Baby steps

   Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control, sigurantele. 

   Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang, orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa inferioara, caci inca sunt conectata la priza. 

   Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul “jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua), ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat de propria-mi imaginatie. 

   Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult. 

   Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei. Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine resimtite si valorificate mai apoi.

   Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate. Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie. Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul, emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult, care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in literatura.

   Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata, apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi ofere.

   Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test, fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei, analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran, discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp si concept de timp anual.

   Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie” implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis, intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in care ma adancesc acum, ca tanar.

   Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune. Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara, ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.

Nenea Sandu

   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.

   

(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

Fustiţă

   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   

   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?

Bernard Frize

Apollonia, 2000

Ciudățenii #1

   Scrumat pe coajă de banană din seria "ciudățenii cotidiene", împreună cu "melcii de pe mămăligă pe Bulevardul Alexandru Lăpuşneanu". În ploaie chiar.

   Cinci copii pe holul liceului, având o conversație despre băutul apei din wc. "Eu am încercat şi e ok". Stranii copii.

   Moşuleț simpatic, jogging pe plajă în decembrie. Vara îl vezi de dimineață până seara pe plajă la Modern. Poartă slip roşu şi se bronzează complet negru. E chel şi face yoga. Stă în cap cam cât aş fuma o țigară.

   Stăteam pe plajă în Vamă cu nişte amici. Împărțeam o sticlă de ceva. Apare random un tip şi se aşează în cercul nostru. Se trânteşte pe nisip. Rupt de tot. Ne zice că e de la poliția de frontieră, dar e liber şi eu îi zic că-s norvegiancă. M-a crezut. După a pornit să mai bea ceva, că a doua zi trebuia să fie la graniță cu Bulgaria. Ahahahaha

   Stăteam în stație de bus la şapte dimineața. Aşteptam pe cineva de la blocul din stație. Apare un bus, opreşte, iar un moşuleț sare cu boltă din bus, aleargă spre mine, urmărit de-o controloare. A sărit şi aia cu boltă după el. Vine moşulică, ia cărămida de lângă piciorul meu şi urlă "nu ne mai furați, hoților!" şi aruncă bucata aia de cărămidă spre controloare. Tipa se fereşte. Cărămida loveşte bus-ul. Şoferul de bus coboară şi-l fugăreşte pe moşulică cinci minute. Lumea din bus: pietrificată.

   Tabără la Apuseni. După jocurile murdare, eu, cu muştar, acrilic, ketchup şi pastă de dinți peste tot. Pauză de spălat. Primul lucru pe care îl fac: fumez o țigară. Vin două tipe cu o sticlă cu apă şi cu un şampon. Îmi toarnă şampon în cap şi apă. M-au spălat pe cap în timp ce fumam. Unic moment.

   Stăteam pe peron într-o gară. Vorbeam cu colegă-mea la telefon, deşi la maxim trei metrii de mine. Îi ziceam că văd un trifoi cu patru foi crescând printre şine. Nu-l vedea. Am coborât pe şină să-l iau şi ne-apăruse trenul în depărtare. Nu l-am mai luat.

   Eu şi cu încă cineva. Mâncam fiecare câte-un corn pe un picior de pasarelă în Valu. În fața noastră, şină de tren. Vedem din dreapta cum vine trenul. Încetineşte, iar în dreptul nostru opreşte (nu era gară). E marfar. Conductorul scoate capul pe geam şi întreabă de-un magazin. Îi zicem, coboară din tren, trece şina, stă maxim două minute şi se-ntoarce: magazinul era închis. Se urcă înapoi în tren şi-l porneşte.

   O bătrânică în Roma, cu chiuaua-ul ei. Îi calc câinele din greşeală, iar după câteva momente, o calc pe pantof. Nu vorbea engleză. Se pare că doar câinele a înțeles. (Notă: aveam doişpe ani)

   Eu şi cu colegă la bere. Mă sună altă colegă, alarmată: fusese la Mc şi a fost atacată de un pescăruş care-i furase sandwich-ul. Altă colegă râdea pe fundal.

   Kitsch party la Cluj Napoca. Mult sclipici ş.a.m.d. "Bere ieftină, iese cu chef", mi-am zis. Primesc veste bună de la tata, ucid toată energia prin dans: o bere toată seara. Mă pun pe canapea şi dorm trei ore cu încă câțiva. Party pooper.

