Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta vara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vara. Afișați toate postările

joi, 26 noiembrie 2015

E loc de mai mult

   Amber Run - I Found

   Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.

   Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.

   Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.

   Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
   O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
   Omul asta de stiinta a inteles.

   Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.

   Am loc de mai mult.

sâmbătă, 8 august 2015

2oi ţânţari.

   Florence + The Machine - Never let me go

      Ne-am întâlnit, leşinaţi de presiunea momentului, despărţiţi de un munte. Eram înconjuraţi de fauna urbană şi ne-ncolăceam de viaţă ca rugina de pe-un oarecare duş al unui apartament locuit. Eram noi. Şi ne bucuram de momentul reveriei, al întâlnirii, al micităţii noastre şi de imperioasa noastră nevoie de a sta unul lângă celălalt. Era o nevoie şi un simţământ drăcesc… un suc dintr-o scobitură a unui muşchi găunos de om. Atât de latent şi totuşi atât de viu.. lăsat într-o letargie, precum ne-am lăsat şi noi în zborul nostru spre nu ştiu exact ce, dar spre ceva ce stătea de veghe la fericirea noastră.

   Am trăit zbuciumul de a nu putea comunica, ci doar de a ne întâlni privirile într-o baie de cuvinte, ca un concert, ca o simfonie, ca un duş fără presiune, dar care dădea picături, izbindu-se-n piatră, servindu-se ca ritm momentului. Erau vibraţii inutile, căci nu se auzeau, dar se simţeau. Erau şoapte pe care ni le întrerupeam reciproc. Erau gesturi vulgare. Era ceva din zborul unui prădător. Iar noi, în micitatea noastră parametrică, am fost văzuţi. Dar nouă nu ne păsa. Noi continuam. Iar picăturile de apă, din minut în minut, adunate, au devenit cascadă.

   Ne-am chivernisit momentele împreună, până când timpul a ales să tragă de noi şi să ne rupă. Iar într-o ruptură să stea viaţa noastă, privită şi trăită-n continuare, dar cu respiraţii trepidate. Tremurate, dar nu de amorul ceresc pe care l-am fi putut înfăptui ca simple creaturi.

   Ca simple suflete ce nu trăiesc mai mult de-o zi.

   Am ajuns în punctul în care zborul nostru s-a transformat în înot. Doar că noi nu ştim înota.. şi nici nu suntem în ocean... Ci doar la o palmă şi-un pic distanţă pe harta mută a gândurilor noastre. Cu toate văile pe care n-am avut vreme să le numim. Pe care alţii le-au numit înaintea noastră.

   Te-am îndrăgit în fiecare bâzâit, mică făptură
   Făptură ca mine, despărţite de-o viaţă
   Una mizeră, dar totuşi dulce.

   Căutarea noastră şi încercarea de a ajunge una la alta, mică fiinţă, a fost pecetluită de o banală plasă de insecte şi de palma unui om nesăbuit ce a ajuns să ia viaţa unuia dintre noi.

Omul care a ajuns să scrie povestea noastră.

miercuri, 3 iunie 2015

Poftă lingvistică de vară


   Mi se pare doar, dar vara mi-a fost mai dragă la şaptişpe ani decât toamna, cum era în mod normal. Pentru că e o tranziţie dintre două extreme? Că vara anunţă vacanţa, iar toamna încheie totul, printr-o ploaie prin care trebuie să trecem, dimineaţă de dimineaţă. Iar vara, Constanţa mea dragă e ticsită de chipuri arse, necunoscute, dar care mă vindecă de ceva ştiut şi mă îmbolnăveşte de necunoscut. E o palpitaţie în fiecare noapte, în care mă întorc pe toate părţile că nu pot de cald şi că nu mă mai pot stăpâni, că, într-un final, e vară, iar eu va trebui să mă desprind pentru jumătate de iunie, iulie întreg, august întreg şi încă ceva din septembrie; când e toamnă, e clar. Mă pierd iarăşi în cunoscut.
   Unde eşti când trebuie să-ţi spun cât drag şi câtă ură ascund în toamnă, sau cum picăturile de ploaie care cândva îmi cădeau lin pe faţă, acum cad ca bolovani şi încerc să mă adăpostesc de ei. Parcă mi-e frică de o fostă pasiune... doar că nu e frică, ci indiferenţă. Iar asta doare. Asta face ploaia, grindină şi tot asta face vântul răcoros al toamnei, furtună.
   Am o gloată de oameni ce se pierd de mine, acum, din vară, iar asta mi-ar da prilejul să dispreţuiesc anotimpul în care cu aproape optsprezece ani în urmă, eu am apărut la spitalul mare din Constanţa. Dar, de asemenea, e o etapă nouă pentru ei, moment în care vor deveni studenţi, în ţară sau înafară (cu precizarea că unii vor fi la Saxion în Olanda sau alţii la Bucureşti, UNArte sau ASE sau whatever).
   Am salutat două mii cinşpe încă din primele minute şi l-am provocat. Acum, el mă provoacă pe mine. Mă pierd, dar nu vreau tocmai acum. Nu pot să mă pierd acum, când cineva de-al meu mă are ca stâlp, când tot ce fac e să fiu constant acasă (sau cât se poate), doar să-i curm suferinţa cu chipul meu senin ce ascunde toamnă ruginie în priviri, târziu în noapte, când ploi torenţiale şi urmele de tornade ce par a fi indiferente altora, cei de care am atâta nevoie, dar pe care nu îi am.

