Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta august. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta august. Afișați toate postările

joi, 31 august 2017

Sevalet


   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.
   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.
   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

duminică, 27 august 2017

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

sâmbătă, 13 august 2016

Ratatule



   Ai fugit ca un las de atatea ori. Nici nu-mi pot imagina cum nu vezi santurile lasate in spatele calcaielor tale. Ai fugit de-atatea ori, te-ai tarat pe coate si pe burta, te-ai aruncat in smoala ca sa dispari, sa nu te mai vada nimeni, sa nu mai simta nimeni prezenta ta. Si cat, ma rog, sa fugi? Un infinit de pasi e doar o mare moarta in care nici Moise nu poate patrunde cu poporul sau.

   Fugi de un razboi temeinic cu gamaliile de sudoare de pe fruntea ta. Fugi de toate fricile si mai mult obosesti fugind de ele, decat sa le infrunti. Ai in jur o intreaga fauna de ochi acerbi din grame de praf care te privesc deznadajduiti: le este mila de tine, atata tot. Doar mila pentru un rateu ca tine.

   Oricine poate avea corpul solid si sa fuga, iar organismul destul de puternic incat sa-ti refaca toate ranile din genunchi si zgarieturile de pe fata. Atata forta launtrica sa fugi ani in sir, luni de zile pe care nu le traiesti, ci pe care le eviti. In asa-zisele tale "pauze", te gandesti ce ai fi putut face, cat este ceasul, ce anotimp este, iar tu... unde esti?

   Asta s-ar intreba multi. Doar ca multi nu sunt. Pentru un om care fuge de el insusi, nu exista oameni care sa-l priveasca si sa-l aprecieze. Nu exista oameni pentru fugari, fricosi, ratati, descurajati, mormoloci! Iar daca acum esti in pauza in care te gandesti unde esti, porneste inapoi cu aceiasi viteza. Fugi spre ceea ce te-a adus in punctul acesta de nimic al drumului tau lung, incordeaza-ti pumnii, alimenteaza-ti ambitia, iar lumea se va aduna. Te vor privi. Iar dupa multa vreme, vei simti ca ai un rost.

   Fricile de care fugi, defapt sunt laturi din tine pe care le-ai renegat ca fiind bune de ceva. Vei fi un ratat in continuare daca vei fugi in nestire spre nimic si nu te vei opri sa gandesti la o oaza imaginara de apa ca ceea ce este in spate este poarta spre viitor, pe acelasi nisip, dar nu si pe-aceleasi urme de talpa.


   Vei continua, ratatule?
   Raspunsul ti-l gasesti singur.



(Sursa imagine: Paolo Raeli)

duminică, 7 august 2016

Durere



   Mereu scriitorii au vrut in sinea lor sa le iasa o scriere impecabila, valoroasa din punct de vedere literar si lexical. Tot ceea ce a fost, in fond, impecabil, au fost greselile lor, cosmarurile lor, lucruri marcante din realitatea exterioara ce ei le-au absorbit si le-au stors in cuvinte.

   Noi acum poate venim cu cuvinte de lauda, cuvinte superbe, mirobolante sau frumoase la adresa cartii pe care tocmai am citit-o, dar sa nu uitam: sentimentul incercat la pagina X, alineatul Y. Nu se pupa cu impresia noastra generala de final sau impresia pe care o lasam unei persoane cand recomandam cartea respectiva.

   Totul a pornit dintr-o pace perceputa de toti, un razboi intre conexiunile anterioare si prezente ale persoanei ce da sa scrie. Nu-i nimic frumos in literatura, ci doar perceptia umana o face "frumoasa". O face romantica, un fel de mazga intelectuala careia incercam de generatii sa-i dam de cap si, incercand s-o intelegem, ajungem la concluzii pe care le tocim in banci ca si "concluzii finale". Acolo se ajunge cand scriitorul moare si cand nu mai are niciun cuvant de spus cu privire la ceea ce a vrut acesta sa exprime sau cum a ajuns sa exprime o palma data candva de cineva intr-un anotimp torid.

   Altii, intocmai ca mine, privesc optimist viata ca si ultima varianta intr-o vieturie de om prost, dar creez cu un pesimism acerb: totul porneste de la asta, chiar si-n clipa de fericire exuberanta. Ajungi acasa dintr-o simpla plimbare in parc si incepi sa uzi pernele, sa-ti tremure degetele, cumva inclestate in asternut, ca te napadesc amintiri trecute: totul dintr-o simpla plimbare in parc.

   Cand un scriitor nu mai scrie, a ajuns sa fie gaunos pe dinauntru, total si ireversibil. Este bolnav, devine nihihilist, uraste lumea, iubeste, dar nu este inteles. Face intoxicatie de ce marsavii nejustificate mai vede, de amintiri, cuvinte, semnificatii marunte a unei maini aruncate-n aer in semn de ramas bun si "cum a fost aruncata aceasta si cand?". Multe intrebari ale caror raspunsuri nu-si au sensul, intrebarile insasi nefiind fondate de o baza materiala, ori simbolica.