   Ies în club. Dansez random, vine tip suspicios la mine. Îi dau o țigară şi-i fac "plăcerea" să "mă cinstească" cu ceva de băut. După a dispărut.

   Ies din club că-i cald. În față, întinsă pe jos o tipă. Mai mulți, prieteni cu ea, studenți vorbitori de engleză. Tipa leşinase. Altă tipă insistă să i se dea apă, că-i trece.

   Joc de Catan. Prieten în condiție veselă. Îi promitem că ieşim la țigară după ce terminăm jocul. Catan ține în jur de o oră în mod normal. Tipul a acaparat tot jocul într-un sfert de oră şi l-a câştigat.

   To be continued...

Cugetare lirică

Ce este sexul
Şi cum se împleteşte el cu ex-ul?

Ce este luna
Şi de ce apare atât de taciturnă?

Ce este o amintire
Şi de ce se rezumă doar la o privire?

Ce este scrisul
Şi de ce se pune în muzică şi-n discuri?

Ce este iubirea
Şi de ce e aşa cum e şi nu-i simplă ca privirea?

Ce este scriitorul
Şi de ce îl privesc ca săvârşind omoruri?

Ce este depresia
Şi de ce te ține la pat de se-ntâmplă disecția?

Ce este un sentiment
Dacă nu un nor comprimat fregvent?

Dar ce suntem noi
Dacă nu comprimați şi zbuciumați nori?

Dar ce suntem acum
În mediul ăsta diurn şi taciturn?

În final, nu există sexul
Decât împletind şi răsfirând versul.

În final, rămâi doar cu buza de sus
Împletind cu cea de jos un murmur ursuz.

În final, murmurul devine nor
Şi se risipeşte ştirbit pe-un coridor.

În final, coridorul
E vrut dor şi de neprihănit viitor alegător.

În final, fugărim o bomboană,
Ca la final să-ntrezărim o dulce şi mult prea complexă boală.

În final,
E doar un ciclu mutual; comprimat intelectual: simplu, extraordinar.

Seară de vineri. 9:20

   Era un parchet pe care am alunecat de două ori la dans, dar deloc prielnic zbuciumului meu interior. Pagini răsfirate, plăcute, pe pielea mea prinse şi rupte-n părți unde aveam pete de tuş, că-l vărsasem mai pe zi şi nu se curăța, ci mai mult se întindea.

   Erau multe luminițe disco, eu la sonorizare, alegând piese după ureche. Lângă, o canapea de două cu două perne. Culoare-nchisă. Peretele era alb, verde, cumva, fără nimic prea personal. Geamurile dădeau spre bulevard, luminate de ornamente ca de sărbători de iarnă. Cumva, ghirlande luminate, citate răzlețe căzute din tavan, multe mese, biscuiți de casă şi cărți. O pisică cu nume de fetişcană care m-a zgâriat, într-un bun final.

   Câțiva oameni, stând la mese, eu cântând. Frigiderul cu beri lângă, noi ne jucam. Înghețam când dădeam spre ieşirea din spate, de după tejghea, unde oricum era beznă şi unde oricum am fi căzut; era acoperiş în pantă, cu scândură de trei metrii pusă să nu cazi în gol. Făcea drum spre farmacie. Stăteam pe farmacie. Multe scaune de bar, puse-n linie, cu fața spre cădere-n gol. Imagine simplă, deşi sinistră, luminată de-un bec de la o scară din acea curte interioară, umplută cu nimicuri, răsunând ceva muzică poluantă din "clubul" de lângă.

Stăteam şi mă uitam la el, actorul, atât de fericit, atât de futurist şi trist. Încercam toți sentiment bun cu el, până când ni l-a luat şi am rămas să-l privim ca pe un om trist. E actor, poate fi oricum, numa' om nu, ci mult mai mult. Mi-aş fi dorit să fiu actor.

   Eu n-am fost actor decât de câteva ori; n-am ales să joc, ci să le dau să joace după ce scriam eu. Tipul acela era eul meu interior, exteriorizat. N-am fost suficient de lucidă să mă bucur de el, de ei, de oamenii aceia. Am stat cu muzica. Am pus ce ştiam eu de ceva vreme să cânt şi ce ştiam că nu voi apuca să cânt în seara aceea. Eram aparținător de luciditate, obosit.