   Mereu am spus că suntem limitaţi, dar putem trece peste orice cu o putere relativ bizară. Subtem oameni cu suflu, dar nu putem decât să rămânem martorii schimbărilor ce se petrec în an. Luna mai m-a tulburat, iar, cum zic mereu, "pentru că"-uri există şi-s suficiente, astfel încât să nu le mai pun în cuvinte. M-au epuizat şi m-au secat de sentimente, iar făptura umană nu renunţă în a mă fascina. Oricât de goală aş fi, încă există materie care să scrie aceste rânduri, fără a fi întreruptă de ceva. E relativ tot ce mi-a rămas. Asta şi cărţile. Cărţile şi vara. Vara şi berile ei, iar berile mereu vin cu ţigări şi poveşti.

   Mi-e poftă de marea care-i la câţiva metri de mine şi dor de-o ţigară la malul ei, seara, când doar eu şi dobitocii mei ne încumetăm să stăm acolo şi să înlăturăm rutina din oraş. Mi-e poftă de-o Constanţă apetisantă, toamna, când turiştii se risipesc, când prietenii mei nu vor mai fi, când voi avea alţii, cu alte poveşti, când nu-mi va mai fi indiferentă toamna, când nu mă voi mai simţi prost pentru nimic, când voi recunoaşte tot, când îmi voi asuma şi când voi renaşte, ca tânăr fruct al aşa-zisei maturităţi.

   Asta-s eu, după două luni de pauză de blog, în iunie 2015, cu aşteptări şi sentimente.

duminică, 15 februarie 2015

Om frumos.

The Kooks- She moves in her own way

   Era o tipa in Vama careia ii luai interviu cu o scoica infipta intr-un varf de bat. Ii pubeai intrebari nevinovate, ea radea si toate raspunsurile ce veneau din gura ei erau valuri ce se rostogoleau peste plaja gandurilor tale. Ea era aceea care-ti lega ideile intre ele, era un reper racoritir in infierbanteala gandurilor tale. Si-ti spargea toate gandurile acestea ridicandu-se-n picioare si punandu-ti mainile in cap.
 
   Era tipa aia care alerga dintr-un colt in altul, energica, aceea care dintre toate emana ceva special si care dintre toate giuvaierele plajii, sufletul a ales s-o imbratiseze pe ea. In naivitatea ei simpatica de inceput si cu cat conversatiile inaintau, fata aceea se dovedea a fi mai complexa decat ai fi crezut. E ca un rau ce se varsa incontinuu, intr-o directie necuniscuta, varsandu-se parca din ceea ce se revarsa. E un tot unitar. Un complet al tuturor lipsurilor tale si al tuturor dorintelor tale. Era fata ce se lasa magulita de o imbratisare sau de un cuvant dulce si simtea oruce gest ca faurit special pentru ea. Simtea ca oricine ii putea fi pe plac. Ca poate fi orice pentru orisicine. Doar ca realitatea a izbit-o, ca pe valul ce se izbeste de tarm. N-a luat tot timpul in seama. Stiai ca n-ar vrea sa ramana singura, sa sufere in sine de probleme minire ce infloresc in ea ca mucegaiul.
 
   I-ai observat mintea aceea minunata. Te-ai infricosat ca, inotand in acea miere, ai dat de zat de cafea si ierburi putrede ce o data erau ierburi pentru ceai. Erau reminiscente, erau lucruri cu care s-a confruntat si au facut-o mai puternica. Mereu te-a incurajat. Cateodata cand te vedea pierdut in ganduri, iti venea cu "esti ok?" si incerca. Iar rareori, recent, a mai venit la tine sa te intrebe de ceva. Ti-e ca cerul sa nu-i pice, dar tipa aceea din Vama nu mai e in Vama, iar pe plaja nu mai alearga, ci alearga sa prinda microbuz sau autobuz catre liceu in miezul tarziu si rareori devreme al diminetii.
 
   Are tot ce-si va dori vreodata, numai vara si Vama nu si-o va readuce peste zece minute. Forta de a te revedea cu ea nu ti-o gasesti. Lejeritatea nu ti-o mai gasesti cu ea. Reportaje inchipuite sau nu, nu-i mai poti face acum. Esti egala cu ea, dar ai privit-o de multe ori ca pe ceva mare. Este mare si tot creste. Mintea ei geniala, gura aceea a ei cu forma aceea care te fascineaza, lejeritatea, sociabilitatea, modul ei de a depasi problemele, modurile ei de a obtine ceea ce vrea, momentele cand e incruntata din te-miri-ce motiv sau cand nu vrea sau cand vrea sa stea cu toata lumea.
 
