Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta plaja. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta plaja. Afișați toate postările

duminică, 13 august 2017

Cat de goala




   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

vineri, 5 septembrie 2014

(cu) Gând în Mare

James Blunt - Postcards

   M-aş lăsa pe plajă şi aş adormi pe ea. Cu gând la infinit şi la real, aş adormi. Cu dorinţă credibilă de a mă trezi şi a vedea în mii de părţi. Să mă bată vântul cât mai departe, să mă ude în părţi, să înot şi să mă duc la fund, deşi o mare parte din mine ar fi pe uscat. M-aş propti în fuga mea nebună într-o algă rece, bătută de vântul de august, readus la viaţă de picăturile repezi din septembrie.

   Ating nisipul la tot pasul şi aştept ceva ce nu va vrea a veni. Doreşte să calce pe impurităţile plăjii, aceleaşi ce o fac atât de minunată. Să alerge şi să mă calce, în pas cât de cât lent. Tălpile-i să atingă valurile mitice ale lui Pontus Euxin. Un tărâm pictat în mii de cărţi şi explicată pe mii de mape. Şi doar un om răspândit peste ea, marea. Unul care se caută, iar în repetate rânduri, să se tot proptească. O fugă continuă în toate direcţiile, stând pe loc.

   Adormisem. Eram pe plajă, lângă alţii de-ai mei, cu focul de tabără fumegând blând. Nisipul cădea ca o ninsoare blândă la fiecare clipire de-a mea. Se strânsese pe toată faţa. Un blestem şi o binecuvântare a ceea ce numesc "buncărul de cuvinte". Căci multe nespuse sunt îngropate în material incolor, rămase acolo. Iar bucăţi din mine sunt pretutindeni.

   Ar fi mult mai mult de-atât. Aşteptam omul ăla cu dragoste de imperfect şi defect iremediabil în câte ceva. Nu mai venea. Gând de invocare am tot avut, dar tot ce am făcut a fost să deschid subiecte inutile în fuga nisipului ocular. Tot ce s-a făcut a fost din întâmplare şi din atracţiunea lunii, cu flux şi reflux, cu portocaliu şi c-o pătură. Martori muritori ale unor schimbări care defapt se întâmplau pe cerul nostru mental şi care se materializau prin mişcări.

   Se leagă constănţeanul de-o mare întinsă, ce-l înconjoară şi-i materializează fiecare sentiment. Printr-un val ce-l udă pe picior la întrebare de cu "am curajul să încerc?", ea răspunde. Îţi dă imbolt când eşti cu ea, în ea, la fapt de seară. Când înoţi în apa aia caldă şi ţi se spală toate amintirile rele, când tot ceea ce simţi e cenuşa străbunilor la baza tălpilor tale. Ei, la rândul lor, înotând în Raiul sărat în care sunt acum, pentru o eternitate.

   Fiecare granulă sărată conţine câte-o fărâmă de istorie, de sentiment sau de pură frică. Ca lacrimile când curg şi-şi schimbă forma la microscop în funcţie de sentimentul prezent la vărsarea lor. E imposibil să nu crezi că eşti unul cu ea, cu marea, cu portocaliul din carne şi puţin mai aprins, din sânge.

   Eu m-am convins vara asta. Marea mi-e martoră. Când am înotat în ea şi mi-am curăţat nisipul de pe pleoape şi când tot veea ce făceam era să mă guduresc în ea. Era caldă. Şi noaptea era înfrigurată. Cu tot cu omul ăla rătăcit de la câţiva metrii de mine, înotam în valurile unei tării de băutură, amestecată cu sentimente, şi confuze. Dar marea m-a făcut să înţeleg în acea seară, iar martoră mi-e cea întinsă şi Neagră. Idem şi cu celestul nopţii şi cu muritorul înotător.

    Am încetat să mai alerg în toate părţile în acelaşi timp şi să mă proptesc în nulităţi. Am scăpat o părticică din mine în mare, am lăsat acolo "mica poveste de-o tabără şi-un schimb de experienţă" şi am ieşit cu convingerea că tot ceea ce contează e pe culoare aprinsă de mandarin.

Mi-a plimbat anul ăsta vara în depărtare, dar nu-mi pare rău. A eliberat plaja, a aerisit marea, iar acum, virginitatea ei e recăpătată. Asta până când vreun constănţean va mai coborî la ea, pe vânt şi ploaie, doar ca s-o simtă la mână şi s-o vadă.

Şi să-i mulţumească pentru ce bine i-a făcut.