   Trei jumătate, jucam joc de masă. Beam apă în pahar cu picior şi aveam cărți cu imagini nebuloase în mână. Râdeam de naivitate, de omul acela de se distra cu el mai bine decât noi şi decât jocul acela de carton. Muzica o pierdusem; se ducea pe alt gen, automat.

   Am cântat cu doi la microfon, tipul vesel, actor şi tipa "mi-ar fi stat bine ca băiat" când dansam cu ea vals stângaci şi alunecam. Măcar ea mă amuza. Eram în letargie cu Emeric şi cântam fără microfon. Când n-aveam gând de freestyle, deşi actorul mă făcea pe față în amețeala lui completă, auzisem din neand "*insert my name here* are voce". De pe canapeaua închisă la culoare, aceea pentru două cu două perne. Erau vreo patru pe ea, doi se alintau în colț şi lângă ei, camarad pierdut în telefon. Unul din îndrăgostiți mi-a auzit acordul; deşi mai bun la chitară.

   Seara s-a-ncheiat în pâclă de fum, lumină caldă şi trup cald trântit pe canapea. Eu pe fotoliu, deşi prinsă-n gânduri, dădeam importanță cuvintelor ei. Era mândră de mine şi mă bucura. Că mi-e mamă. Că ştia buimac fără să ştie ce-i în mine şi că eşecul nu-l prevede în activitatea mea de zi cu zi.

   Eu nu mai am prieteni. Am realizat că nu mai sunt. Probabil ieri. Că-s oameni de care mă leagă amintiri şi nebunii, da. Acum nu ar mai face ceva ce să mă bucure. Ceva spontan, total neprevăzut. Erau ei cu ei. Şi eu cu mine, zilnic. Şi cresc, văzând cu ochii. Într-un fel, face gol; într-alt fel, e un compromis plăcut. E compromisul meu pentru ceea ce am de dovedit mie însămi. Ce egoist sună. Am rămas neschimbată şi am adăugat ceva mai mult mie, iar timpul pentru ei nu mai e. Şi uite că se schimbă timpul. Şi uite cum mă schimb şi se schimbă.

   M-am trezit de dimineață cu gândul la nouă şi douăzeci. Era unu după-masă. Tragic. Durere de cap ca după seri plăpânde. N-a fost decât o seară-n care am jucat jocuri de masă, fără să fie nimeni cu gând de şah în încăpere. Era un nebun de alb, scăpat, maturizat, prins în jocuri, în poveşti. Era unul din ei care tot zicea ceva de ora nouă şi douăzeci. Era o bibliotecă-discotecă cu oameni care voiau să schimbe muzica; nu concepeam, căci eu guvernam sonorizarea şi laptopul, iar ce puneam era pe placul peretelui impersonal, pe placul parchetului fără culoare anume, deşi alunecos, pe placul citatelor din tavan, luminițelor din geam, meselor şi tejghelei cu biscuiți de casă şi pisicii care m-a zgâriat într-un bun final. N-am atins vreo sticlă. Frigiderul cu bere era în partea opusă, lângă macheta sinistră din pânză şi cu cască antică de scafandru din metal şi cu vizor de sticlă.

Sistem de 3 simplu. Februarie

   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)

Reintoarcerea

   Boyce Avenue - Broken angel

   M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina. 

Am ales sa ma intorc.

   Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.

Si-o sa ne gasim acolo.

   Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream. 
   Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.

Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.

Just wait. It's gonna be epic!
I promise.

Amintiri

  Amber Run- Just my soul responding

Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.

   M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.

   Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.

   Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.

   Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.

   Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.

   Ducându-mă cu gândul la amintiri.
   Gândul devenindu-mi amintire
   Am realizat..

 ..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.

   Şi-un muşchi.
 

