Era o persoană simplă. Înclinaţii spre hip-hop şi dubstep. O fată puţin mai înaltă decât scepticul "eu" care dă din cap în semn de regret. A ceea ce am ajuns să fim.
În vremurile ei bune, de pubertate şi coşuri, avea o faţă de şobolan opărit. Mereu îmi inspira asta. Purta haine normale, de fată normală. Ca şi mai târziu. Când avea întotdeauna mâinile fine şi unghiile îngrijite. Avea o afinitate pentru încălţămintea All Stars. Purta nişte Converşi mov c-un aer pe care numai ea-l putea insufla în propriile-şi haine şi prin propriile cuvinte simple, dar pline de conotaţii.
La mâna dreaptă avea culori pe fire împletite ale prieteniei. Prietenie pe care eu am avut-o cu ea şi fără material îmbâcsit prin zeci de noduri. Nu şi-a bătut capul cu aşa ceva şi nici eu. N-avea rost.
Părul îi era şaten şi lung. Drept. Şi nu-nţeleg de ce se străduia să-l îndrepte când îi stătea aşa de bine cu el cum era. Avea breton ce-i cădea pe ochiul stâng, dar pe care l-a înfrânat pe după ureche. Îşi purta şi încă-şi poartă ochii albaştrii ca un "special" despre care am mai vorbit. Că parcă mă simţeam mereu inferioară când se uita la mine. Că eram brută cu ochii căprui. Fără sentimente şi cu dezgust parcă de frumosul ăla.
Deschidea buzele întotdeauna cu câte ceva gândit sau negândit, dar care mereu mă făcea să schiţez un zâmbet. Citeam mesajele sale, imaginându-mi tonul idioţesc şi graba în care îl scria ca să-mi dea prilej să-i răspund.
Ca albastrul acela am văzut mulţi ochi. Dar albastru ca acela care să-mi transmită atâtea amintiri frumoase şi atâtea locuri, atâtea glume şi atâtea vorbe urâte (câteodată) n-am mai găsit.
Avea gesturi nonconformiste. De feminin pe care ea ştia că-l personalizase frumos. Cu tot cu parfumul său pe carne proaspătă, pe care ştia să-l poarte. Ştia cum să-l facă simţit.
Nu existau cuvinte când o vedeam fericită, cât eram eu de fericită. Pentru ea. Nici atunci când era supărată nu existau cuvinte de ce simţeam eu. Nu mă exprimam. Încercam să mă gândesc, să iasă bine. Nu-mi plăcea când mă îmbrăţisa, fiindcă era clişeul pe care-l dăruia cu uşurinţă tuturor. Îmi plăcea să mă uit în ochii ei, dincolo de ochelarii ăia roz la început, ulterior negri, să văd cum îmbrăţişează lumea cu privirea. Cum visa şi ştiu că asta făcea.
Cum se gândeşte acum la băiatul ei şi cum sunt mândră că a crescut mare. Că e tot lafel de înaltă decât mine. Parcă mai înaltă. Că nu-şi mai poartă Converşii mov, ci pe cei roşii. Cum îi văd mergând pe beton uscat de soare. Că n-are încotro unde să meargă. Că se văd alţi stâlpi coloraţi în viaţa sa coloră de irisul său regal. Că seamănă cu tatăl ei şi că e idioată câteodată. Cum îmi vine să-i dau câte un smack peste faţă la unele faze. Că-şi poartă parfumul cu mai multă graţie. Că în loc de Converşi poartă încălţăminte mai feminină.
Apreciez faptul că încearcă să intre-n lumea noastră, a visătorilor printre rânduri de carte. Şi apreciez faptul că a crescut într-atât, încât să înţeleagă. Şi să nu înţeleagă în acelaşi timp.