   Ajungem sa fim schizofrenici. 
   Ajungem sa simtim ca nu mai avem niciun rost aici.
   Ajungem sa simtim ca e mai bine fara carnea asta.
   Ajungem sa simtim ca suntem bolnavi si ca nu vrem sa ne tratam.
   Asa se sting unii scriitori.

duminică, 31 august 2014

Amintiri puse într-o cameră


U2 - Sometimes you can't make it on your own


Te-ai afundat atât de mult, încât tot ceea ce ai crezut, ai început să refuzi cu o crudă agresivitate. Te vedeai printr-un geam crăpat şi priveai înăuntru. Pe dinafară, era o casă din lemn culoarea wenge, masivă, ca structura bisericii de pe malul lacului, dar nimic duhovnic în aspectul şi-n forma sa. Verdeaţa dinafara sa se îmbina cu exteriorul, până la geamuri, unde iarba nu putea pătrunde în casă. Iar geamurile... scuturi ale unei fericiri ce nu voia să fie redescoperită.

   Atingeai lemnul cu o nostalgie prostească. Vibra ceva în tine, chiar şi la o privire aruncata asupra materialului intunecat. Iti starnea interesul, desi era putred. Iti trezea o amintire vaga, desi ochii tai n-au mai intalnit acest imobil niciodata. Si totusi, o familiaritate vie se putea citi intre tine si casuta-n panta, cu scari in fata. Erai tu, cu ochii caprui, verzi la momente de boemitate tarzie-n noapte si era si acest loc sinistru si totodata protector tie. Fara sa stii, fara sa vrei, ti-ai impins genunchii mai în faţă şi ai urmat drumul degetelor tale, plimbandu-se pe muschiul si buruienile fine, crescute si tintuite-ntre aschii negre.

   Te-ai oprit in geam, unde te-ai si taiat. Si revii la moment de inceput. Priveai geamul spart, apoi sangele care se scurgea pe ciotul ramas si la urma, ai vazut complementarul, completandu-se-n verde si cu de-al tau aprins. Si nu era asta. Era stratul dublu de geam, cel de pe exterior fiind mizerabil, iar acum incalzit de o greseala. Cel din interior era curat si puteai vedea clar prin el. N-ai putut vedea decat o perdea trasa dindarat, portocalie, aleasa cu gust. Incercai sa ochesti obiectele din camera, sa reperezi oameni. Dar era bezna. Doar o lumanare mov pe masa, in centru, masa pe care puteai vedea o pereche de jokeri, un zar, o pereche de chei, o esarfa care ti-era la fel de bine cunoscuta ca obiectul de mai-nainte si o balta de ceva lichid. Cateva bratari demult disparute, toate cele de cu amintiri, minus una.

   Incercai in miez de noapte sa identifici chipul aparut deodata in camera. Vedeai ceva auriu. Nimic cunoscut si totusi atat de familiar. Zambea si radea de unul singur. Un individ singur, intr-o camera intunecata, cu parul lung, auriu si ciufulit. Perdeaua se misca, iar lumina se aprinse. Si intelesesesi cine era in camera. Si cine radea ca dobitocul.

Pe rand, oamenii intrau in camera, toti cunoscuti, unii dusi pe alte meleaguri, altii dusi de tot, unii care merita si inca sunt si altii de care ai fi vrut sa se auda ca-s plecati de mult, dar au ramas. Cu un drag pornit pentru persoana de-acolo, mereu vesela. 

   Priveai, lipita cu barbia de cadrul de lemn al ferestrei, pe dinafara si cu grija de a nu te mai taia in ciotul ramas din geamul exterior. Totul era ca ceva ce se-ntamplase de demult, dar nici chiar in chip atat de minunat. Erau toti. Si vorbeau unii cu altii de parca s-ar fi cunoscut de ani. S-au deschis capace de bere, s-a baut sub ochii tai. Scene bine cunoscute, de cu Dunhill albastru si de cu Dunhill negru, la momente diferite, se desfasurau cu persoana blonda si cu ceilalti. Oamenii apareau si dispareau, in functie de ce-ti aduceau ei aminte si cum prelucrai tu amintirile.

   Ochii ti-erau videoproiectoare ale propriilor memorii. Si te bucura totul pana la lacrimi. Asistai la un spectacol mut, amuzant, dar se pare ca nu trist. Un vant ciudat, "de interior", ziceai tu, facea ca perdeaua cea portocalie sa acopere ferestruica pe care te uitai tu, fix in momentul in care iti veneau amintiri negre in minte. Si stateai cu culoare aprinsa-n obraji, uitandu-te la perdea, c-un puls ciudat. Ti-ai schimbat amintirea urata, iar perdeaua s-a dat dindarat, fara sa fie atinsa de cineva. Iar amintirea s-a derulat.

Brusc, la un moment de cumpana intre mintea si sufletul tau, totul dispare, doar omul ala ramanand in camera, lipit de un perete, cu privirea indreptata spre masuta unde erau obiectele. Disparusera toate. 

   Se-ntamplase ca lumina sa fie inca, dar mai slaba. Statea cu spatele lipit de zid, si puteai vedea cum in camera intra o creatura mitica si interesanta, familiara ca naiba, frumoasa si elocventa in ceea ce rostea. A aparut cu parul sau, saten, lungimea putin depasind umerii. Ti-a dat in momentul acela acelasi sentiment, ca prima data. Si s-a apropiat de masa, unde a aruncat ambii jokeri, de mai devreme. S-a apropiat de om, cu fata de fata sa, iar tu, strangand de lemnul ala uscat, ai auzit:

"Intocmai ca acesti jokeri, ti-am manipulat jocul. Un joc in care chiar tu ai permis intrarea jokerilor. Fara mine, n-ai fi pierdut si nici n-ai fi castigat. Te-am pus si ai pus sa iei atatea sentimente si sa le adaugi la cele pe care deja le aveai. Sau sa le dai pe cele pe care eu ti le-am dat. Cand am fost aliata ta, cand am fost impotriva ta."