One shot for my friend

 
   Astăzi face nouăşpe. Astăzi e ziua în care m-am trezit cu chef de plimbare. Tot astăzi, blondul din părul său se împacă perfect cu vremea din Constanţa. "Ne-am căit după atâta iarnă", am putea spune.
   Astăzi e ziua băiatului acela pe care îl apreciez şi-l îndrăgesc atât de mult. E omul acela pe care l-am simţit a fi un confident, tovarăş, frate. Ne-au confundat oamenii că semănăm şi că are părul exact ca al meu (bine, lung din cap, dar nu şi cel facial). M-a amuzat întotdeauna.
   Astăzi îmi amintesc de momentele din vară, când stăteam şi vorbeam lucruri profunde, ne acceptam ideile reciproc şi deşi la cursul de traineri a trebuit să ne întrebăm altfel de lucruri, noi am intrat în principiul corespondenţei, în idei filozofale, idealuri umane, sentimentale şi planuri de viitor. M-a chemat seara de unu-n mai, de la corturile din camping la un pom răzleţ din nordul Mamaiei. M-am gândit că vrea ceva, dar tot ceea ce a dorit a fost să fumez o ţigară cu el, să ne uităm în tăcere la cer şi să lăsăm gălăgia celorlalţi oameni din camping să ne fie sonorizarea gândurilor.
   Este complex. Îmi place mintea sa. Ştie foarte multe lucruri şi mereu sunt deschisă şi dispusă să le ascult. Pentru că îmi face mintea să percuteze. Mă face să-mi desfund mintea şi să gândesc. Dacă idealul nu prin ideile pe care ni le spunem se formează, atunci nu ştiu ce altceva ar putea forma această sferă perfectă.
   Îmi vine să mă ridic din letargia mea de acum şi să mă duc în 13 şi să-l îmbrăţişez, dar oricât mă zbat eu acum, tastând astea şi gândindu-mă la tovarăşul meu blond, nu reuşesc. Mă simt fără stare şi ştiu că el s-ar oferi să vorbească cu mine şi m-ar scoate din stare, mi-ar da un sens pentru care să percutez şi să mă ridic, dar astăzi este ziua lui şi tot ceea ce are el nevoie este de zâmbete, afecţiune, voie bună, bere, tort, albumul ăla cu poze făcut de Adelina cu el, de când era mic şi până mai ieri. Vreau să mă alătur, dar n-am craca suficient de puternică, iar ideile mele evită să curgă cum m-aş fi aşteptat.
   Scriu pentru că simt şi pentru că el este Tibi a.k.a. Tebeh sau Tibi blond (că mai e unul negru, dar a fugit din ţara lui Eminescu tocmai în Germania). Pentru că mi-a dat un bagaj de idei şi 'filozofenii' pe care am ajuns să le studiez, în fracţiuni, ce-i, drept, dar o fac. Pentru că are nouăşpe, e tip şi are plete şi barbă şi un bun simţ care mă copleşeşte. Pentru că se deosebeşte de toţi pe care-i văd şi care-mi lasă o părere neplăcută. Pentru că am ajuns traineri în acelaşi timp. Pentru că a fost născut şi e aici ca să ne facă viaţa mai frumoasă.

   Tibi, mai ţii minte în cimitir de Paşte? Sau la Credinţa, cu păpuşa-n cimitirul ăla? Cum ne-am speriat? Sau cum mă uitam la Cati şi eu la ea şi la tine, doar că tu erai captivat de cer şi de cuvi tele sale nespuse? Mai ţii minte la 'următoarea carte'? Sau la workshop-ul ţinut de noi... patru? Dreamărşi? De sediu? De boschetăreala de vara asta? De ziua mea, unde erai şi tu? De cei şaptesprezece ani frumoşi ai mei pe care-i port şi acum cu mândrie că i-am început bucuroasă? Şi că au participat mulţi la bucuria mea? Că ai participat şi tu?

   Man, vreau să ne vedem, că mi-i tare dor de tine! Sunt prea jalnică acum, au fost nişte condiţii pe care nu le-am îndeplinit şi de aceea nu-s acolo, să completez acea fericire pe care ai avut-o când ai văzut tortul pe care l-a plimbat Andrei prin faţă la City şi cu Adelina sau când ai primit toate acele versuri cântate cu "la mulţi ani!". I have my bad time, but you have to be happy. Because you make us happy.

La mulţi ani, Tebeh! We'll see each other soon, it's a promise!