   Ea e fata aia la care te gandesti cand te gandesti la tine si la cresterea ta. Ea e fata cu care la un moment dat te-ai comparat si tot fata ce ti-era un ideal de om si intr-o masura, inca iti este. Ea este fata strigata pe numele de familie. Ea e fata ce o vei remarca iarasi, oriunde te vei duce. Ea e fata ce isi gaseste cuvinte oricand si fata careia ii multumesti pentru toate momentele cand te-a facut sa te simti special sau in largul tau, fata care s-a raportat la tine ca la un invatacel. In fond, ti-a fost trainer la cursul de incepatori, acum doi ani si doua luni.

   Ea e fata care ti-a venit in minte, ascultand aceasta melodie.
   Tu, intr-un fel.

vineri, 5 septembrie 2014

(cu) Gând în Mare

James Blunt - Postcards

   M-aş lăsa pe plajă şi aş adormi pe ea. Cu gând la infinit şi la real, aş adormi. Cu dorinţă credibilă de a mă trezi şi a vedea în mii de părţi. Să mă bată vântul cât mai departe, să mă ude în părţi, să înot şi să mă duc la fund, deşi o mare parte din mine ar fi pe uscat. M-aş propti în fuga mea nebună într-o algă rece, bătută de vântul de august, readus la viaţă de picăturile repezi din septembrie.

   Ating nisipul la tot pasul şi aştept ceva ce nu va vrea a veni. Doreşte să calce pe impurităţile plăjii, aceleaşi ce o fac atât de minunată. Să alerge şi să mă calce, în pas cât de cât lent. Tălpile-i să atingă valurile mitice ale lui Pontus Euxin. Un tărâm pictat în mii de cărţi şi explicată pe mii de mape. Şi doar un om răspândit peste ea, marea. Unul care se caută, iar în repetate rânduri, să se tot proptească. O fugă continuă în toate direcţiile, stând pe loc.

   Adormisem. Eram pe plajă, lângă alţii de-ai mei, cu focul de tabără fumegând blând. Nisipul cădea ca o ninsoare blândă la fiecare clipire de-a mea. Se strânsese pe toată faţa. Un blestem şi o binecuvântare a ceea ce numesc "buncărul de cuvinte". Căci multe nespuse sunt îngropate în material incolor, rămase acolo. Iar bucăţi din mine sunt pretutindeni.

   Ar fi mult mai mult de-atât. Aşteptam omul ăla cu dragoste de imperfect şi defect iremediabil în câte ceva. Nu mai venea. Gând de invocare am tot avut, dar tot ce am făcut a fost să deschid subiecte inutile în fuga nisipului ocular. Tot ce s-a făcut a fost din întâmplare şi din atracţiunea lunii, cu flux şi reflux, cu portocaliu şi c-o pătură. Martori muritori ale unor schimbări care defapt se întâmplau pe cerul nostru mental şi care se materializau prin mişcări.

   Se leagă constănţeanul de-o mare întinsă, ce-l înconjoară şi-i materializează fiecare sentiment. Printr-un val ce-l udă pe picior la întrebare de cu "am curajul să încerc?", ea răspunde. Îţi dă imbolt când eşti cu ea, în ea, la fapt de seară. Când înoţi în apa aia caldă şi ţi se spală toate amintirile rele, când tot ceea ce simţi e cenuşa străbunilor la baza tălpilor tale. Ei, la rândul lor, înotând în Raiul sărat în care sunt acum, pentru o eternitate.

   Fiecare granulă sărată conţine câte-o fărâmă de istorie, de sentiment sau de pură frică. Ca lacrimile când curg şi-şi schimbă forma la microscop în funcţie de sentimentul prezent la vărsarea lor. E imposibil să nu crezi că eşti unul cu ea, cu marea, cu portocaliul din carne şi puţin mai aprins, din sânge.

   Eu m-am convins vara asta. Marea mi-e martoră. Când am înotat în ea şi mi-am curăţat nisipul de pe pleoape şi când tot veea ce făceam era să mă guduresc în ea. Era caldă. Şi noaptea era înfrigurată. Cu tot cu omul ăla rătăcit de la câţiva metrii de mine, înotam în valurile unei tării de băutură, amestecată cu sentimente, şi confuze. Dar marea m-a făcut să înţeleg în acea seară, iar martoră mi-e cea întinsă şi Neagră. Idem şi cu celestul nopţii şi cu muritorul înotător.

    Am încetat să mai alerg în toate părţile în acelaşi timp şi să mă proptesc în nulităţi. Am scăpat o părticică din mine în mare, am lăsat acolo "mica poveste de-o tabără şi-un schimb de experienţă" şi am ieşit cu convingerea că tot ceea ce contează e pe culoare aprinsă de mandarin.

Mi-a plimbat anul ăsta vara în depărtare, dar nu-mi pare rău. A eliberat plaja, a aerisit marea, iar acum, virginitatea ei e recăpătată. Asta până când vreun constănţean va mai coborî la ea, pe vânt şi ploaie, doar ca s-o simtă la mână şi s-o vadă.