   Totul rostit intre perechi de buze. O lovitura usoara, o arsura in stomac si un gust dulce si totodata acru pe buze. Iar in dualitatea sa, ti-ai amintit perfect: Bestia cu doua picioare, frica si creatoarea a intregului Univers al tau.

   Omul se uita la ea, departandu-se, dar acesta se ruga de ea, o implicase iarasi in jocul sau si jocul pe care bine-l cunosteai. Doar ca al tau era de cuvinte, iar ale sale, de actiunile scrise de tine candva. O apucase de solduri si o privi catva timp in ochi. Ea ranjea coplesitor si dragalas si totodata il strangea usor cu mana stanga de sold. Iar fara ca sa stii, tu ai simtit durerea. Cand sa te uiti daca tie ti s-a intamplat ceva, Bestia disparuse. Iar jokerii ramasesera aruncati pe masa.

   În timp în care familiarul, strigat in nume de cu "ă" la sfarsit, de care simteai sa zici "da, eu!", facea diferenta intre marimea jokerilor, glasul cunoscut ce strigase mai devreme, adusese o ploaie blanda. Ploaia le batea lor in geam, iar tie-n par. Era suficient. Simteai si caldura aceea sufocanta, pe masura ce timpul aducea inapoi amintiri cu aceasta, omul cu varfuri galbene, chipul angelic gasit in ploaie.

   A aparut cu haina de culoare ţipătoare, pe care pusesei ochii atunci, cand era o noua descoperire in viata ta si o noua definitie a cuvantului "simtamant". Se comporta flexibil si era spre deosebire de imaginea reala a acestui om, atenta si implicata. In momentul in care si-a dat jos geaca, pe la mijoc de dialog cu omul, ai simtit un tremur, exact ca ala de la munte, cand ploua si te-ai trezit cu jacheta aia aprinsa la culoare si larga pe tine. Ca si cum ea ar fi pe pielea ta mereu, simtand tot frig, ca atunci, tot printre codrii şi coline, cand beai bere. Pentru ca saptispe ani. Ca atunci, la melodie de cu Bruno Mars si de cu lacrimi interioare cand o vedeai. Si stia. Incercai, dar nu suficient. Si nimic.

"Asa s-a nutrit o dragoste", spuse omul blond din camera. In timpul asta, cea batuta de lucru minunat din picaturi stralucinde de apa in paru-i moale si frumos mirositor, se apropie de om, si intocmai ca-n seara aia, se apropie de buzele victimei sale, respira fierbinte in timp ce, atingand incet usoara panza roz si carnoasa, arunca si obiectul luat de ea.

   In moment de cumpana si auzind lucrul căzând, omul blond napadi pe buzele partenerei. Voi a i le devora, dar ea nu lasa ca asta sa se intample. La un "nu conteaza" aruncat aiurea in miez de noapte, s-a continuat. Dar nu in imaginea aceasta privita de tine prin geam, ci in gruparea dintre plaiuri ardelenesti, unde totul era legat de ploaie si de chipul gasit tot in ea. Aici, ea se indeparta usor, chicotind ca de obicei, si aratandu-i locul unde îi picase obiectul, isi schimba umpic atitudinea. Lua zarul si rosti asa:

"Intocmai ca acest zar, am ales cat de mult sa te plac, sa te iubesc sau nici sa nu-mi pese de sentimentele tale. Pentru ca jocul tau e mereu castigator la carti, ei bine, la table numa' duble nu dai. Nu tin cu tine. Desi stii ca am ceva pentru tine. Nimic nu e permanent. Totul e de clipa, iar intocmai cum un zar nu poate sta c-un numar pe fata la infinit, aşa nu pot sta eu. Sunt mult prea activă".

Şi plecă. Lăsând acelaşi parfum pe gulerul cămăşii roşii cu carouri albe, iar omul, mirosindu-l. Îl simţeai şi tu, în gulerul tău înecat de ploaie. Îl simţea şi omul din casă, ud de ploaie.

Urma sa-ti infatiseze totul si in acelasi timp sa-ti readuca aminte.

Dar a lăsat un parfum la care tresari
Şi se lasă cu povestea aici, până-n scurt timp
Când amintirile tale vor mai curge, ca acum.

marți, 19 august 2014

Relativ.

Sam Smith - I'm not the only one

   Mă laşi în cameră întunecată, ca după partidă de cu trântit şi zmucit. Simt ca şi cum aş avea zgărieturi de-a lungul spatelui, care ustură. Îmi lasă un fel de amintire bruscă, un fel de simţământ care mi-l pricinuieşti de fiecare dată când îmi îngădui să te văd. Usturimea aş lăsa-o să curgă în şiruri, cu tot cu sângele care mă aşteptam să ţâşnească. Ca gemete întregi, împărţite-n jumate, şi aşa în sferturi, până la liniştea de acum.

O cafea aş fi băut şi o ţigară aş fi fumat. Nu mă mulţumesc decât cu dimineţile mele duse şi cu răsăritul irosit în miros de tabac. Rămân cu urmele de la tine, rămân c-un sentiment care-mi străpunge organele şi care-mi pulsează din ceafă şi până-n rănile astea. 

   Rămăsesem împinsă la perete, cu vorbe şoptite unui neand de sentimente, un viscol cald care-mi răscolea străfundul. Rămăsesem împinsă-n peretele ăla cald, care-şi ţinea mâinile în jurul meu. Rămăsesem c-un peisaj în care ploua lin, şi-n care inhalam tutun peste umăr. Şi râdeam. Aşa rămăsesem după ziua aia, iar acum, nici aşa nu mai găsesc chipul găsit în ploaie, căci nici ploaie nu mai este.

