Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta Radical Face. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Radical Face. Afișați toate postările

marți, 22 octombrie 2013

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

joi, 28 februarie 2013

Oameni şi neoameni #2

   Greg Laswell - Comes And Goes

   Era o persoană simplă. Înclinaţii spre hip-hop şi dubstep. O fată puţin mai înaltă decât scepticul "eu" care dă din cap în semn de regret. A ceea ce am ajuns să fim. 
   
   În vremurile ei bune, de pubertate şi coşuri, avea o faţă de şobolan opărit. Mereu îmi inspira asta. Purta haine normale, de fată normală. Ca şi mai târziu. Când avea întotdeauna mâinile fine şi unghiile îngrijite. Avea o afinitate pentru încălţămintea All Stars. Purta nişte Converşi mov c-un aer pe care numai ea-l putea insufla în propriile-şi haine şi prin propriile cuvinte simple, dar pline de conotaţii. 

   La mâna dreaptă avea culori pe fire împletite ale prieteniei. Prietenie pe care eu am avut-o cu ea şi fără material îmbâcsit prin zeci de noduri. Nu şi-a bătut capul cu aşa ceva şi nici eu. N-avea rost. 

   Părul îi era şaten şi lung. Drept. Şi nu-nţeleg de ce se străduia să-l îndrepte când îi stătea aşa de bine cu el cum era. Avea breton ce-i cădea pe ochiul stâng, dar pe care l-a înfrânat pe după ureche. Îşi purta şi încă-şi poartă ochii albaştrii ca un "special" despre care am mai vorbit. Că parcă mă simţeam mereu inferioară când se uita la mine. Că eram brută cu ochii căprui. Fără sentimente şi cu dezgust parcă de frumosul ăla.

   Deschidea buzele întotdeauna cu câte ceva gândit sau negândit, dar care mereu mă făcea să schiţez un zâmbet. Citeam mesajele sale, imaginându-mi tonul idioţesc şi graba în care îl scria ca să-mi dea prilej să-i răspund.

   Ca albastrul acela am văzut mulţi ochi. Dar albastru ca acela care să-mi transmită atâtea amintiri frumoase şi atâtea locuri, atâtea glume şi atâtea vorbe urâte (câteodată) n-am mai găsit.

   Avea gesturi nonconformiste. De feminin pe care ea ştia că-l personalizase frumos. Cu tot cu parfumul său pe carne proaspătă, pe care ştia să-l poarte. Ştia cum să-l facă simţit.

   Nu existau cuvinte când o vedeam fericită, cât eram eu de fericită. Pentru ea. Nici atunci când era supărată nu existau cuvinte de ce simţeam eu. Nu mă exprimam. Încercam să mă gândesc, să iasă bine. Nu-mi plăcea când mă îmbrăţisa, fiindcă era clişeul pe care-l dăruia cu uşurinţă tuturor. Îmi plăcea să mă uit în ochii ei, dincolo de ochelarii ăia roz la început, ulterior negri, să văd cum îmbrăţişează lumea cu privirea. Cum visa şi ştiu că asta făcea.

   Cum se gândeşte acum la băiatul ei şi cum sunt mândră că a crescut mare. Că e tot lafel de înaltă decât mine. Parcă mai înaltă. Că nu-şi mai poartă Converşii mov, ci pe cei roşii. Cum îi văd mergând pe beton uscat de soare. Că n-are încotro unde să meargă. Că se văd alţi stâlpi coloraţi în viaţa sa coloră de irisul său regal. Că seamănă cu tatăl ei şi că e idioată câteodată. Cum îmi vine să-i dau câte un smack peste faţă la unele faze. Că-şi poartă parfumul cu mai multă graţie. Că în loc de Converşi poartă încălţăminte mai feminină. 

   Apreciez faptul că încearcă să intre-n lumea noastră, a visătorilor printre rânduri de carte. Şi apreciez faptul că a crescut într-atât, încât să înţeleagă. Şi să nu înţeleagă în acelaşi timp.