma fi vazut crescand, de dimineata cu sprancenele incruntate spre prima persoana pe care as fi putut-o vedea atunci. As fi vrut sa ma vezi cum alerg si injur, cum imi umflu cate ceva extremitate cand dau cu ea de perete. As fi vrut sa fii animat de o dorinta, dar ai fost mai inert ca peretele in care am dat, pana mi-am rupt oasele si pana mi-am asurpat cartilajele printre bucatile de zid. Amuzant este ca peretele acela e mai ADN de-al meu decat tine.

   Amuzant este ca tot ceea ce ma face sa ma gandesc la bucati din carnea asta, fripta si congelata in functie de anotimp, ma indeparteaza de tine. Cu fiecare lucru, cu atat mai departe. Cu fiecare rand pe care il scriu, ma tot indepartez de tine si cumva regret, dar ma si eliberez. Cumva, privirea ta de cersetor de regrete se resimte in fiecare imagine pe care mi-am provocat-o. Sa sufar, caci asa se face arta buna. Din nimic ce esti tu, un muritor, un idolatrizator de lucruri materiale si palpabile.

   Si totusi, mai palpabil a fost pentru cotul meu betonul de pe jos cand invatam singura sa merg pe bicicleta, cand incercam sa inteleg cum se scot rotile ajutatoare. Si cand stii ca nu e nimeni acolo sa te ajute, ceva mai mult cu lucrurile infioratoare din care esti format, te izolezi, nu? Si vrei sa fugi? Si vrei, in cele mai negre momente, sa iti dovedesti propria existenta palpabila. Caci acele sute de kilograme de existenta spirituala nu te fac decat sa te simti ca un sac de nisip sau de beton pe covorul sau pe parchetul tau vechi, fumand o tigara, cu lacrimile balta-n ureche, tremurandu-ti o mana, pentru ca ai tot vrut sa simti si altceva.

   Iar cand vrei sa te duci la cel mai familial lucru, dar care nu ti-e nici pe aproape familiar? Cand chipurile dragi sunt departe de a fi parti complete din tine, sau parti complete din care ai derivat si tu? Si nu intelegeam. Si ameteam. Si muream, cu fiecare secunda, tata, pentru ca nu ai fost niciodata acolo. Muream, tata, din motive pe care nu le vei cunoaste niciodata.

   Muream pe bucatile de parchet prafuite pentru ca iubeam o fata pe care am vazut-o adunat mai putin de cinci zile. Asa si cu tine. Asa si cu orice lucru bun, cules din albumele cu amintiri. Fratele meu. Prietenii care au fugit printre paginile create de tine si de partea femeiasca, tata. Care mi-au ramas mie, fara a fi cerut un astfel de "omagiu" pentru o existenta completa a voastra, a apartenentei voastre la ceva. Am fost o incercare de a suda un material fin cu un material dur, dar nu am putut sa trag atata de voi doi. Si-n incercarea de a va departa, m-ati rupt in doua. 

   In esenta palpabila, a fost vorba de un nume, un ceva, cativa centimetrii de carne, dar esenta adevarata e ceea ce critic, ceea ce vad, ceea ce regret si toate acele balti de sange pierdut, toate acele incercari de a intelege si toate incercarile nereusite de a gasi o pustietate eterna in sinea mea, una care sa-mi aduca pacea. Dar toata pustietatea vine cu psihoze, tata, si nimic nu ma putea scoate de-acolo. Si eram violenta. Creativa. Voiam sa desenez, dar ma izolam in somn. Si scriam, tata, in drum spre munte sau spre mare, pentru ca iubesc sa scriu despre ceea ce vad si despre ceea ce simt. Si vreau sa mor cate putin, tata, dar vreau sa mori si tu, cu fiecare rand pe care l-am scris. Vreau sa mori in sinea ta si sa ramai gol, ca un cuier la ora opt in facultate, sa fim doar noi doi, lemn in picioare si tacut, cu capul plecat in eternul noptii asteia.

   Ca esenta, ma afecteaza existenta ta din zi in zi, din ce in ce mai tare, pentru ca exista tipologiile omului muribund, intocmai ca tine, care ma fac sa te proiectez iarasi in vividul abis al gandurilor mele: nepasator, rece, tacut, ganditor mereu, critic, cinic, violent.

