Se afișează postările cu eticheta bloguri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bloguri. Afișați toate postările
luni, 9 septembrie 2019
FaMONolog
Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.
O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...
Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.
O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.
Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.
Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.
Ma dor toate ungherele,
In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.
sâmbătă, 24 decembrie 2016
Hectar
In sinceritate absoluta acum, am schimbat titlul de trei ori, gandul de sapte sau sase, iar trairea a ramas constant aceiasi. Nu-mi calculez literatura in silabe varsate la kilogram si ce este crucial, sa-ti masori timpul conversatiei, sa-ti cantaresti cuvintele, sa iti sustii ego-ul, cumva, desi bratele te dor si simti ca vor ceda curand: asta simt eu acum.
E ironica viata si fumatul si berea la doza bagata pe sub geaca, dar ironic e cotidian, iar cred ca asta doare cel mai tare. Nu in varianta comica, ci intr-o varianta reala care doare si ustura. De etica nu se mai pomeneste. La Moralitatea Umana am fost la priveghi si inmormantare in episoade cu oameni episodici. Inmormantarea aceasta a adevarului (nu doar ca si cuvant) nu s-a intamplat o singura data. Se intampla mereu.
De cate ori este posibil sa incerci sa te convingi ca natura umana inca are ceva? Pentru ca eu am renuntat la o idee, la starea mea de spirit, la adevarata mea vocatie si adevarata mea natura sa inghit niste lucruri lipsite de sens lexical, logic, uman... Totul e asa efemer. Un efemer dintr-acesta brutal, care te izbeste, oricat de simplu ai fi ca si om. Traiesc printre persoane ca mine, cu efemer in gat si sub limba, fara moralitate, respect de sine sau de altul.
M-am simtit strain, ca om, printre oamenii mei. Mama mea in momentul asta respira foarte greu, are spasme si mi-e teama. Atunci cand m-am simtit straina de orice, o alta fiinta bipeda se uita ciudat, incruntat, in jos. Ignora un salut, doua, pe toate pana acum. Pentru ca nu intelege. Probabil Dumnezeu. Nu stiu. Si nu inteleg: de ce fix mama?
Exista vreo sansa sa putem empatiza? Sau gresesc cand spun "te iubesc" doar persoanelor pentru care chiar simt asta? Si de ce ceea ce simt nu poate ajuta oamenii pe care chiar ii iubesc? Societatea pe care o vad (din pacate) ma face sa inteleg ca tot ce este pur omenesc si moral sa fie stricat si gresit. Si ma doare. Te-ar durea si pe tine sa vezi comvulsii spontane si ochii persoanei la care tii cel mai mult, pierduti undeva in zare. Imi cautam clipele de liniste in hectare, ca si acul in carul cu fan.
Acum scriu, doar scriu, intr-o liniste macabra.
Si o sa mai scriu, pana-mi fac rugina la gene.
(sursa imagine: aici)
joi, 29 septembrie 2016
Ultima seara in Constanta
Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high
Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat.
Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.
Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.
Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.
O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum.
Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
Ma-ntorc de Craciun. Lol.
marți, 8 decembrie 2015
Experiment
Shawn Mendes - Stitches
Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.
Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.
Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.
Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.
Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine.
Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.
Aer diferit.
Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.
Ne-am infaptuit ca simple grupari de celule, apoi devenind un intreg. Natural.
Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.
Ne-am intalnit privirile si am zambit.
Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.
Ne-am batut tenesii pe asfalt de munte, de mare ori de campie.
Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.
Ne-am facut fel de fel de compromisuri in fiecare inceput de saptamana.
Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.
Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine.
Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.
Suntem oameni, in fine,
Cream, traim, respiram
Aer diferit.
Suntem oameni, in fine,
Iubim, uram, acceptam
Persoane diferite.
Suntem oameni, in fine,
Iesim, stam, fugim
De noi, intre noi.
Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.
marți, 1 decembrie 2015
Primul pas in iarna
Oceans Acoustic - Hillson UNITED
Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.
Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.
Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".
Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.
Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.
Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.
E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.
E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.
Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.
Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.
Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.
Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".
Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.
Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.
Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.
E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.
E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.
Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.
luni, 23 noiembrie 2015
Ăla sau aia
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Trăieşti în co tinuare s-o vezi şi p-aia, p-ăla, pe toţi. O să-ţi iasă-n cale ca asta şi o să te lovească. O să te trântească de pereţi, o s-ajungi să-ţi mângâi pereţii cu pumnii şi să-i îmbeţi cu sângele tău. O să porţi mâna stângă bandajată c-ai trecut pentrua aia pe lângă nu ştiu ce cartier nasol şi o să-ţi iasă ăla-n cale. O să te facă să-ţi faci semn pe viaţă de frică. Şase ore hemoragie. O să plângi? Poate că da. Doar eşti om. Dar o să renunţi? Niciodată.
O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.
Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.
Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.
Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.
Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.
Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.
Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.
Continui să creşti.
Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.
Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.
Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.
Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.
Să ai o seară faină, întocmai ca tine!
O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.
Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.
Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.
Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.
Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.
Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.
Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.
Continui să creşti.
Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.
Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.
Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.
Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.
Să ai o seară faină, întocmai ca tine!
miercuri, 11 noiembrie 2015
Deloc coincidenţă
Oasis- Wonderwall & Eagle-Eye Cherry- Save tonight
Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.
Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.
Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here.
Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.
Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.
De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.
Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.
Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.
Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.
Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.
Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here.
Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.
Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.
Cea mai bună cafea cu lapte, cel mai bun Benny care mi-a dat 'cageaua' de la bar, laptele picurat, surpriza umană care m-a ajutat să nu-l vărs, discuţiile şi fumul care mi-a făcut ocularul să lăcrimeze. Căci aşa cum ziceam şi-n postul "Călător", doar fumul ăla de tabac vine cu amintiri. Ăla e bagajul amintirilor mele (şi cred că nu-s singura cu credinţa asta).
De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.
Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.
Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.
marți, 10 noiembrie 2015
Amintiri
Amber Run- Just my soul responding
M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.
Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.
Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.
Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.
Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.
Ducându-mă cu gândul la amintiri.
Gândul devenindu-mi amintire
Am realizat..
Şi-un muşchi.
Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.
M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.
Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.
Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.
Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.
Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.
Ducându-mă cu gândul la amintiri.
Gândul devenindu-mi amintire
Am realizat..
..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.
Şi-un muşchi.
duminică, 8 noiembrie 2015
Călător
The Paper Kites - Featherstone
Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.
Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.
Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.
Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.
Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.
Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.
Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.
A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.
Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.
Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.
Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.
Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.
Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.
Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.
Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.
Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.
Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.
A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.
Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.
Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.
duminică, 19 octombrie 2014
Mulţumesc în toate zilele
Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.
duminică, 12 octombrie 2014
De obicei, regret.
Angus & Julia Stone - I'm not yours
De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.
De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.
De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.
De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.
De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.
De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.
De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.
De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.
De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.
De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.
De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.
De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.
De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu.
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.
duminică, 3 august 2014
Semn de carte în viaţa mea
"Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se mira că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea"
Încep cu un citat care m-a fascinat, direct din cartea tatălui meu literar, Radu Tudoran. Şi încep eu, personal, cam aşa:
În urmă cu doi ani şi câteva zile, eram la munte şi visam să scriu, şi nu numai pe caiete mototolite. Eram abandonată într-un ecran de telefon, fixată cu privirea pe rânduri ce nu erau ale mele. Erau albe pe fundal negru. Îmi oboseam ochii, doar să văd ce urmează. Şi se duceau aşa orele din penultima seară de tabără dintr-a opta, pe blocul unei viitoare colege de liceu pe care am vrut s-o cunosc şi cu care am acum o relaţie de prietenie chiar foarte bună.