   Mi-e doar o amintire, şi o perfecţiune. Mi-e pe undeva fier încins sub piele, şi nu-mi pasă în acelaşi timp, de curs, de liceul ce va veni, de nervi, de nimic. Îmi pasă. Şi fumez, fără vreun sentiment. Dar voi da de ea, de aia albă din pachet, pe care stă scrisă dorinţa mea, la vedere, dar care chipul acela nu va avea cum s-o zărească.

   Sunt cinci luni şi se duc. Din frigul în care te-am găsit, în balta în care eram şi-n rănile în care mă zbăteam, tu m-ai găsit şi m-ai trântit de tine, ca de-un zid. M-ai făcut să realizez şi să o ţin într-un vis amorţit. Mă treci din primăvară-n toamnă, anotimp căruia îi datorez o enormitate de lucruri. Şi mă treci încet. Ca de la scoaterea ochelarilor la prelungirea unei orbiri bruşte, care s-ar alege cu sentiment de muşcătură, dintr-o mişcare jucăuşă.

Doar o idee şi o ploaie, o ţigară şi un perete. Prin ele, să-mi creezi un preludiu de oftări cu gând la cât de fraieră sunt şi la cum am permis apariţia zgărieturilor. Prin tine, să văd nevăzutul, să aud cum tremură ploaia, dar nu prin sărături nesecate, ci prin clipocit din glăsuire. 

   Era o cămaşă albă într-o cameră întunecată. Era fata care umbla cu părul prins în coc şi cu material fin peste musculatura şi peste sânii săi. Se remarca şi frigul prin textilă, în timp ce mergea cu picioarele golaşe pe marmura vişinie de pe jos. Se contopea frumos cu peretele pe care se prelingea. Apoi, un curent a făcut-o să lase în mâna sorţii cămaşa şi să se afunde într-o beznă relativă. Singurul luminator era capătul ţigării, şi aia cu putere slabă, întocmai ca acum.

Totul e relativ. Chiar şi persoana la care relatez.

   Se sufocă cu ideea de fum, deşi simte răcoarea dimineţii. Simte un nou început şi totuşi o obişnuinţă din nuanţa aprinsă ce-o va purta trei zile şi multe zile împărţite de cu triade. E în letargia unei dureri fără curaj de impuls, dar cu trebuinţă de a rămâne acolo şi a se rătăci.

Mâine e primul meu curs ca trainer
Şi capul nu mi-e tocmai la program
Şi de aş putea, aş scrie toată noaptea
Dar nu pot.

duminică, 3 august 2014

Semn de carte în viaţa mea

"Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se mira că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea"

   Încep cu un citat care m-a fascinat, direct din cartea tatălui meu literar, Radu Tudoran. Şi încep eu, personal, cam aşa:

   În urmă cu doi ani şi câteva zile, eram la munte şi visam să scriu, şi nu numai pe caiete mototolite. Eram abandonată într-un ecran de telefon, fixată cu privirea pe rânduri ce nu erau ale mele. Erau albe pe fundal negru. Îmi oboseam ochii, doar să văd ce urmează. Şi se duceau aşa orele din penultima seară de tabără dintr-a opta, pe blocul unei viitoare colege de liceu pe care am vrut s-o cunosc şi cu care am acum o relaţie de prietenie chiar foarte bună.
   Când am dat de net şi de tastele mele proprii la Constanţa, am intrat iarăşi pe blogul Irinei (căci aşa o cheamă) şi am dat pe Blogger. Am băgat acolo mailul, nume, alte enşpe mii de chestii, până când deodată am dat de "nume de utilizator". Am bătut cu mâna-n birou de două ori şi mi-am aruncat ochii pe călimara de pe masă. Evident, cerneală neagră. Şi aşa s-a născut Ink. După câteva experienţe, a devenit şi high, mult mai târziu decât naşterea blogului, ce-i drept, iar aşa, cerneala plutitoare, înălţătoare a devenit, să zic aşa, micul brand al unei puştoaice de cinşpe ani. Brandul meu.

   Scriam din plictiseală la început şi făceam postări banale, zic eu. Până am dat de liceu, mă frământa gândul că "o să fie greu să mă acomodez, loc nou, oameni noi". Şi eraţi voi aici "lasă bă că o să fie fain, ai să vezi", cu Joe din Galaţi în fruntea "urmăritorilor" mei. Şi primul, de altfel. Tot primul blogger pe care am început să-l citesc, de data asta, de la blogger la blogger.

   De la elevul mediocru din generală, la liceu am intrat din plin ca cel mai zăpăcit şi empatic copil. M-a izbit focul din interior în primă zi de liceu, când am văzut doar juma' din faţa bestiei cu două picioare. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut voluntariatul. Decembrie 2012, cum aş putea uita. Iar acum, in iulie 2014, am devenit trainer. Şi mi-am îmbunătăţit din ce era de îmbunătăţit la mine şi mi-am mai învins de fricile mele micuţe, cum ar fi... vorbitul în public. Mda.

   Scriind pe blog, nu-mi dădeam seama că eu practic prin ce simţeam, făceam şi pe alţii să simtă aceleaşi lucruri sau le dădeam ocazia să se regăsească printre umilele mele rânduri, deseori scrise îmbăiate în lacrimi şi bătute la tastatură pe la patru dimineaţa, şi tot deseori când ploua şi năvăleau toate-n mine. Dragostea mi-a dat asta, iar blog mi-am făcut să mă citiţi de veţi vrea şi ulterior să mă citesc singură şi să mă uimesc singură. De multe ori rămâneam mască la unele postări şi eram gen "bă, eu am scris asta?".