Şi să-i mulţumească pentru ce bine i-a făcut.

duminică, 3 august 2014

Semn de carte în viaţa mea

"Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se mira că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea"

   Încep cu un citat care m-a fascinat, direct din cartea tatălui meu literar, Radu Tudoran. Şi încep eu, personal, cam aşa:

   În urmă cu doi ani şi câteva zile, eram la munte şi visam să scriu, şi nu numai pe caiete mototolite. Eram abandonată într-un ecran de telefon, fixată cu privirea pe rânduri ce nu erau ale mele. Erau albe pe fundal negru. Îmi oboseam ochii, doar să văd ce urmează. Şi se duceau aşa orele din penultima seară de tabără dintr-a opta, pe blocul unei viitoare colege de liceu pe care am vrut s-o cunosc şi cu care am acum o relaţie de prietenie chiar foarte bună.
   Când am dat de net şi de tastele mele proprii la Constanţa, am intrat iarăşi pe blogul Irinei (căci aşa o cheamă) şi am dat pe Blogger. Am băgat acolo mailul, nume, alte enşpe mii de chestii, până când deodată am dat de "nume de utilizator". Am bătut cu mâna-n birou de două ori şi mi-am aruncat ochii pe călimara de pe masă. Evident, cerneală neagră. Şi aşa s-a născut Ink. După câteva experienţe, a devenit şi high, mult mai târziu decât naşterea blogului, ce-i drept, iar aşa, cerneala plutitoare, înălţătoare a devenit, să zic aşa, micul brand al unei puştoaice de cinşpe ani. Brandul meu.

   Scriam din plictiseală la început şi făceam postări banale, zic eu. Până am dat de liceu, mă frământa gândul că "o să fie greu să mă acomodez, loc nou, oameni noi". Şi eraţi voi aici "lasă bă că o să fie fain, ai să vezi", cu Joe din Galaţi în fruntea "urmăritorilor" mei. Şi primul, de altfel. Tot primul blogger pe care am început să-l citesc, de data asta, de la blogger la blogger.

   De la elevul mediocru din generală, la liceu am intrat din plin ca cel mai zăpăcit şi empatic copil. M-a izbit focul din interior în primă zi de liceu, când am văzut doar juma' din faţa bestiei cu două picioare. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut voluntariatul. Decembrie 2012, cum aş putea uita. Iar acum, in iulie 2014, am devenit trainer. Şi mi-am îmbunătăţit din ce era de îmbunătăţit la mine şi mi-am mai învins de fricile mele micuţe, cum ar fi... vorbitul în public. Mda.

   Scriind pe blog, nu-mi dădeam seama că eu practic prin ce simţeam, făceam şi pe alţii să simtă aceleaşi lucruri sau le dădeam ocazia să se regăsească printre umilele mele rânduri, deseori scrise îmbăiate în lacrimi şi bătute la tastatură pe la patru dimineaţa, şi tot deseori când ploua şi năvăleau toate-n mine. Dragostea mi-a dat asta, iar blog mi-am făcut să mă citiţi de veţi vrea şi ulterior să mă citesc singură şi să mă uimesc singură. De multe ori rămâneam mască la unele postări şi eram gen "bă, eu am scris asta?".

   În momentul ăsta, am rămas acelaşi copchil imbecil, nebun după rockangeală şi boschetăreală, pe-afară mai-mereu, fumător din obişnuinţă, născută, crescută-n nisip constănţean, cu rădăcini din culturi interesante, dar pe care de multe ori le iau peste picior şi rămân cu spirit şi gând românesc. Rămân arestată, din păcate, destul de rar de propriile-mi cărţi şi am ajuns nici să mă mai întrec în postări, lunar. Înainte aveam 9-10 pe iulie. Acum am doar una. Nu îmi mai e bestia cu două picioare pe sub piele, dar o apreciez pentru că mi-a dat darul ăsta de care ţin şi la care ţin aşa de mult. Am găsit un chip în ploaie, care a năvălit ca un val în interiorul meu. Şi poate că încerc să-mi mai şi exteriorizez toate aceste sentimente pe care în trecut le-am lăsat în platonicitatea care mi-a cam făcut rău, dar care mi-a dat ocazia să fiu citită de atâţia oameni care au dat şi pe la mine.

   Îmi iubesc familia, prietenii, oraşul.
   Dar nu vă daţi seama cât de mult îmi iubesc micul meu High Ink, pe care l-am ridicat cu mult ajutor din partea voastră!

   La doi anişori, zic eu, şi la mai mulţi!
 
Vă mulţumeşte omul care-i behind the scene, fără nume, ci doar cu apelativ de "fata cu cerneală", "Ink", "te-miri-cine care îşi pune sufletul pe tavă prin proză".

Căci dacă viaţa mi-ar fi carte, High Ink mi-ar fi semnul care s-ar opri la paginile importante. Şi întocmai ca o sugativă printre râbduri abia scrise, iar mai apoi presat în carte, ar rămâne cu rânduri şi amintiri importante la finalul volumului vieţii mele.

Stay tunned.

marți, 29 iulie 2014

Soulmates

Josh Record - Bones

   Daca e sa incep cu ceva important, e sa incep de la bun inceput.