Când am dat de net şi de tastele mele proprii la Constanţa, am intrat iarăşi pe blogul Irinei (căci aşa o cheamă) şi am dat pe Blogger. Am băgat acolo mailul, nume, alte enşpe mii de chestii, până când deodată am dat de "nume de utilizator". Am bătut cu mâna-n birou de două ori şi mi-am aruncat ochii pe călimara de pe masă. Evident, cerneală neagră. Şi aşa s-a născut Ink. După câteva experienţe, a devenit şi high, mult mai târziu decât naşterea blogului, ce-i drept, iar aşa, cerneala plutitoare, înălţătoare a devenit, să zic aşa, micul brand al unei puştoaice de cinşpe ani. Brandul meu.
Scriam din plictiseală la început şi făceam postări banale, zic eu. Până am dat de liceu, mă frământa gândul că "o să fie greu să mă acomodez, loc nou, oameni noi". Şi eraţi voi aici "lasă bă că o să fie fain, ai să vezi", cu Joe din Galaţi în fruntea "urmăritorilor" mei. Şi primul, de altfel. Tot primul blogger pe care am început să-l citesc, de data asta, de la blogger la blogger.
De la elevul mediocru din generală, la liceu am intrat din plin ca cel mai zăpăcit şi empatic copil. M-a izbit focul din interior în primă zi de liceu, când am văzut doar juma' din faţa bestiei cu două picioare. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut voluntariatul. Decembrie 2012, cum aş putea uita. Iar acum, in iulie 2014, am devenit trainer. Şi mi-am îmbunătăţit din ce era de îmbunătăţit la mine şi mi-am mai învins de fricile mele micuţe, cum ar fi... vorbitul în public. Mda.
Scriind pe blog, nu-mi dădeam seama că eu practic prin ce simţeam, făceam şi pe alţii să simtă aceleaşi lucruri sau le dădeam ocazia să se regăsească printre umilele mele rânduri, deseori scrise îmbăiate în lacrimi şi bătute la tastatură pe la patru dimineaţa, şi tot deseori când ploua şi năvăleau toate-n mine. Dragostea mi-a dat asta, iar blog mi-am făcut să mă citiţi de veţi vrea şi ulterior să mă citesc singură şi să mă uimesc singură. De multe ori rămâneam mască la unele postări şi eram gen "bă, eu am scris asta?".
În momentul ăsta, am rămas acelaşi copchil imbecil, nebun după rockangeală şi boschetăreală, pe-afară mai-mereu, fumător din obişnuinţă, născută, crescută-n nisip constănţean, cu rădăcini din culturi interesante, dar pe care de multe ori le iau peste picior şi rămân cu spirit şi gând românesc. Rămân arestată, din păcate, destul de rar de propriile-mi cărţi şi am ajuns nici să mă mai întrec în postări, lunar. Înainte aveam 9-10 pe iulie. Acum am doar una. Nu îmi mai e bestia cu două picioare pe sub piele, dar o apreciez pentru că mi-a dat darul ăsta de care ţin şi la care ţin aşa de mult. Am găsit un chip în ploaie, care a năvălit ca un val în interiorul meu. Şi poate că încerc să-mi mai şi exteriorizez toate aceste sentimente pe care în trecut le-am lăsat în platonicitatea care mi-a cam făcut rău, dar care mi-a dat ocazia să fiu citită de atâţia oameni care au dat şi pe la mine.
Îmi iubesc familia, prietenii, oraşul.
Dar nu vă daţi seama cât de mult îmi iubesc micul meu High Ink, pe care l-am ridicat cu mult ajutor din partea voastră!
La doi anişori, zic eu, şi la mai mulţi!
Vă mulţumeşte omul care-i behind the scene, fără nume, ci doar cu apelativ de "fata cu cerneală", "Ink", "te-miri-cine care îşi pune sufletul pe tavă prin proză".
Căci dacă viaţa mi-ar fi carte, High Ink mi-ar fi semnul care s-ar opri la paginile importante. Şi întocmai ca o sugativă printre râbduri abia scrise, iar mai apoi presat în carte, ar rămâne cu rânduri şi amintiri importante la finalul volumului vieţii mele.