   As fi vrut sa scriu despre toate lucrurile care m-au atins recent
   Dar am scris despre jumatatea de mizerie care m-a adus
   In mizerie.

Sursa: Erik Östensson 

Intr-o ureche

   Bonobo - Nightlife (ft. Bajka)

   Simti diminetile acelea de duminica ca pe-un eliberat medical total, din perna si pana-n varful globului ocular cu care faci intaia data contact cu mediul din prima clipa a fiecarei zi. E un sentiment concis, de tarsaiala fara senzatie anume, cu ochii intredeschisi, cateodata deplasand capul un centimetru mai in stanga sau mai in dreapta, cand decizi sa aflii cat este ceasul si cat ti-ai intarziat activitatea pentru ziua respectiva. In zile ca aceasta, duminica doar si nimic altceva, incerci sa iti faci un plan schitat cu privirea aruncata pe fereastra, inca stand in pozitia pruncului adormit, trantit pe pat, incurcat in asternut ca o cusatura desucheata. 

   Telefoane pierdute, haine aruncate aiurea peste tot, oameni goi: doar in mintea ta. Cerul e mult prea albastrui sa te hotarasti la un anumit fus orar, chiar de-i stabilit pentru regiunea ta. Ora nici atat. Vremea jucausa, soare cu averse mai tarziu, neanuntate. In fund pe pat, nu-ti faci vreun plan. Te-ai prabusi impuscat, dar iti cari existenta, cu tot cu ochii tai intredeschisi, verifici casa si constati ca esti de unul singur. Aprinzi o tigara si suni inapoi: apel nepreluat. Unul singur.

   Rontaieli? O cafea? Nu. Doar un cappuccino facut prea gros si mult prea dulce si-un rest amagitor de nes ce si-a pierdut din fierbinteala cu o noapte mai-nainte. Doua slim-uri, scrumiera taiata-n var de diamant si fata sifonata. Mi-o calc cu fierul de calcat pana vii tu.

   Pantalonii mancati jos, ca-s largi si calci cu calcaiul pe dosul lor, patati de culoare, cumva in vine si parul aiurea, cazut pe-o parte de profil. Fastaceli cotidiene, casnice, inceputul unei notari la tastatura, o melodie energizanta de seara cu vin in pahare cu picior, servit unor doamne cu unghii rosii: doar o imaginatie prea bogata, putin intr-o ureche.

   Apari ca venind de la plaja, cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde o privire "necalcata", deschizand parca un drum spre-o plaja cu nisip din scum de tigara si valuri rotogol in aer de fum. Valuri ce se sparg in dintii cu strungareata ce serveste cappuccino-ul si pune muzica, pana incerci sa-ti schimbi bumbacul de pe tine. Pentru ca stiu o scurtatura si cu un fotograf, iti opresti mersul la orice dara diferita de lumina.

   O zi ca dimineata, intr-o ureche neschimbata cu alta. O zi idem cealalta si multe dintre celelalte si cele ce vor mai urma. Un drum de jumatate de ora in caldura inabusitoare cu dare fine de racoare, cu tigara Pall Mall, pe-o banca in parc. Scorbura din tine vrea sa scrie si-ncepuse de pe drum, neatenta la drum, pe treceri de pietoni doar usor. Pe banca-n parc, faci contact scris cu infinitul formelor neuniforme, o pura arta pictata pe-un sevalet tinut de atmosfera: am impresia ca iubesti. Femeie gravida pe-o alta banca iti spune, zambind. 

   Copiii cu alergatul lor si toti bradutii, cu crengile pe care le vezi ca degete care te cheama inapoi in amintire: zapada. Straturi de amintiri pe care nu le-ntalnesc decat in perioada hibernarii spirituale. Dar e luna lui mai, iar "degetele" infipte-n trunchi aratau in toate partile. Doar o parte duce unde vrei.

   

Ai dat mana cu nebunia ta

   Care-ti sta intr-o ureche.

   

(Sursa imagine: dayum, magic)

Recent.

   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.

   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.

   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.

   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.

   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.

   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.

   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.

   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.

   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.

   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.

   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.

   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.

Nu că-ți vine să renunți de tot?

Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)

Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.