   Incepuse cu o rautate. Ma simtisem prost pentru prima data de cand intrasem la liceu. "La arte". Aveam prima ora de modelaj, in care profa cu fata classy ne punea sa mutam ceea ce se numesc "sele" si ca se folosesc la sustinerea plansetei in timp ce modelezi. Nu faceam nimic. Doar crochiuri. Si din nevoia mea prelungita de lene, am cerut colegei din dreapta un creion. L-am primit, vrand-nevrand, dupa mica sa iesire. Se intampla in septembrie.
   Dupa o intamplare haioasa de la bal, am inceput sa ne cunoastem, sa radem pe seama fazelor de la bal. Practic, am inceput sa facem misto de orice era in jurul nostru. In decembrie am avut primul schimb de replici la telefon si prin mesaje, de cu "si.. cum se ajunge la scoala 5?", "te-ai trezit?", "indruma-ma, o, tu, salvatoare de copchii pierduti". Nu zic exact ce a zis, ca sigur ar cere drepturi de autor pentru asta... sau un Mc Puisor. Who knows.

Weekend-ul din 8-10 decembrie 2012 nu numai ca ne-a schimbat viata, dar ne-a legat intr-un fel. De atunci am avut lucruri in comun: activitati, ore de joaca, dume despre "oyooyoyooy" si multe altele, de ne susoteam la liceu, iar colegii ne credeau niste cretine. Nu era baiu' prea mare, caci ne intelegeam. Asta conta.

   A continuat un an plin. Vorbeam mereu. Ne sacaiam reciproc si cautam solutii cum sa scap si sa ma mut cu ea in banca. Iar prima experienta cu cortul intr-o tabara, tot cu ea a fost. Cand in prima dimineata la Ostrov m-am trezit intepenita de frig, la patru dimineata, ca salteaua se dezumflase pe partea mea si ca ea statea in aer, doar ca ea inca dormea.

   Si de la scoala 5, la Ostrov, la Tomis, pe plaja in aprilie, cand tot ce faceam era sa mancam si sa-i arunc scoici in decolteu. Cand eram noi, fetele cu nume aproape lafel si despre care lumea facea asocieri. Unde daca era una, sigur era si cealalta prin preajma.

   Lucruri frumoase s-au schimbat. Intr-o distantare despre care mi-e greu sa vorbesc, pe care ea a inaintat-o, dupa care eu am sustinut-o si intr-un final s-a agravat. In mai multe etape cu mai multe accese de neinteles acum, nu pricep cum eram inainte si acum e asa. Cum lucruri care ne-au unit, ne-au adus intr-un cerc comun, cu amici aievea, cu sentimente pe care le-am varsat, cu un trainerat care a inceput cu ambele, o data, dar care s-au simtit reci, pustii.

   In ultimele saptamani n-am facut decat sa ma axez pe prietenia noastra, o panza fina, arsa, pe care incerc cu disperare s-o refac. Intr-o camera, in bezna, iar eu, astigmatica din nastere, fara ochelari. M-am intepat de multe ori la Corbeni. Si am scos apa dintr-un rau caprui despre care doar doi stiu. Mai apoi la Pitesti. La Nucsoara am stat pana la trei dimineata, gandindu-ma.

   Nu suporta sa vorbesc despre cum era anul trecut si cum e acum. Nici nie nu-mi place, sincer. Dar stiu ca acum un an, fix, eram la Ostrov si-mi asteptam cadoul despre care-mi vorbise ea, ceva la care m-am asteptat, ceva ce am dus la Credinta, in toi de troscaneala, ceva despre care am auzit ca vorbesc cu emotie. Am frecat-o la cap intr-una in perioada mea de mica skaterita, pana cand mi s-a rupt in martie 2013 si n-am mai vrut sa continui. Tot de-atunci visez la un longboard. Sau visam.

   M-am oprit sa mai visez, cand era clar ca visul mi se implinise. Era treizeci iulie, acum un an. Era frig si tin minte ca Damian si-a spart buza cu Argatu cand jucam "Printesa". Iar eu pe post de printesa. Atatia tantari, si totusi era placut in cort. Pe langa taratoare si broaste, eram noi in cortul nostru, lasand salteaua sparta la o parte. Era ea, micul meu om, al carui dar ma rascoleste si acum: un mic longboard de plus, cu grip moale si sclipicios, lasandu-si amprenta sa pe el. Avea un Patrick lipit pe placa. Iar impreuna cu asta, era si-o felicitare.

   Tot ea a fost cu mine, ok, pe fir telefonic, cand aveam venele inghetate de la glucoza si cand plangeam de frica. Cand ea era prima persoana care a stat atunci de vorba cu mine.

   Sunt fericita si nu-stiu-cum in acelasi timp. Maine e ziua mea, iar singurul lucru ce mi-l doresc e sa traiesc macar pentru o clipa, sentimentul ala ca cel de mai demult, cand ea era Emma, iar eu Eva-ul ce urma imediat dupa. Cand ne incurcau. Si cand nu plangeam cum o fac acum, cand nici deep nu pot fi ca sa mai maschez ceva.

Soulmates. Am fost.
Si incerc sa mai pot repara ceva.

marți, 17 iunie 2014

Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.


- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.



miercuri, 17 iulie 2013

Inkării.

   Red Hot Chili Peppers - Don't Forget Me

   E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.

   E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.

   E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.

   E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.

   E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.

E rece. Vara. Constanta. Treispe zile ramase. Prieteni limitati, niciodata prezenti. Paispe mii de vise. Zero tigari.