Stay tunned.
miercuri, 9 aprilie 2014
Oameni şi neoameni #4
Emeric Imre - Ramuri de lumină
Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.
Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.
Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...
Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)
Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)
miercuri, 6 martie 2013
Fuga Adei #2
Andrew Gold - A Little Mercy
A trecut o săptămână de la acea cumplită întâmplare. Şapte nopţi trecute cu somn obositor. Şapte dimineţi în care îmi doream să nu mă mai trezesc în corpul tău. Şapte zile în care am încercat să mă gândesc cum să te găsesc. Pe tine, hoţ al trupului meu. Tu, alchimist al sentimentelor mele şi cuţit ce-mi penetra odată organele în timp ce-mi erai prin preajmă. Când te vedeam şi când îţi simţeam parfumul.
Nu mai sunt eu. Sunt tu. În hainele tale şi-n camera ta în care sunt închisă. Nu-s hainele cu care sunt confortabilă. Dar nu sunt nici Ada, ci tu. Ada a fugit cu corpul "meu"-lui într-un loc neştiut de "minele", tu. Mă uit la acelaşi bilet şi schiţez cu creionul literele legate în grabă. Încerc să descifrez intenţia de a-mi comunica ceva.. Ada falsă cu mintea ta. Ada cea cu faţa mea şi cu expresivitatea corpului şi a feţei specifice. Mi le-ai dat la schimb pentru intimitatea ta şi trăsăturile tale. Şi mintea mea rătăcită în trupu-ţi firav.
În fiecare zi mă trezesc cu aceleaşi mâini. Nu ale mele, ci ale tale. Legate de mine, adică de tine. De corpul tău în care sunt blocată.
Mi-ai dat la schimb viaţa ta şi această cameră de-un purpuriu înfrânat de ferestre albe de termopan. Simboluri familiare şi ciudate în acelaşi timp. Pe pereţi. Perdea subţire prin care trec razele de lumină până la patul de lângă uşă. Până la mine, în fiecare dimineaţă. O mică bibliotecă cu cărţi din care ai citit o jumătate de raft. Ti-erau însemnate de mâna-ţi pe prima pagină. Şi dulăpior cu discuri de vinil şi CD-uri cu muzică. De-mi place mie şi muzei mele, tu. Dulapul în care-ţi zac hainele şi la care mă uit mereu. Pe-acelaşi perete cu muzica ta bună. Miros toate a tine. Şi trist c-am început să mă obişnuiesc cu parfumu-ţi ce-mi răscoleau interioarele.
Pe una din uşile dulapului ai o listă de dorinţe. Una pe care nu mi-o pot însuşi. Doar lucruri copilăreşti, ca excursia de două săptămâni în Elveţia. Şi ursuleţul pe care-l aştepţi cu ocazia zilei tale de naştere de la băiatul ce-ţi furase inima cu mai mult de-un an în urmă. Zâmbeam şi zâmbesc, căci erai tu în fiecare dintre literele acelea.
Trec cu vârful degetelor peste hainele frumos puse pe umeraşe si le strâng mânecile. Le strâng umerii. Timp în care nu-mi pot stăpâni lacrimile. Nu-mi dădusem seama. Acele haine erau tot ce tu erai. Expresivitatea pasivităţii tale, a feţei tale, a cuvintelor pe care le auzeam scoase şi gândite. Tot ce exprimai prin ochii tăi căprui şi prin privirea ta rece. Ardea câteodată. Câteodată.
Mi-am dat seama că sunt blocată în tine şi că tot ce mă-nconjoară în această cameră e acum al meu. Până mă găsesc şi-ţi găsesc urmele dinaintea cărora calci în noroaie, poate. Sau în praf. Nume sub care te ascunzi: Ada. Şi nume sub care mă ascund: al tău.