O ţigară.

Byron - XX

   O ţigară între degete la vârstă înverzită. Un fum cu interes, al doilea cu obişnuinţă, al treilea cu speranţă de senzaţie, al patrulea pentru toţi ai tăi, al cincilea pentru că mai ai încă cinşpe scurte de terminat. O ţigară cu privire la viaţă. La aia care creşte din pământ şi care iese din sămânţă. La aia care tot din cauza minţii creşte şi se face din ce în ce mai înalt, ca un puls cu personalitatea lui, necontrolat, căruia nu i te poţi confesa. Prin fum şi aer, se vede verde. Se vede mult gri după, dar soarele bate pe culoare, nu pe amestec de nonculori. Centru de atenţie e pe viu. Se mişcă.. de ai da cu degetul, s-ar mişca. De ai da cu ambele degete, ai scăpa ţigara. Nu ai putea şti dacă te-ai ars cu rază sau cu foc. Te-ai trezi şi te-ai uita ca-n toate zilele. Fără interes.

   O ţigară la nou început, la fiecare aniversare a fiecărei idei. Naşterea de sentimente e botezată cu idee, cu cuvânt după. Verde-n casă, în ghiveci, se naşte. E mâl, şi fărâme care formează o sacralitate de jeg în vasul cu apă. Nu vâjâi pe lângă el. Nu te îmbăta cu hrana a celui ce e alături de tine. Nu te gândi să tai dreptul de a se combina în amestec cu ăleia cu filtru moale. Intră-n tine, iese, mai respiri de două, trei ori şi realizezi că e doar o amantă, care se arde cu tine, fumegă, şi după tot se arde. Singură, de data asta.
 
   E interzis? Ce să fie.. Afirmaţie sau.. Dar tu te bizuieşti pe certitudini. Te ţii de ea. Aşa cum vă ţineţi voi de verde să mai meargă aparatul. Te scuzi, refuzi scrumieră şi tot în verde o arunci. Şi nu că arde, dar sufocă. Se cară sticlă şi e bună când e verde. Tabla nu-i de tine şi nici de ei. Poate doar aia de table. Îi mai dai şah mat unei vieţi. Cu pioni de data asta.
   Proscris şi enigmatic sentiment. Vânt cu soare. Şi păcat în telefon cu abţibild. Muzica, cică. Te deschizi ca o floare acum. Stai la lumină. Te mai recunoşti oare? Sau abia acum te recunoşti cu adevărat? Te priveşti? Nu, căci ai ochii închişi. Atunci, cum vezi că te recunoşti? Cum îţi dai seama că e verde? De ce te bazezi pe certitudini, dacă incert e şi ideea de acum două clipe?
 
   O ţigară. Douăzeci şi şapte. O lună. Februarie. Atâtea le ai numărate. Şi le fumezi din dorinţa de a te lăsa să pluteşti, să te regăseşti, să ştii că pielea aia e a ta, floare. Iar întrebările sunt de tine. Ai dor de ducă, dar stai în casă şi scrii. "E întâi martie, şi am întâlnit..." multe puncte de suspensii. Ai întâlnit fiecare spaţiu dintre puncte. Iar fiecare punct pus e fiecare ţigară stopată, pentru că n-ai mai simţit că e momentul să le termini. Sau să le începi. Te gândeşti să începi o nouă ţigară, şi s-o termini de la început şi până la dunga albastră. Filtru moale şi oranj, din obişnuinţă. Dar incertă e şi ideea felului filtrului.

   Îţi poţi continua ideea? "E întâi martie şi am întâlnit...". N-ai mai scris. "E întâi mai şi te am în..." vedere? În vizor? În ce? Care "te"? Te exprimi în cuvinte, dar acum te reţii să spui. Tremurai de extaz şi de râs la carele cerului în noapte. Ai băut mult la întâi mai, dar nu te-a luat deloc. Poate două-trei beri, dar restul de bătut ficatul nu te-a afectat. Te-a afectat altceva. Aşadar, ce e? Ţi-au îngheţat vorbele în plin soare? Atunci, poftim o ţigară. Se fumează, trece. Dar nu se dă. Se obţine.

