Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta natura. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta natura. Afișați toate postările

miercuri, 26 iunie 2019

Valea Domnului


   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.


N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

marți, 13 mai 2014

O ţigară.

Byron - XX

   O ţigară între degete la vârstă înverzită. Un fum cu interes, al doilea cu obişnuinţă, al treilea cu speranţă de senzaţie, al patrulea pentru toţi ai tăi, al cincilea pentru că mai ai încă cinşpe scurte de terminat. O ţigară cu privire la viaţă. La aia care creşte din pământ şi care iese din sămânţă. La aia care tot din cauza minţii creşte şi se face din ce în ce mai înalt, ca un puls cu personalitatea lui, necontrolat, căruia nu i te poţi confesa. Prin fum şi aer, se vede verde. Se vede mult gri după, dar soarele bate pe culoare, nu pe amestec de nonculori. Centru de atenţie e pe viu. Se mişcă.. de ai da cu degetul, s-ar mişca. De ai da cu ambele degete, ai scăpa ţigara. Nu ai putea şti dacă te-ai ars cu rază sau cu foc. Te-ai trezi şi te-ai uita ca-n toate zilele. Fără interes.

   O ţigară la nou început, la fiecare aniversare a fiecărei idei. Naşterea de sentimente e botezată cu idee, cu cuvânt după. Verde-n casă, în ghiveci, se naşte. E mâl, şi fărâme care formează o sacralitate de jeg în vasul cu apă. Nu vâjâi pe lângă el. Nu te îmbăta cu hrana a celui ce e alături de tine. Nu te gândi să tai dreptul de a se combina în amestec cu ăleia cu filtru moale. Intră-n tine, iese, mai respiri de două, trei ori şi realizezi că e doar o amantă, care se arde cu tine, fumegă, şi după tot se arde. Singură, de data asta.
 
   E interzis? Ce să fie.. Afirmaţie sau.. Dar tu te bizuieşti pe certitudini. Te ţii de ea. Aşa cum vă ţineţi voi de verde să mai meargă aparatul. Te scuzi, refuzi scrumieră şi tot în verde o arunci. Şi nu că arde, dar sufocă. Se cară sticlă şi e bună când e verde. Tabla nu-i de tine şi nici de ei. Poate doar aia de table. Îi mai dai şah mat unei vieţi. Cu pioni de data asta.
   Proscris şi enigmatic sentiment. Vânt cu soare. Şi păcat în telefon cu abţibild. Muzica, cică. Te deschizi ca o floare acum. Stai la lumină. Te mai recunoşti oare? Sau abia acum te recunoşti cu adevărat? Te priveşti? Nu, căci ai ochii închişi. Atunci, cum vezi că te recunoşti? Cum îţi dai seama că e verde? De ce te bazezi pe certitudini, dacă incert e şi ideea de acum două clipe?
 
   O ţigară. Douăzeci şi şapte. O lună. Februarie. Atâtea le ai numărate. Şi le fumezi din dorinţa de a te lăsa să pluteşti, să te regăseşti, să ştii că pielea aia e a ta, floare. Iar întrebările sunt de tine. Ai dor de ducă, dar stai în casă şi scrii. "E întâi martie, şi am întâlnit..." multe puncte de suspensii. Ai întâlnit fiecare spaţiu dintre puncte. Iar fiecare punct pus e fiecare ţigară stopată, pentru că n-ai mai simţit că e momentul să le termini. Sau să le începi. Te gândeşti să începi o nouă ţigară, şi s-o termini de la început şi până la dunga albastră. Filtru moale şi oranj, din obişnuinţă. Dar incertă e şi ideea felului filtrului.

   Îţi poţi continua ideea? "E întâi martie şi am întâlnit...". N-ai mai scris. "E întâi mai şi te am în..." vedere? În vizor? În ce? Care "te"? Te exprimi în cuvinte, dar acum te reţii să spui. Tremurai de extaz şi de râs la carele cerului în noapte. Ai băut mult la întâi mai, dar nu te-a luat deloc. Poate două-trei beri, dar restul de bătut ficatul nu te-a afectat. Te-a afectat altceva. Aşadar, ce e? Ţi-au îngheţat vorbele în plin soare? Atunci, poftim o ţigară. Se fumează, trece. Dar nu se dă. Se obţine.

   Focul căutat ardea la sute de grade deasupra cerului de întâi mai. Acum e treişpe. Fix. Trebuie obţinut, iar soarele arde. Oamenii nu-s cu tine, căci tu eşti o floare. Aşa te-ai simţit, deci asta eşti cu adevărat.

Şi totuşi.. fumezi? Incert. Scopul e ţigara. Şi nu ai atins-o, decât luată în braţe, cu gând oarecum s-o rupi. De ce? O vrei. S-o strângi cu buzele, zeci de minute, ore, o săptămână în Vamă, pe vecie. Foc nu ţi-ai luat, aşadar ţigară nu se dă. Şi focul ăla îl ai în tine, dar e îngropat în jar oarecum proaspăt.

O ţigară din miliarde
Şi aia e Dunhill negru.