Un secret jegos pe care l-am ascuns. Împreună. Iar dorinţa mea, trecută-n lista ta din dulap, cu scrisu-mi specific sub al tău sfânt, fără majusculă după punct, specific ţie, am scris mare:
A trecut o săptămână de la acea cumplită întâmplare. Şapte nopţi trecute cu somn obositor. Şapte dimineţi în care îmi doream să nu mă mai trezesc în corpul tău. Şapte zile în care am încercat să mă gândesc cum să te găsesc. Pe tine, hoţ al trupului meu. Tu, alchimist al sentimentelor mele şi cuţit ce-mi penetra odată organele în timp ce-mi erai prin preajmă. Când te vedeam şi când îţi simţeam parfumul.
Nu mai sunt eu. Sunt tu. În hainele tale şi-n camera ta în care sunt închisă. Nu-s hainele cu care sunt confortabilă. Dar nu sunt nici Ada, ci tu. Ada a fugit cu corpul "meu"-lui într-un loc neştiut de "minele", tu. Mă uit la acelaşi bilet şi schiţez cu creionul literele legate în grabă. Încerc să descifrez intenţia de a-mi comunica ceva.. Ada falsă cu mintea ta. Ada cea cu faţa mea şi cu expresivitatea corpului şi a feţei specifice. Mi le-ai dat la schimb pentru intimitatea ta şi trăsăturile tale. Şi mintea mea rătăcită în trupu-ţi firav.
În fiecare zi mă trezesc cu aceleaşi mâini. Nu ale mele, ci ale tale. Legate de mine, adică de tine. De corpul tău în care sunt blocată.
"te-am văzut încercând să ajungi la mine...", deci m-ai văzut. "...acum mă ai", intenţia ta de a-mi răpi tot ce aveam: pe mine. Şi povestea ce-ncercam s-o ţin ascunsă.
Dar nu mai pot.
Mi-ai dat la schimb viaţa ta şi această cameră de-un purpuriu înfrânat de ferestre albe de termopan. Simboluri familiare şi ciudate în acelaşi timp. Pe pereţi. Perdea subţire prin care trec razele de lumină până la patul de lângă uşă. Până la mine, în fiecare dimineaţă. O mică bibliotecă cu cărţi din care ai citit o jumătate de raft. Ti-erau însemnate de mâna-ţi pe prima pagină. Şi dulăpior cu discuri de vinil şi CD-uri cu muzică. De-mi place mie şi muzei mele, tu. Dulapul în care-ţi zac hainele şi la care mă uit mereu. Pe-acelaşi perete cu muzica ta bună. Miros toate a tine. Şi trist c-am început să mă obişnuiesc cu parfumu-ţi ce-mi răscoleau interioarele. Pe una din uşile dulapului ai o listă de dorinţe. Una pe care nu mi-o pot însuşi. Doar lucruri copilăreşti, ca excursia de două săptămâni în Elveţia. Şi ursuleţul pe care-l aştepţi cu ocazia zilei tale de naştere de la băiatul ce-ţi furase inima cu mai mult de-un an în urmă. Zâmbeam şi zâmbesc, căci erai tu în fiecare dintre literele acelea.
Trec cu vârful degetelor peste hainele frumos puse pe umeraşe si le strâng mânecile. Le strâng umerii. Timp în care nu-mi pot stăpâni lacrimile. Nu-mi dădusem seama. Acele haine erau tot ce tu erai. Expresivitatea pasivităţii tale, a feţei tale, a cuvintelor pe care le auzeam scoase şi gândite. Tot ce exprimai prin ochii tăi căprui şi prin privirea ta rece. Ardea câteodată. Câteodată.
Mi-am dat seama că sunt blocată în tine şi că tot ce mă-nconjoară în această cameră e acum al meu. Până mă găsesc şi-ţi găsesc urmele dinaintea cărora calci în noroaie, poate. Sau în praf. Nume sub care te ascunzi: Ada. Şi nume sub care mă ascund: al tău.