   În momentul ăsta, am rămas acelaşi copchil imbecil, nebun după rockangeală şi boschetăreală, pe-afară mai-mereu, fumător din obişnuinţă, născută, crescută-n nisip constănţean, cu rădăcini din culturi interesante, dar pe care de multe ori le iau peste picior şi rămân cu spirit şi gând românesc. Rămân arestată, din păcate, destul de rar de propriile-mi cărţi şi am ajuns nici să mă mai întrec în postări, lunar. Înainte aveam 9-10 pe iulie. Acum am doar una. Nu îmi mai e bestia cu două picioare pe sub piele, dar o apreciez pentru că mi-a dat darul ăsta de care ţin şi la care ţin aşa de mult. Am găsit un chip în ploaie, care a năvălit ca un val în interiorul meu. Şi poate că încerc să-mi mai şi exteriorizez toate aceste sentimente pe care în trecut le-am lăsat în platonicitatea care mi-a cam făcut rău, dar care mi-a dat ocazia să fiu citită de atâţia oameni care au dat şi pe la mine.

   Îmi iubesc familia, prietenii, oraşul.
   Dar nu vă daţi seama cât de mult îmi iubesc micul meu High Ink, pe care l-am ridicat cu mult ajutor din partea voastră!

   La doi anişori, zic eu, şi la mai mulţi!
 
Vă mulţumeşte omul care-i behind the scene, fără nume, ci doar cu apelativ de "fata cu cerneală", "Ink", "te-miri-cine care îşi pune sufletul pe tavă prin proză".

Căci dacă viaţa mi-ar fi carte, High Ink mi-ar fi semnul care s-ar opri la paginile importante. Şi întocmai ca o sugativă printre râbduri abia scrise, iar mai apoi presat în carte, ar rămâne cu rânduri şi amintiri importante la finalul volumului vieţii mele.

Stay tunned.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nu vreau.

Angus and Julia Stone - Big Jet Plane

   Nu vreau să dau explicaţii la nimic. Nu vreau să fiu pusă la perete că n-am urmat regulile monotone ale lor. Nu vreau să fiu subjugată de nimeni, decât de sentimentele mele. Sentimente, vibraţii ale temperaturii de afară. Vibe interior. My good ones, now.

   Nu vreau nici să pomenesc de ce e High Ink de o lună neatins. Şi nici de ce s-a născut după păcătosul iulie treizeci, înainte de august trei. Acum un an. Şi nici nu vreau să spun lucruri urâte la adresa lui. Căci îl iubesc. Deşi prăfuit şi maltratat de figuraţiile mele exagerate, cu toanele mele şi stările mele de singurătate nordică. High Ink mi-a fost şi-mi este sprijin. Mereu îmi va fi. Mereu voi scrie aici, printre sunetul muzicii mele infernale şi câteodată printre degete picurate de sus cu apă sărată. Nu cunosc definiţia acestei ploi năfaste.

   Nu vreau să-mi amintesc că picioarele-mi îngheaţă şi că starea de boală se declanşează. Nu vreau să ştiu, decât foarte multe. Nu vreau să-mi amintesc că-i lume rea care-ţi vine în vizită, îţi împrumută telefonul să sune fără ştirea ta la ambulanţă şi să-ţi dea adresa prin receptor de plastic, ca după, când ambulanţa e în faţa casei, să-ţi taie venele c-o furcă mânjită cu cremă de cremşnit, iar apoi să ţi-o înfigă în inimă. Gălbuiul plăpând şi greţos de desert iubit de-o Evă neştiută, îmbinându-se cu sânge ştiut de-atâta amar de vreme al unei Eve ştiute. Cu aceeaşi faţă destinsă, ca atunci când ţi-a zis prima oară "Bună". Şi ultimul gest să fie unul prietenos şi silenţios, lăsând amarul să curgă pe covorul portocaliu din living.

   Nu vreau să ştiu că lama te atinge, când eu plâng de mine. Că n-am tupeul şi tăria s-o opresc să-ţi ardă pielea. Nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu ştiu cum s-o împiedic în cuvinte. Şi încerc. Ink încearcă acum, mai mult ca niciodată. Nu vreau să simt ura pentru franceză, pentru că n-o mai am. J'aime la langue française. Je ne sais pas pourquoi. Cred că doar am început s-o iubesc, odată cu persoana fragedă de la care am regăsit sensibilitatea. Nu vreau să ştiu c-am exteriorul lafel de solid ca şi cornetul de la îngheţată şi nici că aş avea vreun interior dulce. Nu vreau decât să-mi găsesc pacea.

   High Ink e tot ce am, momentan.
   Şi dragoste oarbă. Revenind pentru a doua oară, din august.
   Nu vreau să ştiu că mă va lăsa cândva.
   Dar o s-o facă. Şi ştiu că nu eu voi fi aceea care o va lăsa.

Stay tunned.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Goodbye summer

   The Black Keys - Gold On The Ceiling

   Asta a fost. A trecut si vara.. Bun venit septembrie!

   A trecut si 31 august cu aroma de Fanta si acorduri de muzica rock. Red Hot Chili Peppers. Arena Nationala. Bucare'. Frig. Cam asa pot descrie seara aceasta.