   Focul căutat ardea la sute de grade deasupra cerului de întâi mai. Acum e treişpe. Fix. Trebuie obţinut, iar soarele arde. Oamenii nu-s cu tine, căci tu eşti o floare. Aşa te-ai simţit, deci asta eşti cu adevărat.

Şi totuşi.. fumezi? Incert. Scopul e ţigara. Şi nu ai atins-o, decât luată în braţe, cu gând oarecum s-o rupi. De ce? O vrei. S-o strângi cu buzele, zeci de minute, ore, o săptămână în Vamă, pe vecie. Foc nu ţi-ai luat, aşadar ţigară nu se dă. Şi focul ăla îl ai în tine, dar e îngropat în jar oarecum proaspăt.

O ţigară din miliarde
Şi aia e Dunhill negru.

Fuga Adei #3

   Vama - Cântec Prost

"Am decis sa-mi trasez iarasi c-un ac imaginar sentimentele si gandurile. Sa le zgarii pe neuronii ce nu-i pot vedea, dar pe care am inceput sa-i simt gadilandu-mi craniul [...]"

   Asa am inceput a patruzeci si sasea pagina din jurnalul in care nu mi-am permis sa ma uit. Sunt luni, Ada, pe care n-am apucat sa le numar. Poate cinci-sase. In camera ta, hainele tale, in mirosul tau, cu ochii tai, buzele tale, unghiile tale. Pana si cu fratele tau si cu parintii tai la masa cu care greu ma pot adresa, folosind "tu"-ul caruia ti-l ziceam si tie verde-n fata. Cu curajul meu prostesc si cu asigurarea cugetului meu ca tu nu sti nimic din ce simt sau poate am simtit pentru tine.

   Iti invidiez viata. Caci e a mea cea pe care tu o controlezi te-miri-unde. O vreau inapoi. Vreau privelistea de la geamul camerei mele inapoi. Vreau s-o vad pe mama si sa nu-i zic "doamna" si sa vorbesc despre ea ca "mama Adei cea disparuta". Vreau sa merg inapoi in clasa mea. Vreau sa nu-i mai vad fata persoanei pe care-s nevoita s-o iubesc.

   Muzica ta cu gusturi. Da, caci "mi-am" rascolit camera. Cea care fusese a ta si inca este. In care ma lasi cateodata sa plang si sa ma gandesc cum s-o rezolv. Cum sa te gasesc. De multe ori, am vrut sa dispar. Sa fiu "vecina Adei disparute, disparuta si ea". Si sa te aduc de mana acasa. Sa te trag de bratarile alea impletite de pe mana care a fost a mea. Sa tip la tine si sa fac misto, dar cu vocea mea, nu cu a ta. Sa nu-mi fac iluzii ca pot si dreg chestii de aici. Din josul strazii tale. Din josul strazii mele.

   Mama ta ma intreaba mereu de ce sunt abatuta. Si nu-i zic decat "mama, nu-i nimic". Nimic. Atat de simplu spus din gura ta cu vorbele mele. Caci ma amuza cam cum te amuza pe tine scrisoarea asta scrijelita intre picioruse de neuroni, prinsi intre ei si stransi, nerecunoscandu-ma. Crezand ca defapt tu esti cea care le da batai de cap, vanatai si zgarieturi pe sinapsele lor lungi.

   Scoala mi se pare goala fara tine. Tu in corpul tau, cu atitudinea ta in tine insati. Mi-e dor de astea. Mi-e dor de mine. De Ada, fata cu atitudinea aia debordanta, foarte relaxata si fara ezitari de a te imbratisa cand nu-ti venea sa razi sau cand tot ce vroiai sa faci era sa stai si sa casti la orele de mate.

   Revin la jurnal, automat scrisoare netrimisa catre tine. Las rand liber unul dupa altul. Doar o fraza pe mijloc de pagina. Cu scrisul meu supt in hartia cu miros de-al tau. 

Miros pe care nu-l mai pot simti

Ochi castanii ai tai pe care nu-i mai pot vedea

Par care nu pot sa-l mai vad razlet in vant, caci il simt

Mutre de-ale tale pe care trebuie sa le suport.

Stay tunned.

Instabilitate mentală.

   Damien Rice - Insane

   Termeni vagi pentru oameni vagi. Pe care noi nu-i putem înţelege. Şi, din păcate, nici ei pe noi.

