Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta 18 ani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 18 ani. Afișați toate postările

duminică, 4 septembrie 2016

Nenea Sandu


   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.
   
(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

sâmbătă, 9 iulie 2016

Despre scriitor



   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!

duminică, 3 iulie 2016

Fustiţă


   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   



   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)


luni, 27 iunie 2016

Minte-n aburi





   N-am inspiraţie. N-am acuitatea mentală pentru nimic. N-am decât tot ceea ce şi-ar fi dorit ai mei, o cameră în deplină ordine şi o linişte ciudată pe biroul meu: niciun hazard despre care să scriu, niciun hazard din care să scriu.

   Se spune că un mediu organizat îţi oferă energie, dar pe mine mă aruncă în letargie. Oribil. N-aş putea alerga pe plajă? Nu, că într-o săptămână fix este Bacalaureatul cel Mare, cu ani de domnie doar trei zile şi un an jumătate în pubertatea liceană. Şi musai trebuie să-l înfrunţi? Da. Se spune că aşa este şi să nu mai pun intrebări. Iar acum ce faci? Mă-ntreb doar.

   Era un strat aşa de siguranţă pe bancă astăzi la competenţa de la engleză. N-am înţeles-o. A fost banal. Totul e prea banal. Totul e făcut să fie într-atât de simplu, încât să te bage-n ceaţă, sau să dea disperare celorlalţi. Nu-s ca mine, dar or fi. De am piele ca şi ei, înseamnă că-s de-a lor, dar deloc cu ei. Nici în pauza dintre probe. Am rămas cu ardoarea din cap şi cu fumul din spatele globului ocular. Oscila între exterior şi tare, necunoscând acest "tare" ce-o fi, căci materia e gelatină, oricât te-ai minţi.

   Sper doar să nu te strici înainte. Oricât mi-aş da speranţe că nu mă stric, se-ntâmplă. E ceaţă de se taie cu pixul prin mintea mea. Sunt o grămadă, vor să iasă, dar nu ştiu pe unde mai întâi. Aş scrie, dar învăţ şi vreau să desenez, dar mă opresc. 

   Câte blocaje? N-am idee. Sunt multe şi mărunte, nu sunt ascultate, sunt ale mele, sunt în străfundul minţii mele, sunt în "Jurnal de zi" sub care mă ascund între coperţi negre, sau poate eu, făptura retrasă de acum, care încearcă să işi facă undeva un loc, fără să mai fiu tras afară, fără să mă oblige cineva să fac ceva, fără alte cuvinte de dubii, fără totul şi cu totul al meu, găsit şi creat de mine.

   Încă mă conving că-i frumoasă lumea şi că poate fi o pace comună. Pacea ne-o facem noi, dar de există pace, nu stă pe strada mea sigur. Poate suntem meniţi să-i scriem adresa pe plăcuţă şi să ne însuşim strada? Şi cum încerc să mă conving, mă dezamăgesc şi ceva devine sumbru, egoist, urât, apoi dau afară, îl arunc şi-l mototolesc, îl zgârii cu creionul pe foaie până se găureşte, dau foc la lumânări parfumate şi mă uit la ele până aţipesc. Am mâinile încordate pe orice, vreau să se termine. Îmi doresc să se termine. 


   N-am idee ce caut aici, dar cred că din greşeală va ieşi de zile mari.



   (Sursa imagini: Andrew Wilson)

sâmbătă, 25 iunie 2016

Pastel.


   Byron - Masa pentru doi


   N-as nega ca lucru-i mat, desi lumii ii place pastelat... Am negat de fiecare data cand lucrul era pastelat si-mi ziceam ca este mat, iar asta ma deruta. Avea strict o nuanta si nu ma puteam opri din mintit ca are mai multe: desi vedeam una, se simteau mai multe. Nu ca acum ar fi prea diferit. Nu este deloc diferit. A ramas aceiasi confuzie oculara, dar survenind iluzionismul in majoritatea momentelor cotidiene si in cazuri speciale, ocazionale, am ajuns sa cred ca totul este cu adevarat pastelat, iar mat exista doar pe asfalt.

   Am zis ca-mi place verdele si vanilia, pentru ca gusturi si nimic altceva, dar survoleaza si decapiteaza aceste gusturi factori externi, combinatiuni interne de substante in continua schimbare, corp uman, clar e pastel. De ma mint altii ca-i mat ala si ceilalti ca el sau ca ea este pastelata pentru mine, eu nu ma pot minti si de mintit, pot minti doar timpul ca sunt de partea lui. Am mintit timpul doar pentru faptul ca pastelul indepartat in care o vad ar fi o deziluzie, dar pastelul launtric ce se intensifica cu timpul care nu minte cand zice ca-i impotriva mea este generat de un viitor clasic in lirism.