   Pot doar sa sper la lucrurile ce ni le va rezerva toamna. Ne-a pregatit ceva special? Este ea asa de darnica cu noi, cum a fost vara? Hell yes, it is. Vor veni ploile; vor aparea castanele; se vor scurge frunze din copaci si iar voi iesi ca lupul la vanat poze. Peisaje inedite ale unor strazi laturalnice ale Constantei. Si nu numai. Copii veseli vor intra in clasele primare. Preadolescentii vor intra in clasele generale, iar adolescentii la liceu. Studentii la facultate, iar absolventii la master. Absolventii de master se vor indrepta spre ceva ce nu-mi doresc sa mi se intample prea devreme: maturitatea.

   Ce ma asteapta pe mine?

   Un liceu cu profil artistic. Ceva ce mi-am dorit din clasa a V-a, dar parintii nu-mi impartaseau dorinta. In exact 9 zile va incepe acea viata de licean. Simt o multitudine de sentimente: de la frica de necunoscut, pana la nelinistea de a fi odata eleva de liceu. Clasa a IX-a B. Asta va fi scris pe tablita de deasupra usii clasei mele. Clasa de grafica. Clasa pe care nici n-o cunosc. Colegii pe care nu ii stiu. Banca in care voi sta si colegul/colega de banca. Diriginta sau dirigintele pe care o/il voi vedea pentru prima oara in viata. Un pas pe care nu l-am asteptat, dar care s-a intamplat mai repede decat am crezut.

   Ce va asteapta pe voi, cernelistilor?

   Multe posturi. Multe si marunte. Si cred ca mai dramatice decat cele prezente. Doar e liceu, nu? Se poate intampla ooorrriiiceeeee. <3

   Cate lucruri am de spus si cat de scurt e timpul pe care il am.. Am avut aceasta experienta unica de a-i vedea live pe idolii mei in materie de muzica. Sa tip pana am ajuns sa sug Faringosept. Sa rad, amintindu-mi de prostiile ce le-am facut in clasa a VIII-a, sa zambesc ca am norocul sa locuiesc la doua strazi de mare si sa plang ca vara a trecut. Prietena mea cea mai buna a disparut, iar prietenii falsi vin ca fluxul. Pun o masca si merg mai departe.

   Si stau pe balcon cu notebook-ul in brate, uitandu-ma la privelistea ce imi este oferita de la etajul sase al unui bloc din capitala. Oftez si scriu, ciufulindu-mi parul, ca deobicei. Incerc sa vad acea 'luna albastra', dar tot ce vad e un cer inchis. 

   Vazusem la tv ca aceasta 'luna albastra' te face mai agitat. Oare de aceea sunt asa de agitata? Oare virusul 'Vara nu dorm' inca este valabil? Nu cred ca vara se delimiteaza in doar trei luni, printre care sunt nascuta si eu. Vara tine cat vrei tu sa tina. Oare am dreptate? God, tell me I have. :c



Si cred ca nu sunt singura.. :)

joi, 30 august 2012

Am ajuns simplu high

 
   1Leu - Reaggae Pur

   M-am trezit la ora unu dupa pranz cu un gust amar in gura. Defapt era dulce. Sper ca n-am adormit din nou cu guma de mestecat in gura..

   Ce pot sa zic. O zi freaky. Inca de 'dimineata'. Parintii nu-s acasa. Fratele meu e la facultate la ora asta. Alte rude. Hmm. Who cares? Sunt singura acasa si ma simt bine. Mai-mereu sunt singura acasa si d-aia ies afara. Dar azi vad ca nimeni nu da semne de viata. Parca toti dorm ca mine. Hahhaha. Treziti-va din coma, copiii mei !

Pe cine pacalesc? Se vor trezi la 5 P.M. si iar vom sta pana la doispe noaptea prin cartier.

   Deschid Facebook si iar vad ca X si-a schimbat fotografia de profil si ca Y este la gara ca l-a prins fara bilet. Chestiile astea sunt "facatoare" de zile. They're making my days. Sau cum colegele mele de la fosta scoala generala la care am fost, sunt in aceeasi clasa; de data aceasta la liceu. Pur si simplu, sunt happy.

   Cred ca azi o sa frec menta si o sa-mi sortez pensulele pe marimi si o sa-mi fac curatenia 'de dinainte de scoala'. Mda.. Mai bine o frec pe net. Oricum curatenia 'de dinainte de scoala' o fac pe 9, so.. yeah. La mall? Neah. Iar vad haine military si ma iau de par. Sau sa-mi ciufulesc parul printr-o miscare simpla. Sau sa-mi afund mainile in buzunarele de la pantaloni. Niste obiceiuri pe care le am si de care nu sunt chiar mandra. Niste obiceiuri care au facut ca 'eu' sa fie un cuvant mai cald decat un simplu pronume personal.

Eu.. ?!

   Eu eram fetita de cinci ani care era tot imbracata-n roz cu codite si cu clamute, care, IRONIE, se juca cu masinute. Tot eu, fetita care se juca cu cerneala. Tin minte ca abia asteptam clasa I sa pot invata sa scriu. Se ocupa mama de ortografie si era mandra de scrisul meu impecabil. Acum, scriu oribil. Cel putin, asa zice ea. Whatever. I have my own font. Problem, dawg? Cat timp stiu ca scriu ce simt si ce stiu sau cred ca simt, I don't give a fuck.