Un secret jegos pe care l-am ascuns. Împreună. Iar dorinţa mea, trecută-n lista ta din dulap, cu scrisu-mi specific sub al tău sfânt, fără majusculă după punct, specific ţie, am scris mare:
"te am. te iubesc. te ador.
dar te voi găsi, Ada.
căci ce am acum
nu-i nimic din ce mi-am dorit.
e viaţa ta."
luni, 4 februarie 2013
La cultivat de leapşă.
Seether - Here & Now
1. Sunt.. o fată visătoare, un tr0ll cu intenţii malefice care e mereu pregătit să-ţi deschidă frigiderul la miez de noapte şi să-ţi bată în geam când e în trecere doar să te întrebe "ce faci?".
2. Aş vrea.. mai multe degete la o mână. Încă mă încurc la calcule ^^; Şi ar mai fi ceva: să fac un coridor undergroundistic de la mine din cartier până-n Tomis Nord (că tare benefic ar fi..).
3. Păstrez.. amintiri, monezi din diferite ţări, caieţelul verde în care-s scrise de de-toate (sper că aşa se scrie), jucărioare din ouă Kinder. Aşadar, chilipiruri. Chiar şi amintirile.
4. Mi-aş dori.. o casă maaaaare undeva pe malul unei plăji, unde să dăm petreceri şi să iasă ceva gen Project X. Cu pancartă mare la intrare pe care să scrie "No parents allowed". Iar petrecerile noaptea doar, că ziua avem tea party la cinci jumate. Asta dacă ne trezim. :">
5. Nu îmi place.. să mă repet.
6. Mă tem.. de scorpioni şi de şerpi.
7. Nu pot să înţeleg.. bârfele, stilul ăla infect al piţipoancelor, homofobii şi valurile de like-uri la poze oribile. ._.
8. Aud.. multe lucruri. Bârfe, mai ales, pe care le evit.
9. Îmi pare rău.. că am minţit-o pe C.M., că s-au cam tocit vechile prietenii, că nu pot înţelege unele persoane, că mă complic mereu, că mă strofoc ca o proastă pentru nimic, că m-am apucat de fumat şi că-mi pare rău de toate astea.
10. Puţini oameni.. mai sunt într-adevăr oameni cu adevărate valori morale.
11. Îmi place.. să văd fericire pe chipurile oamenilor de pe străzi, din şcoli, cafenele, bus, staţii de bus pe vreme de primăvară/ vară/ toamnă/ iarnă, să râd, să sâcâi lumea, să fericesc lumea, stand-up comedy şi blog'şorul. A. Şi să mă holbez din spatele camerei la shooting-uri pentru Feisbuc. :3
12. Nu sunt.. decât un trup gri pe care-ncerc să pictez gesturi frumoase şi să-l colorez. :)
13. Cânt.. la karaoke, acasă, când sunt singură-singurică, la chitară, în cadă. Practic, oriunde. And dat cuz I'm fabolous~
14. Joc teatru.. când vreau ceva anume şi când nu-mi convine câte ceva. Ah, sau când sunt într-o situaţie cam strâmtorată şi n-am de ales. >.<
15. Niciodată.. n-am spus adevărul complet.
16. Văd.. ceva frumos. Peste balconul ăsta şi peste bulevardul ăsta mult prea luminos şi gălăgios.
17. Rar.. am chef să fac chestii în plus.
18. Plâng.. când iubesc pe cine nu trebuie şi-mi dau seama târziu.
19. Am nevoie de.. libertate. Din partea mamei, mai ales. Şi de Livia atunci când mi-e bine şi când mi-e greu. Şi de câte o cană cu ceai de soc la trei dimineaţa. Fără zahăr, desigur.
20. Ar trebui.. să fac exerciţii la mate, să-mi fac temele, să-mi văd de treabă, să nu mă mai învârt în jurul cozii, să nu mă mai uit superficial la târfe. Îşi vor da seama. e.e Şi ar mai trebui să mai las jocurile video în pace o vreme şi să fac ceva mai creativ. Ah, şi ar mai trebui să termin cele patru cărţi deja începute. D:
Luată de acilişa.