   Fie ca minimalismul il ador in design si-n arhitectura, nu neg alt curent. Pastelul vibreaza si trepideaza pe dinauntrul talpii, nu ca s-ar declansa un cutremur, ci ca te face sa simti ceva. Fie ca se vrea alergat, pe mat pot alerga cu pastelul din sinea mea, contra timp si probabil aliat cu el pot fi, iar acum nu doar ca diplomatia este un cuvant, ci un fapt. Examenele vin, eu alerg spre el, ma izbesc ca de-un zid, lesin si ma trezesc cu ele luate.




   Ca apoi sa ma plimb si sa-mi regasesc pastelul cu acele culori pe care eu nu le regasesc in tonurile mele de culoare.

   
Ea este o paleta de culori complexe.


luni, 6 iunie 2016

Intre degetele lui Dostoyevsky



    S-a mulat o seara peste o zi. Soare dintr-un felinar pe o strada principala, pavata, imbacsita cu tufe, trandafiri si voie buna peste orele acoperite ca de-o palma de catre soare. Un chip luminat pe partea strazii, intunecat pe partea impanzita de o incercare de natura in mijlocul orasului. Un nas uniform, arc al pielii de pe obrajii netezi si fruntea incretita de riduri ereditare de expresie. Ochi acoperiti de piele, puricata in colturi de tesut bombat, moale, care tine de sprijin sprancenei curbate si celeilalte trasata ca o linie, o creanga infinita in intuneric. O negura de la barbie in jos, o catalogare ambigua si chioara a unei barbi cu talpi care pleoscaie o talpa de pantof, repetitiva. Ivan Grigoriev-Gundwar.

   "Imi netezeam sacoul cu palma stanga, fiind mana dreapta intr-o continua stare de incordare musculara incontrolabila. Serile lungi de studiu in facultate si drumul catre casa imi lumineaza fragmente din nasturi, manseta si guler, unde ma regasesc eu, omul. Imi imping glezna perfect inainte si calc pe pasi de balerin cu un picior, incontrolabil. Sunt perfectionist, dar refuz sa cred ca eu, ca individ, sunt cu adevarat perfect. Un talent iluzoriu de... a fi si atat.

   Un genunchi mi-e ud de indarjirea pasului meu marunt, controlat, iar celalalt uscat, parca jucand printre picaturile de ploaie, evitandu-le ca pe gloante letale in puncte fixe, vitale. Insusi eu evit sa privesc, ci doar sa aud, sa simt cum mi se scurge drumul catre casa, iar din punctul noptierei mele grele de insomnii si munca continua, si-mai departe."

   Foile inmuiate de vreme, pierdute demult, dematerializate, fragmentate, rupte, reluate in fiecare seara cu stiloul pe hartie, luate in ploaie, in joc ambiguu ca irisul pe pupila, joc de fizica in optica. "Homo ludens" contemporan pe scaunul de lemn, cautand, analizand, ridicand spranceana, ramanand multa vreme astfel, umbra a continuantelor nopti de descoperire fiind ridurile de expresie vazute in lumina din vitrina cinematografului, inchis.

   "Framant pielea uda de pe mainile-mi inasprite de frig, ramanand cu tremur pe varf de deget ca mi-a ramas verde, ca si cum as fi framantat intreaga natura"



(

luni, 30 mai 2016

Intr-o ureche


   Bonobo - Nightlife (ft. Bajka)

   Simti diminetile acelea de duminica ca pe-un eliberat medical total, din perna si pana-n varful globului ocular cu care faci intaia data contact cu mediul din prima clipa a fiecarei zi. E un sentiment concis, de tarsaiala fara senzatie anume, cu ochii intredeschisi, cateodata deplasand capul un centimetru mai in stanga sau mai in dreapta, cand decizi sa aflii cat este ceasul si cat ti-ai intarziat activitatea pentru ziua respectiva. In zile ca aceasta, duminica doar si nimic altceva, incerci sa iti faci un plan schitat cu privirea aruncata pe fereastra, inca stand in pozitia pruncului adormit, trantit pe pat, incurcat in asternut ca o cusatura desucheata. 

   Telefoane pierdute, haine aruncate aiurea peste tot, oameni goi: doar in mintea ta. Cerul e mult prea albastrui sa te hotarasti la un anumit fus orar, chiar de-i stabilit pentru regiunea ta. Ora nici atat. Vremea jucausa, soare cu averse mai tarziu, neanuntate. In fund pe pat, nu-ti faci vreun plan. Te-ai prabusi impuscat, dar iti cari existenta, cu tot cu ochii tai intredeschisi, verifici casa si constati ca esti de unul singur. Aprinzi o tigara si suni inapoi: apel nepreluat. Unul singur.