   Un termen care poate fi un diagnostic scris pe hârtie albă, parafată de-un medic X la un moment ştiut sau neştiut. Apărut oamenilor stresaţi, c-un grad ridicat de griji, nevoi şi responsabilitate pe care n-o mai pot controla. Şi îi depăşeşte.

   Un termen care poate fi aşa de bine doar compus din vocale, consoane, litere şi sunete. Peste care poţi da pagina nepăsător în DEX-ul mare şi negru, ameninţător şi sumbru de-acasă sau pe cel alb şi neanimat de pe bunul internet. Fără să-ţi pese. Să nu te intereseze. Nu numai înţelesul, ci elementele ascunse din spatele său.

   Niciodată nu mi-am zis că e doar un diagnostic, o boală,, o bănuire, nebunie sau doar un cuvânt. Şi am folosit alt termen din aceeaşi familie tematică să descriu ce văd cu adevărat în cuvântul ăsta: imagine mentală. Categorizat direct ca "o imagine anterior văzută şi memorată".

   Am văzut o foaie albă cu semnătura mizeră a doctorului X în halat alb, c-un chip mai mult sau mai puţin învrijorat de fatidicul diagnostic. Aşa că pot spune că e o imagine mentală ceea ce vă voi spune:

   Instabilitatea mentală o văd ca pe o cameră mare. Destul de încăpătoare şi foarte luminată. În mijlocul camerei se află un scaun. Obiect material pe care te poţi sprijini. Să zic că e din lemn tare de stejar sau brad. Un scaun solid, deci. Fără mânere, dar cu spătar. Pare sumbru, dar acela e cel ce te ţine stabil mental, automat şi fizic. Noţiunea de "instabilitate mentală" apare după ce tu (adică subconştientul tău) ajungi să te-ndrepţi spre scaun, ştiind că este permanent acolo, dar defapt te înşeli. Ca un orb, să zic. Şi te-ntorci, fără să te uiţi, şi te aşezi. Stabil eşti dacă simţi că, într-adevăr, stai pe el. Instabil eşti dacă nu simţi nimic şi ştii că mai ai puţin şi cazi. Cineva ţi-a tras scaunul.

   Acel Cineva poate fi un factor negativ din mediul exterior, captat în mediul interior şi înmulţit în sistemul tău mental ca un virus fără ca tu să şti. 

   Doar ca să-ţi facă rău. Aşa că nu merită să pui la suflet nicio răutate. Să-i faci pe plac acelui Cineva care, probabil, râde în umbra minţii tale.
  Stay tunned.

Unu-n Mai.

   The Clash - Should I Stay Or Should I Go

   E sarbatoare nationala si o distractie continua. Suflu ras la fiecare expiratie. Sunt oameni buni la mare, soare si la muzica ce se-mbina perfect cu caldura pierduta-n bezna de afara. Simt ca incepem sa ne adunam de peste tot, aici. La mare

   Simt vibratiile autostrazii Soarelui si a altor DN-uri ce duc inspre mare. A masinilor ce incing cauciucurile sa ni se alature. Sa incinga gratare si sa dea mana cu oameni fericiti ca au unde dormi: sub cer curat, negru, intins pe-un covor de nisip cald. Si-o briza calda care sa-ti dea cu prafu-n pahar. Si sa-l versi.

   E doar o zi, dar face cat toata luna. E doar o zi, asa ca e de prisos sa stai inchis in casa. E cald si frige soarele asfaltul si casele goale. E-ndrumator indirect catre bronz stramb si cutanat rosu. Nepregatit de-un soc atat de mare.

   Am lasat fesu-n cui si mi-am luat palaria. Am lasat blugii lungi pentru pantalonii cei scurti. Am lasat bluzele pentru maieuri largi si aerisite. Am lasat bratarile pe aceeasi mana dreapta si am lasat plictiseala-n urma. 

   Am lasat postarea asta sa va anunt ca unu-n mai nu e doar o zi. Ci e o intreaga saptamana. Luna. Ba chiar o intreaga vara. Iar pentru mine, vara e revenirea la viata, la puritate si la chipuri afrodisiace.

   Ne vedem @Constanta. :)

Stay tunned.