De dat la speşăl pipăl pe care-i read-uiesc în mod deosebit -> Joe Saiko Diana Pătrăţelu' (and mulţi alţii) şi la toţi cerneliştii ce dau cu ochiul pe la mini. o3o
1. Sunt.. o fată visătoare, un tr0ll cu intenţii malefice care e mereu pregătit să-ţi deschidă frigiderul la miez de noapte şi să-ţi bată în geam când e în trecere doar să te întrebe "ce faci?".
3. Păstrez.. amintiri, monezi din diferite ţări, caieţelul verde în care-s scrise de de-toate (sper că aşa se scrie), jucărioare din ouă Kinder. Aşadar, chilipiruri. Chiar şi amintirile.
4. Mi-aş dori.. o casă maaaaare undeva pe malul unei plăji, unde să dăm petreceri şi să iasă ceva gen Project X. Cu pancartă mare la intrare pe care să scrie "No parents allowed". Iar petrecerile noaptea doar, că ziua avem tea party la cinci jumate. Asta dacă ne trezim. :">
5. Nu îmi place.. să mă repet.
6. Mă tem.. de scorpioni şi de şerpi.
7. Nu pot să înţeleg.. bârfele, stilul ăla infect al piţipoancelor, homofobii şi valurile de like-uri la poze oribile. ._.
8. Aud.. multe lucruri. Bârfe, mai ales, pe care le evit.
9. Îmi pare rău.. că am minţit-o pe C.M., că s-au cam tocit vechile prietenii, că nu pot înţelege unele persoane, că mă complic mereu, că mă strofoc ca o proastă pentru nimic, că m-am apucat de fumat şi că-mi pare rău de toate astea.10. Puţini oameni.. mai sunt într-adevăr oameni cu adevărate valori morale.
11. Îmi place.. să văd fericire pe chipurile oamenilor de pe străzi, din şcoli, cafenele, bus, staţii de bus pe vreme de primăvară/ vară/ toamnă/ iarnă, să râd, să sâcâi lumea, să fericesc lumea, stand-up comedy şi blog'şorul. A. Şi să mă holbez din spatele camerei la shooting-uri pentru Feisbuc. :3
12. Nu sunt.. decât un trup gri pe care-ncerc să pictez gesturi frumoase şi să-l colorez. :)
13. Cânt.. la karaoke, acasă, când sunt singură-singurică, la chitară, în cadă. Practic, oriunde. And dat cuz I'm fabolous~
14. Joc teatru.. când vreau ceva anume şi când nu-mi convine câte ceva. Ah, sau când sunt într-o situaţie cam strâmtorată şi n-am de ales. >.<
15. Niciodată.. n-am spus adevărul complet.
16. Văd.. ceva frumos. Peste balconul ăsta şi peste bulevardul ăsta mult prea luminos şi gălăgios.
17. Rar.. am chef să fac chestii în plus.
18. Plâng.. când iubesc pe cine nu trebuie şi-mi dau seama târziu.
19. Am nevoie de.. libertate. Din partea mamei, mai ales. Şi de Livia atunci când mi-e bine şi când mi-e greu. Şi de câte o cană cu ceai de soc la trei dimineaţa. Fără zahăr, desigur.
20. Ar trebui.. să fac exerciţii la mate, să-mi fac temele, să-mi văd de treabă, să nu mă mai învârt în jurul cozii, să nu mă mai uit superficial la târfe. Îşi vor da seama. e.e Şi ar mai trebui să mai las jocurile video în pace o vreme şi să fac ceva mai creativ. Ah, şi ar mai trebui să termin cele patru cărţi deja începute. D:
Luată de acilişa.
De dat la speşăl pipăl pe care-i read-uiesc în mod deosebit -> Joe Saiko Diana Pătrăţelu' (and mulţi alţii) şi la toţi cerneliştii ce dau cu ochiul pe la mini. o3o
Abonați-vă la:
Postări (Atom)