   Rontaieli? O cafea? Nu. Doar un cappuccino facut prea gros si mult prea dulce si-un rest amagitor de nes ce si-a pierdut din fierbinteala cu o noapte mai-nainte. Doua slim-uri, scrumiera taiata-n var de diamant si fata sifonata. Mi-o calc cu fierul de calcat pana vii tu.

   Pantalonii mancati jos, ca-s largi si calci cu calcaiul pe dosul lor, patati de culoare, cumva in vine si parul aiurea, cazut pe-o parte de profil. Fastaceli cotidiene, casnice, inceputul unei notari la tastatura, o melodie energizanta de seara cu vin in pahare cu picior, servit unor doamne cu unghii rosii: doar o imaginatie prea bogata, putin intr-o ureche.

   Apari ca venind de la plaja, cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde o privire "necalcata", deschizand parca un drum spre-o plaja cu nisip din scum de tigara si valuri rotogol in aer de fum. Valuri ce se sparg in dintii cu strungareata ce serveste cappuccino-ul si pune muzica, pana incerci sa-ti schimbi bumbacul de pe tine. Pentru ca stiu o scurtatura si cu un fotograf, iti opresti mersul la orice dara diferita de lumina.

   O zi ca dimineata, intr-o ureche neschimbata cu alta. O zi idem cealalta si multe dintre celelalte si cele ce vor mai urma. Un drum de jumatate de ora in caldura inabusitoare cu dare fine de racoare, cu tigara Pall Mall, pe-o banca in parc. Scorbura din tine vrea sa scrie si-ncepuse de pe drum, neatenta la drum, pe treceri de pietoni doar usor. Pe banca-n parc, faci contact scris cu infinitul formelor neuniforme, o pura arta pictata pe-un sevalet tinut de atmosfera: am impresia ca iubesti. Femeie gravida pe-o alta banca iti spune, zambind. 

   Copiii cu alergatul lor si toti bradutii, cu crengile pe care le vezi ca degete care te cheama inapoi in amintire: zapada. Straturi de amintiri pe care nu le-ntalnesc decat in perioada hibernarii spirituale. Dar e luna lui mai, iar "degetele" infipte-n trunchi aratau in toate partile. Doar o parte duce unde vrei.

   






Ai dat mana cu nebunia ta
   Care-ti sta intr-o ureche.

   

luni, 16 mai 2016

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?


Apollonia, 2000



duminică, 15 mai 2016

Rebut.

   Snowmine - Let me in

   O parte era maxilarul meu si cealalta avea gust de asfalt: mirosul pribeag al diminetilor de duminica. Mai mereu identice, dar lafel de devreme ca aceasta, mai rar.

   Cand isi scuipau in palme batranii aceia din filmele contemporane cu bunicul tau, cam asa se simte si cand sari in capul oaselor din pat, mai ales dupa anumite batai pe plus la miocard, in cazul meu. Poate de aceea mi-am scurtat si eu ziua de sambata si am adormit mai devreme. Din nevoie, nu alta.

   Dar si-atunci cand simti ca ziua ti-a fost inceputa cum nu se putea mai bine? 

   Am resimtit-o. Eram cu ochii pe eticheta pe jumatate indoita a scaunului din fata mea, stand cu picioarele in cruce, cu batrani care se uitau vesnic spre usa, asteptand parca sa mai intre un neavenit intarziat ca si mine (incepea la unsprezece, eu la si sapte am intrat) si sa-l judece macar oleaca. Trecem peste.

   Erau doi schiopi pe-o gaunoasa involburata, iar eu eram la cinci metrii deasupra si-mi ziceam: "Iti poti da seama ca pamantu-i rotund doar privind marea". Pacat de cei ce n-au vazut acest lucru. Marea va asteapta sa-i vedeti misterele, pierdute prin spatele Cazinoului caruia i-am facut o promisiune. 

   Printre toate siroaiele de lume si caldura nebanuita ce-a navalit ziua, eram eu, in gri si blugi rupti, rupta de real printre oameni. Dupa conferinta despre Ghandi si despre credinta sa de a face bine: mi-e nou in vizor si mi-e drag, fie si pierdut de viata, caci m-am regasit in potentialul sau de a face bine, de a fi si atat. Mai putin pe lumesc, mai mult in esenta aceea plapanda a materiei si mai ales, ceea ce emana. In cuvinte simple, hai sa lasam corpul, sa-l alimentam, dar mai mult sa-ncredintam energiei noastre tot binele pentru mai mult. Si prin mai mult, eu vedeam si auzeam oameni, asadar, acum stiti.