Stay tunned.


joi, 4 iulie 2013

Chestii.

   Sparklehorse - Hey, Joe

   Obisnuiam sa le numesc "chestii". Lucrurile care le credeam a fi adevarate, pure si omenesti. Lucruri care s-au tradat in timp. Lucruri pe care le-am identificat simplu: chestii.

   Acele lucruri trec si vin de la an la an. Lucruri care le trecem cu vederea, pe care le observam de-amanuntit si care le dedicam o parte din existenta noastra. Le dam practic timp acestor asa-zise chestii. Timp care ni se duce noua, se scurge si se unge balamaua neputiintei la sfarsitul mirajului frumos al chestiilor insuflate de diversi factori.

   Timpul ne da chestii. Chestiile ne dau timpul inapoi? Nu. Dar ne place sa-l risipim in nestiinta chestiilor trecatoare. 

   Va veni un moment in viata fiecarui om cand isi va da seama ca traditionalul tic verbal, "chestii", este tradus ca lucrurile facute semestrul trecut, luna trecuta, ieri sau azi de dimineata. Toate actiunile noastre si a altora ne influenteaza si se transform in "chestii". Ii dau animare cuvantului. Ca atunci cand faci din jpg. fisier gif.

   Mi-am dat seama tarziu ca acel cuvant banal, "chestii", este defapt totul. Si totul care face defapt nimic la urma urmei. Am trait lucruri atunci, pe moment. M-am bucurat de ele. Le-am dat multe. Am facut compromisuri. Dar e prea mult. Nu mai traiesc atunci, in mijlocul acelor lucruri. Trebuie sa le dau afara din mintea si sufletul meu.

   Ceea ce imi da de gandit. Oamenii si chestiile lor. Oamenii, insasi chestiile acelea. O parte din chestii, cu tot cu vorbele si actiunile lor spuse la acel moment. Lucruri ce mi-au facut viata si care, poate, m-au influentat. Lucruri care m-au format. Si rezultatul lor finit: materie fizica, carne si substante pe baza calcificata, animate de un ceva care se hraneste cu chestii. Si timpul care le ofera tot comfortul necesar chestiilor si bucuriilor de moment.

   Trebuie sa ne dam seama ca-s chestii de moment pe care probabil nu le vei mai trai niciodata. Trebuie sa stim ca acele chestii nu sunt viata noastra. Ca viata noastra nu se desfasoara in trecutul chestiilor alora. Ca nu tre' sa le dam satisfactii si sa fim sclavii propriului trecut. Trebuie sa trecem peste. Iar chestiile sa fie lipite, undeva, ca niste stickere in mintea noastra. Sa priveasca neputincioase cum se joaca imaginatia in mintile noastre.

   Mi-am dat seama ca am nevoie si de mine. Ca trebuie sa-mi ofer timp. Sunt ca o persoana straina fata de mine insami. Nu ma cunosc complet. Iar timpul in care ma pot cunoaste cu adevarat este risipit pe chestii.

   Omul e un intreg complex de circuite si.. la dracu'! Asta aud mereu. M-am saturat sa vad cum se dau unii si altii destepti pe tema omului, cand defapt nu stiu nimic despre mintea sa! A uitat sa se mai puna interes si in neurostiinta, filosofie si psihologie. Mai intai ar trebui sa se regaseasca pe ei.. Sunt siguri pierduti.

Stay tunned.



If we decide to forget about us,
We'll turn up to be mental
And forget about the world.

luni, 24 iunie 2013

Acvilin în cer senin.

   Passenger - Let Her Go

   Incepuse banal si continua lafel de banal. Pe acelasi postament. Pe aceeasi coala lipita de cer prin stele. Ca doar de ele mai sta agatata. Si coltul de sus, cel stang al colii este luminat de luna in fiecare seara. Si se ruleaza peste cer si peste coala mea celesta, nocturna, intunecata. Si-mi ascunde sentimentul de peste seara. Caci tata-mi este Soarele si stie ca dragostea e ceva ce numai pe intuneric se poate infaptui.

   Imi iau serile din ziare si le citesc. Le iau de acolo, caci nu le am pe-ale mele inca. Ale mele nu-s indeajuns de reale si materiale ca sa le pot povesti. Sunt ravase ascunse sub scarita urechii mele. Sau poate sub nicovala. De-mi dau acelasi suierat in aceeasi ureche. Plange scrisul din ravase acolo si ma trezesc sa le ascult si sa plang cu ele. Poate chiar sa si rad.

Si-mi amintesc de sevaletul care se ascunde langa birou si vad planseta pe care oricine o poate vedea goala, plata, mazgalita de ganduri. Cand defapt acolo este ea. Stapana sevaletului meu. Stapanind peste suflete si peste noptile mele din ziar. Si peste papirusul secretului meu rusinos care se ruleaza noapte de noapte, pana-n zorile orei cinci jumate. De unde-mi ia mama Luna opera cu varful ei ascutit in seri tumultuoase in care e "semi" si nu "plina".

