Ultima seara in Constanta

 
   Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high

   Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat. 

   Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.

   Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.

   Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.

   O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum. 

   Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
   Ma-ntorc de Craciun. Lol.

Vis-coşmar

   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

Le bon vieux temps.

   Frank Sinatra - Something Stupid

   In timpuri vechi. Undeva, printr-un Nord al busolei lui Bonaparte. Tu sau eu, nascuti sub nume francez, cu accent si fara urme de "r". Undeva, pe un balcon, eu, cu talpile golase, stand pe un sezlong. Asezonat cu pernite de tot felul. Moi si catifelate. Persifland peisajul morbid al Parisului in zilele-i putin amarate. Un cosulet de orhidee albe ce-mi imbie sufletul si sanul cu parfum. Trimise de un om secret, un "gentleman", cum ii spun englezii. Si cu un biletel scris in germana. Cu note nemtesti in scrisu-i negru.

   Peretii sunt albi, intocmai ca cerul atunci cand e ceata. Camera e aerisita, cu elemente clasice. Patul de doua persoane ce l-am dat pentru celest nocturn si de ziua. Luminile aproape stinse ale camerei mele, silentioase si discrete in comparatie cu turnul ce-mi e la cativa zeci de metri. Noaptea. Caci atunci ii place fiului de metal al lui Gustave sa-si arate podoabele. Pentru dragostea sa si a amintirilor ce le ofera oamenilor ce dau pe la el. La el, in josul strazii Quai Branly.

   Primesc cafea proaspata in fiecare dimineata de la buna Clemence, fosta-mi bona. Inca ma crede un copil. Desi numai sunt fiica mamei mele. Mama care s-a dus la Efemer. Cu cuvinte marete intr-o stare de ofilire accentuata. Si papa ce calatorea si calatoreste. Iar eu, fiica lui, ma impotmolesc in linistea monotona a strazii, in bataia soarelui ce se iveste deasupra fluviului grabit: Sena. Sunt spectator fara drept la replica din casa parinteasca. Cu etaje, foaier, dormitoare si pe deasupra si o curte presarata cu flori imbietoare.

   Eu, cu nume francez. Cu mandria de-a uita de completul "r" in gura sau gat. Pe limba ce se plezneste de cerul gurii. Eu, cu rochita lafel de alba ca florile din cosul de pe masuta alaturata. Eu, cu ochelarii de soare, mult prea eleganti ai mamei ofilite. Eu, cu ruj rosu, pe buze pronuntatoare de "la levre" si "rouge" puse una langa cealalta intr-un sarut. Eu, cu unghii lungi ca si acum. Eu, cu steagul francez in foaier, langa trofeele de vanatoare ale tatei, vechi. Dar neprafuite.

   Tu, cu nume francez. Om. Femeie or barbat. Minor cu statut de mare om. Cu casa franceza pe-o strada cu nume de poet francez. Cu discuri pe gramofon de om englez. Si dorinta patimasa de a zbura din tara-ti profund invesmantata cu parfum de eleganta si dulce. Cu vin proaspat, imbatator si usor alcolizat. Cu camasa de noapte sau haine de zi. Cu mustata sau cu esarfa la costum. Sau cu batista la buzunarul de la piept. Cu rochie pana la genunchi cu motive simple, dar elegante. Batatoare de frumos la ochi de orice fel. De ochi caprui-brutal sau regal, verde ori albastru. Si cu parul lung si blond, saten ori brunet. Cu palarie sau nu. Cu umbreluta sau nu.

Un vis francez pe care l-am avut.

Tare frumos si cu bun gust.

Dar un lucru ma framanta:

"Eu" in franceza n-are vreun sinonim

Pentru numele tau comun, si nici pentru al meu.

Stay tunned.