   La schiopi m-am oprit mai mult. Imi atarnam bratele pe balustrada de pe faleza si ma uitam la ei cat de firavi si pleostiti sunt in naturaletea lor. Erau ei cu labele lor galbejite pe pietre umplute de alge si muschi al caror nume ramane un mister deloc atragator. Albul inaripatelor, cel dintai mai grizonat, putin mai sepia decat celalalt. Nascut in alt filtru al timpului, mai recent, el statea si-l privea pe celalalt, matur, alunecand in fata si-n spate intr-un varf de stanca. Incerca peste de la mal, dar dadea numai de alge transparente intr-o apa vadita de nisip care in soare dadea impresia de sclipici. Gasisem Clujul intr-o balta de acasa, ceea ce este un semn de zambet pentru mine.

   Umanitatea poate fi frumoasa, fie si intr-o zi de luni sau marti. La mine s-a nimerit sa fie o duminica, o saptamana fix in care-am fost in letargie. Nu mai am strop de ceva in mine, dar am si o sa mai am motive sa fiu din ce in ce mai buna in orice imi doresc sa fac. Oricat as iubi marea, oamenii care spun "aproape pica" sau "e o rusine" despre Cazino in treacat, oricat as vrea sa raman acasa, eu trebuie sa plec. Iubesc muntele ca pe casa mea, desi vocea din scoica dintre pescarusi isi involbura cumva valul sa-mi dea signalul numelui meu. Sunt doua forte nevazute, forte pe care daca le explic, voi fi catalogata cumva anume, dar sincer... cuvintele au inceput sa treaca pe langa mine nonsalant. 

   Am sentimente si sunt om ranit, pun la suflet orice delasare, strang gunoaiele dupa restul, dar am pus mana pe mana mea opusa si am zgait-o pana la podea: am refuzat sa o mai fac. De pastrat sentimentele, inca o fac. Inca vad chestii in ziduri vechi de una singura si merg incruntata de soare, dar doar sa mai gasesc ceva si mereu e ceva de gasit. In orice, nu si-n oricine.

   Imi alesesem fara vointa sa o dau in off-topic pe la jumatatea postarii, dar e nevoie s-o pun in cuvinte: aproape un an de cand dansam in sufragerie cu tehnologia-n mana, zicandu-i mamei ca am fost acceptata intr-o tabara de vara pentru cei ce vor mai departe pe arte de doua saptamani in orasul in care imi doream demult s-ajung: Cluj Napoca. Si-am ajuns prin iulie. De Arts Summer University e vorba. De-atunci, cu regrete ca n-am mers dupa instinctul de moment si cu flori pentru orgoliul meu care moare si invie, dar nu in ultimul rand, cuvinte de alinare pentru loialitatea mea cretina. E una de-o vad de-atunci si cu care nu vorbesc de prostia mea, cu care-mi face mare drag sa vorbesc si sa-mi petrec timpul, dand-o in deep si aiureli contemporane. A proiectat cumva poezia in felul meu de-a scrie, sau mai bine zis, increderea de a posta si poezie.

   Crezul meu ramane stabilit in doua, patru sau sase cuie batute fix, ca-i proza aceea de inalta orice gand si orice ochi bland de critici contemplative in aria constientului. Plus ca ajunge in tine, pur si simplu, si e interpretabila, desi mai putin ca poezia. Eu cu blogul meu suntem in sfera conceptualitatii de aproape patru ani de cand postez in locul asta, dar nu las ambiguitati majore, nu fumez rasete, ci doar plansete si ma joc cu ele ca si cum ar fi scamele trase cu aspiratorul, aleator, cu scop si tinta.

   Cu scop si tinta Cazinoul: voi fi arhitect. Grafician. Intotdeauna filosof. Suflet de poet, voi iubi. Umanitatea e de treaba, atata vreme cat crezi ca poti face o schimbare in ea, iar eu sunt suficient de nebun incat sa cred asta. Am vointa. Si fier in ea. Am multe vase de sange sub piele si raman vesnic fara nume. Eu sunt omul de pe strada si sincer, poate ma inspiri fara sa te stiu sau sa ma stii. 


   In final, ceea ce am scris si am sters era prea dur, dar las doar un concept real: 
Nu mai vreau oameni care sa intre si sa plece cum voiesc ei, regi ai propriilor regate.


  





 Caci regii regatului meu sunt sufletele acelea de pescarusi
   Si pacea din gandul lui Ghandi, pasuit de viata, din nou,
in mine.







(Jack Guaghan)




joi, 12 mai 2016

Recent.


   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.
   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.
   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.
   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.
   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.
   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.
   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.
   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.
   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.
   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.
   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.
   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.
Nu că-ți vine să renunți de tot?
Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)