   Ii pictez chipul peste celest de arce unite sau de comete si stele cazatoare. Dezlipindu-se, una cate una de pe spatele colii mele. Triste, parca. De mainile mele tremurande, transpirate de emotie si induiosate de pasiunea pe care i-o port conturului cu gura perfecta, ochi usor migdalati si nas acvilin. Cu maini perfecte ce le desenez in josul foii, printre blocurile din spate, dincolo de masinile acelea conduse de boemi neintelesi si de vitezomani ajunsi prea devreme la volan.

   Dar pe langa tot ce-i material si poluant, pe langa tot ce e gri, pe langa tot verdele acela trist prin asfalt, pe langa toate acele priviri intrebatoare, sunt eu. Fata aia care face plimbari seara, de acasa pana la Capitol si inapoi. Fata aia care se uita la cer si te vede pe tine. Si-si vede gandurile intr-un singur chip. Isi asculta intuitia printr-o singura voce si-si piaptana parul intr-un singur sens: cel al parului de pensula.

   Voi fi un om boem. Voi scrie proza. Voi citi opere ce se-ncadreaza in rafturi de-ale beletristicii. Voi spune "dragoste" si ma voi gandi la clasa a noua. Voi rosti "vara" si ma voi gandi la tot ce-mi taie capul, dar numai la dragoste, nas acvilin, chip perfect nu.

   Vreau sa plece. Dar c-o sete nesatula, o vreau langa mine. Vreau sa iubesc. Si o vreau doar pentru mine. Vreau sa-mi fie doar mie muza. Vreau sa-mi fie apa rece in zi dogoritoare.

   Caci tot ce este Ink este automat si ea.
   Pasiunea si tot ce-mi navaleste acum.
   
Stay tunned.


vineri, 7 iunie 2013

Câteodată, vara.

   Simple Plan - Save You

   Câteodată aş vrea să te ascult ore-n şir. Alteori doar să te văd tăcând sub clar de lună sau de soare. Să-ţi văd vorbele ieşind în aburul ce-ţi iese din gură la fiecare bătaie de limbă peste celestul gurii tale.

   Câteodată speram că îmi va trece. Că nu mă voi mai gândi la tine în orice împrejurare bună a vieţii mele. În orice melodie pe care o ascult, în orice bătaie a corzilor chitării tipului din pasajul de la Tomis, trist şi frumos sau în orice carte pe care o citesc, o răsfoiesc sau o aşez în bibliotecă cu grijă. Câteodată îmi doresc să nu mai zic "câteodată".

   Câteodată e vară, ca acum. Ca acum şapte zile fără nici măcar o oră. Când a venit vara şi eu încă visam la jachete, ploaie, vânt, cărţi, teze, lume, controale pe bus şi pedepse. Câteodată e vară, şi-s topită. Nu că-i cald şi-mi frige soarele pielea ce-şi schimbă culoarea în închis bogat în zinc şi alb în interior de calciu, ci îmi frige interiorul, topind poate îngheţata din stomac. Atât de cald.

   Câteodată vreau să-i aud povestirile, pe canapea, în iarbă, pe jos. Poveştile fără niciun om auxiliar care să-i urmeze bucuria. Câteodată sunt posesivă şi-mi pare rău. Nu pentru bucuria sa, ci pentru bucuria mea pe care n-o pot împărţi cu omul de-mi este ca focul sub piele. Iar dacă sub pielea mea s-ar afla culoare injectată, aceasta ar fi culoarea: omul. Omul de l-aş asculta ore în şir. Omul meu. Omul.. şi atât.

   Câteodată vreau mult prea multă libertate.
   Câteodată mi se dă peste nas
   Că-s mică şi visătoare
   Şi că-i vară. O dată la doişpe luni.
   Dar o dată la trei ani e vară în interior.

Stay tunned.



luni, 22 aprilie 2013

Către mare.

   Vama - Copilul Care Aleargă Către Mare

   Bataie de palma pe nisip gangurat de talpi si de talpi cu ganduri. Cu talpi mari care cara altele mai mici, pentru a le arata minutiozitatea simplei miscari a pasului. Subtire sau gros.

   Imi tremura corpul pe nisip rece, cu miros pur de vara si c-un soare zambitor. Cu oameni care alearga, iar altii care-si plimba muritorul fara nicio legare de urban. Cu fete zambitoare si distrate de o simpla melodie sau de un simplu apel de la mama. De fericire ca vine vara. Si de acolo, toate frumusetile acestui an.

   Frumoasa amanta a mea sub tei inflorit, la Modern, langa scari abrupte, surpate de ploi si vanturi rele. Necajita amanta ce-mi cere de toate si-mi ofera inzecit. Femeie fictiva a anuarului fixat in perete, cu femeie imbracata sumar. Femeie ce mi-o imaginez a fi o tanara juna care leaga-n ea legaturi intre muritori. Multele pe care celelalte anotimpuri nu le pot lega atat de temeinic.

   La gand de amanta imbatatoare la care stau si ma holbesc si la tot nisipul ce-l simt in tenisi. Acela ce-l simt vibrandu-mi in talpa subtire si usor alungita. Sunetul si vibratiile muzicii puse pe telefon, sub soare si vant usor. Sub chipuri primitoare si calduroase, jucause si imbecile. Cum sunt si eu. De jocuri ce ne leaga tineretea, de amintiri ce-o sa ne vina cand o sa ne uitam peste acele scari, de sus. Prin frumos filtru corneic, colorat si neobosit de-o aventura noua: cea a verii.