   Mai pot spune ca se apropie concertul celor de la Red Hot Chili Peppers. Am bilet, so.. Ultima zi de vara o voi petrece printre niste rockeri 'imputiti', cum ii place fratelui meu sa zica. Mda. Mai exista si animale d-astea in familia mea. Si oricum, el nu vine. Si oricum, voi pleca la Bucare' dupa meditatiile de la mate, in aceeasi zi cu concertul: 31 august. Si ma enerveaza tata ca-mi zice "La liceu, sa nu cumva sa pierzi vreo meditatie la matematica, daca vrei sa devii arhitect". Si nici nu stiu daca chiar vreau sa devin arhitect sau designer. Sunt confuza.

   In final, chiar urasc Eugeniile. Si.. cred ca energizantele Monster au doar dozele colorate, deoarece gustul e ceva asemanator celor din familia Red Bull-iana. Si vreau un toaster cu Spongebob. :o3 Asa ca iau vorbele si le amestec ca un Frapuccino, din nou. Si nu-mi mai iau Cola. Incepe sa ma enerveze.

   Si, ca un ultim post (sper ca totusi voi mai posta in astea doua zile ramase) din vara anului 2012, sper ca si voi v-ati distrat sau, pur si simplu, ati facut ce n-ati facut in perioada scolii. Sper ca nu sunteti single cum sunt eu, after expectations and plans.. Asta e. Tipa smechera cu care sunt prietena are mereu toata atentia baietilor asupra ei. Ma rog. N-am nevoie de ei.

   Now, now, Ink. Big girls don't cry, right? Hai maaa ca ai crescut mare. (:

   Bucurati-va de ultimele zile ale verii! Stay tunned \m/


duminică, 26 august 2012

Ce purtam toamna asta? Review vara 2012

  Am observat de la o vreme ca moda ma doboara. Apoi eu o dobor pe ea. Fel si fel de combinatii aiuristice, dar dragute pe care mi le fac in minte. Le combin cu tinutele ce le vad pe diverse pagini web si ma consult cu prietenele. Se pare ca-mi iese. 'Be Feminine' chiar si cu S.Oliver, DC Shoes, Vans sau Converse in picioare. Un machiaj smokie sau un simplu machiaj de zi, nu foarte complicat. O coafura haioasa. Breton, maybe..?
  Chestia e ca fac depresie de fiecare data cand tre' sa astept colectiile noi ale magazinelor mele favorite. Sunt gen 'FUU-' all the time. Hoinaresc de cateva ori pe saptamana prin mall-uri (caci magazine sunt destule) si observ ca nu ma plictisesc niciodata. However, uneori ies dezamagita din magazinele mele favorite, vazand ca au chestii lame.
  Azi mi s-a intamplat cand am iesit cu doi dintre prietenii mei (o fata si-un baiat). M-am enervat degeaba, sa zic asa. A trecut si cea mai neon vara de pana acum, cu rochii lungi pana-n pamant si continuarea purtarii ochelarilor de tip hipster cu model gen cei de la Ray-Ban (rame colorate, lentile mari, etc.) care au fost no.1 in trend anu' trecut. In 2012 a fost continuarea si cred ca ultima vara cu ochelari de gen. Au fost epic, tho. Am avut si eu, dar i-am rupt la Bucare'. Erau Ray-Ban. Fuck life.
  
  In fine. Noul stil army și moda military e noul trend in toamna asta si nu-mi prea surade ideea. Ameninta stilul pe care l-am abordat deja. Sau poate il imbunatateste? Cine stie. Mie nu-mi place. 

  Sper ca jachetele de denim sa se poarte cu colanti intr-o multitudine de modele diferite si bluzite largi ce acopera fundu'. Ghetute de tip tenisi. Astea-s primele anuntate a fi in trend in toamna de anul asta. Ahh <3 Astea da! Chiar si vara asta a fost epica. Gingasa, funky si colorata. 

  Acum, sa te vad, colectie toamna-iarna! Sa te vad, toamna 2012!

  Sper ca poti mai mult decat capete de mort pe tricouri si topuri, tinte puse de prost gust pe pantaloni lungi si chestii prea boyish si mai deloc stylish. (Nu ma leg de topurile cu printul steagului Angliei. Au fost si sunt misto. <3). Daca le vor face de bun gust, I have no problem here, dawg. Vreau doar sa nu mai vad ce am vazut astazi la mall. Pantaloni cu tinte de la talie pana jos, la turul pantalonilor..

  Fetelor.. voi ce parere aveti? Va plac modelele cu tinte in nuante de verde, in principiu, moda militareasca? 



 Rochitele de gen s-au purtat si au fost foarte bine primite de catre tinere. Dungile marinaresti adauga finete culorii tipatoare de roz.
 Converse din colectia 'U.S.A.'. 
 Ojele neon. <3
 Jocurile Olimpice ne-au influentat pana si accesoriile. 
 Mai tineti minte? Primele incaltari din vara. Sfarsitul primaverii. Cute si racoritori.
 Tinuta simplista. Cool mixed with elegance. Chiar si de everyday wear.
 Alta rochita.
 Topurile astea le ador. Culori tari cu scris.
 Costumele de baie cu print marinaresc si cele cu printul steagului american si a celui englezesc au fost, de asemenea, in lista de 'must have'.
Pantaloni scurti 'ciufuu' cum imi plac mie. Tintele ca acestea vor fi predominante in viitoarele tinute military. 

  Stay tunned. \m/

sâmbătă, 25 august 2012

Îţi plouă-n Coca-Cola

  Astăzi a fost o zi funny pentru fata cu cerneală. De ce?

Să zicem că este din cauza unei..