   Vad soarele ce-mi lumineaza pletele blonde. Vad ce vreau eu sa vad. Vad baieti pe longboard-uri. Vad fete. Multe fete. Si inghetata. Simt aroma aia sarata de mare. Stiu ca trebuie sa ma descotorosesc de hanorac. Stiu ca voi fi fata in boxeri si tricoul alb al propriului camin. Sau nu. Vad oameni straini cu care nu pot comunica decat prin semne. Nu-mi cunosc limba. Caci Ankara e departe de Constanta. Iar limba lor lunga nu se compara cu piticul latin, pur romanesc.

N-am FAINosag in vorbire.
Si-s mai muta decat puteam crede vreodata.
Fata de sentimentele mele
Si fata de cititorii mei cu miros sarat.

Stay tunned.



P.S.: Simt nevoia de a-mi cere iertare pentru aceasta luna foarte saraca in postari. Nu va mai scot scuze, caci tot ce am facut a fost sa stau, sa citesc, sa ies, sa frec menta la Pretty Little Liars si sa ma gandesc la multe lucruri pe care aveam sa le scriu aici, dar care se risipeau imediat ce calcam pe pragul usii de la camera alaturata, deci.. Varza. Cred ca inca ma bate astenia de primavara.. -_-

duminică, 26 august 2012

Ce purtam toamna asta? Review vara 2012

  Am observat de la o vreme ca moda ma doboara. Apoi eu o dobor pe ea. Fel si fel de combinatii aiuristice, dar dragute pe care mi le fac in minte. Le combin cu tinutele ce le vad pe diverse pagini web si ma consult cu prietenele. Se pare ca-mi iese. 'Be Feminine' chiar si cu S.Oliver, DC Shoes, Vans sau Converse in picioare. Un machiaj smokie sau un simplu machiaj de zi, nu foarte complicat. O coafura haioasa. Breton, maybe..?
  Chestia e ca fac depresie de fiecare data cand tre' sa astept colectiile noi ale magazinelor mele favorite. Sunt gen 'FUU-' all the time. Hoinaresc de cateva ori pe saptamana prin mall-uri (caci magazine sunt destule) si observ ca nu ma plictisesc niciodata. However, uneori ies dezamagita din magazinele mele favorite, vazand ca au chestii lame.
  Azi mi s-a intamplat cand am iesit cu doi dintre prietenii mei (o fata si-un baiat). M-am enervat degeaba, sa zic asa. A trecut si cea mai neon vara de pana acum, cu rochii lungi pana-n pamant si continuarea purtarii ochelarilor de tip hipster cu model gen cei de la Ray-Ban (rame colorate, lentile mari, etc.) care au fost no.1 in trend anu' trecut. In 2012 a fost continuarea si cred ca ultima vara cu ochelari de gen. Au fost epic, tho. Am avut si eu, dar i-am rupt la Bucare'. Erau Ray-Ban. Fuck life.
  
  In fine. Noul stil army și moda military e noul trend in toamna asta si nu-mi prea surade ideea. Ameninta stilul pe care l-am abordat deja. Sau poate il imbunatateste? Cine stie. Mie nu-mi place. 

  Sper ca jachetele de denim sa se poarte cu colanti intr-o multitudine de modele diferite si bluzite largi ce acopera fundu'. Ghetute de tip tenisi. Astea-s primele anuntate a fi in trend in toamna de anul asta. Ahh <3 Astea da! Chiar si vara asta a fost epica. Gingasa, funky si colorata. 

  Acum, sa te vad, colectie toamna-iarna! Sa te vad, toamna 2012!

  Sper ca poti mai mult decat capete de mort pe tricouri si topuri, tinte puse de prost gust pe pantaloni lungi si chestii prea boyish si mai deloc stylish. (Nu ma leg de topurile cu printul steagului Angliei. Au fost si sunt misto. <3). Daca le vor face de bun gust, I have no problem here, dawg. Vreau doar sa nu mai vad ce am vazut astazi la mall. Pantaloni cu tinte de la talie pana jos, la turul pantalonilor..

  Fetelor.. voi ce parere aveti? Va plac modelele cu tinte in nuante de verde, in principiu, moda militareasca? 



 Rochitele de gen s-au purtat si au fost foarte bine primite de catre tinere. Dungile marinaresti adauga finete culorii tipatoare de roz.
 Converse din colectia 'U.S.A.'. 
 Ojele neon. <3
 Jocurile Olimpice ne-au influentat pana si accesoriile. 
 Mai tineti minte? Primele incaltari din vara. Sfarsitul primaverii. Cute si racoritori.
 Tinuta simplista. Cool mixed with elegance. Chiar si de everyday wear.
 Alta rochita.
 Topurile astea le ador. Culori tari cu scris.
 Costumele de baie cu print marinaresc si cele cu printul steagului american si a celui englezesc au fost, de asemenea, in lista de 'must have'.
Pantaloni scurti 'ciufuu' cum imi plac mie. Tintele ca acestea vor fi predominante in viitoarele tinute military. 

  Stay tunned. \m/