  Coca-Cola. Se gândea cineva de acum circa 200 ani că această băutură va fi cea mai vândută şi cea mai consumată de pe întreg globul? Presupun că nu. Şi, probabil, acolo unde sunt ei, producătorii iniţiali se răscolesc şi-şi smulg părul rămas când văd veniturile în continuă creştere scoase de 'The Coca Cola Company'.

  Astăzi m-am decis să-mi iau 'una mică' înainte de meditaţii. Era ora opt şi ceva. Cald de se fixau tocurile sceptice în asfalt. Sceptice dacă să continue sau să stea. Exact cum eram eu când am trecut prin parc. Călcam apăsat şi-mi era foarte cald. Mi-era frică să nu se încălzească, aşa că am acţionat rapid. Cam sub forma asta: prinzi cheiţa dozei de coke între degete; tragi... şi face obişnuitul sunet. Mda. Eu şi probabil un milion de persoane în întreaga lume. Bând coke în acelaşi timp. Toţi în aceeaşi secundă. Deşi doar eu şi cheiţa aia am declanşat 'ploaia'. 

  Ploaia care m-a udat destul de sănătos, chiar şi pentru câteva secunde. Ploaia care a făcut bătrânii care se plimbau atunci să se uite ciudat la fata cu cerneală. Ploaia care m-a făcut să râd cu poftă, după o lungă pauză. O ploaie care a cauzat un epic 'shit', cu obişnuitul accent pe 's' and 'h'. Şi, normal, ploaia pe care primăria o controlează prin stropitori automatizate. 

  Fuck me, right? :T

Stay tunned. \m/


vineri, 17 august 2012

Fericire fără sens

Stau şi oftez cum văd zilele de vară scurgându-se, una câte una. Oftez cum văd că ziua se scurtează şi întunericul vine devreme. Urăsc frigul ce-mi învăluie ţinuturile magice pe care le văd noaptea târziu, de pe 'terasa' de la stimatul etaj patru. Ce-i drept, îmi lipseau sclipirile felinarelor şi mersul în ploaie, după şcoală. Acum că am un alt drum, spre liceu de data aceasta, voi fi mai atentă. Nu voi mai merge prin ea ca un simplu copil visător, mahmur de primul sărut al primei dragoste.

De data aceasta m-am maturizat. M-am maturizat într-atât de mult, încât cred că voi continua mersul prin ploaia târzie de la orele amiezii. Este ca un fel de eliberare. Mă spală de cerneala neagră ce-mi curge prin vene şi îmi lasă imaginaţia să-mi joace prin cei doi lobi. Las căştile în guler şi ascult cum James Morrison îmi invadează amintirile cu 'Please Don't Stop the Rain'. Zâmbesc şi mă uit pe unde merg. Pe cimentul rece şi ud şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că mă face orice lucru să zâmbesc. Orice este udat de ploaie şi oricine neprotejat de umbrele. Simt cum devine din ce în ce mai rece şi îmi adâncesc mâinile în buzunare mai ceva ca mai devreme. Râd. Sunt fericită. Natura este fericită. Tot, înafară de un biet căţel fără stăpân ce se ascunde sub o maşină. Este ud tot, săracul. Tremură. Atunci, buna mea dispoziţie devenise ură pentru oamenii ce le lasă la voia întâmplării pe aceste suflete.

Plec. Plec cu un gust amar, dar totuşi sinea mea îndrăgeşte spectacolul de 'kriptonită' de afară. Bălţi şi alte bălţi. Calc într-o băltoacă şi zic, ca un fel de obicei tâmpit 'Shit'. Mereu pun accent pe 'h'. De ce? Fiindcă asa sunt eu.

Din nou merg. De data aceasta cu-n Converse ud în piciorul stâng. Mi-e frig. Destinaţia mea finală mi-e casa, dar mă plimb prin cartier. Mirosul acela de iarbă udă îmi reîmprospătează imaginaţia şi simt cum o altă piesă începe în mintea mea. Parcă şi aud 'Rhythm of Love' cântată de cei de la Plain White T's.

" We only have tonight, but 'til the morning sun you're mine .. all mine (...) "

Sinceră să fiu, primul meu sărut în mediul ăsta a avut loc. De aceea îmi place ploaia atât de mult. Îmi reaminteşte si mă face să reflectez..

O seară târzie de noiembrie. Ploua. Mirosul acela împrospătant de iarbă udă. O săptămână trecătoare pentru a vedea-o pe acea 'special person' plecând. Şi plecând, probabil, până la Crăciun. Nici până atunci, căci a plecat de tot. Până când? Nu ştiu.

Ploaia şi toamna în general mă fac să mă simt în elementul meu, chiar dacă sunt o persoană născută-n vară. Nu-mi place vara din anumite motive, dar o iubesc, fiindcă îmi oferă zile lungi şi fără şcoală. Şi nu numai mie, ci şi prietenilor mei de care sunt dependentă. Drogul mi-a fost oferit, soarele pe post de ţigară e prezent de dimineaţă până seara, iar nopţile pe post de vis sunt rezervate pentru domnişoara cu cerneală. Nu-mi mai trebuie nimic.

Chiar dacă mai sunt doar două săptămâni şi o zi până la toamnă.. S-a şfârsit şi vara; zilele vor deveni întunecate şi ploile vor apărea. Seara, când voi ieşi pentru o gură de inspiraţie, briza caldă de la mare care-mi fericea nopţile va deveni un pui de vifor ce-mi va încuia balconul pentru următoarele câteva luni.

Stay tunned \m/