Nopţi de trei luni

Paolo Nutini - One day

   Da-mi prilejul sa-ti tin bratul. Da-mi voie sa simt parfumul degetelor noastre conectate printr-o stransoare nestiuta. Lasa-ma sa iti prezic tainele unui viitor intr-o seara, in asternuturile mele cu carti deschise. Pune-le semne, indoaie-le colturile, fa-le sa-ti simta vibratia. Fa-te personaj din povestea mea si joaca-ti rolul cu ochii intredeschisi. Urmareste-mi jocul. Urmareste-mi privirea, oriunde s-ar duce. Simte presiunea unei dureri dulci si cere-mi mai mult. Nu ma voi opri pentru niciun pret cerut de tine. De vei indrazni doar sa-l ceri.

   Dar lasa-ma sa-mi oboseasca muschii, doar ca sa te privesc de sus. Inmaneaza-mi mie gandul tau cel de pe urma. Sopteste-mi cuvinte si strange-mi dosul capului, spre a-ti simti parfumul. Ingaduieste-i sensibilitatii mele sa planga pentru tine si pentru infaptuirea iubirii noastre. Nu te teme. Nu te voi lasa. Dovada a acestui lucru sa stea asternutul sifonat din stanga noastra si de pe urma. Zvarcoleste-te-mi brate. Te voi iubi in continuare. Iti voi atinge in continuare moalele calde si reci. Iti voi saruta fruntea si-mi voi inchide ochii. Doar al nostru e. Momentul. Amintirea. Ziua.
 
   O stransoare sa-mi dai si sa-mi dai un verdict intr-un rasuflat fierbinte. Actiunile mele iti poruncesc sa tremuri si sa-ncerci sa fugi din ceva in care te impotmolesti din ce in ce mai tare. Nu vei scapa, iubito. Pentru ca nu iti doresti asta. Pentru ca uneori iti doresti doar un sarut cotit in strada sau o partida de tigarete nestiute si cu priviri pierdute. Nu ne trebuiau cuvinte, desi mereu stau s-apara.

   Imi vibrezi sinele cu linguseli pe care nu le ascult. Ma faci sa simt, iar asta, dintre toate celelalte, doar asta conteaza. Ca si cum mi-ai impunge stomacul cu un ac subtire. O furnicatura resimtita din buric si pana-n coloana. Lasa-mi lacrimile proaste in asternut! Vreau sa le usuc cu sunetele noastre. Vreau sa-l imbib cu parfumul tau si cu mirosul tau specific. Vreau sa-i redau culorile tale. Vreau in momentele alea sa cunosc toata galaxia ce-ti salasluieste-n mintea cea de pe urma. Te iubesc, iar atunci nimic nu mai conteaza. Nici fasiile rupte ce se scufunda in departare, in zarea divanului. Nimic sub care te ascunzi zi de zi. Mi te arati asa cum esti, iar intreaga ta orchestra imi surzeste simturile, imi starneste curiozitatea, imi intuneca trupul si ma lasa sa ma scufund peste tine, ca un cer intunecat si plin de stele ce sta sa protejeasca ce e lumesc si atat de frumos. Un loc ce sta sa creasca continuu, iar un altul ce va fi mereu acolo, niciodata schimbat, dar totusi atat de schimbator!

  Arde-mi tot ce simti intr-o stransoare sau in toate stransorile de la Burebista si pana acum. Arata-mi calea sangelui si fa-ma sa fac omor din propria-mi fiinta, doar pentru tine. Ghideaza-mi mana spre ceea ce vrei, caci buzele intotdeauna vor gandi pentru ambele parti. Lasa-mi corzile si acordeaza-le pe ale tale, caci la tine cant seara de seara si la cantul tau si la lumina oarba a unei lampe cu gaz, scriitorii scriu ce stiu. Lasa-i sa faca opere dupa tine, dar fara tine. Caci din tine mi-e mie dat sa fac opera, iar efemerul sa fie calcat pe aripile-i mortuare cu albastruiul din ochii tai si cu stralucirea lor cand te uiti fix la mine.

Fii tu apa pura, curgatoare,

Ce-mi hraneste verdele impamantat

In creier, suflet si-n materie.

De-ale minţii

   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga

   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles

   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi

   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

Octombrie, anul trecut #2

   Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.

   În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.

   Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.

   Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
 
   Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
 
   De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
 
   Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
 
   Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
 
   În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
 
   Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.

   Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
 
   Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.

   Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut

   Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.

(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)

Amintiri puse într-o cameră

U2 - Sometimes you can't make it on your own


Te-ai afundat atât de mult, încât tot ceea ce ai crezut, ai început să refuzi cu o crudă agresivitate. Te vedeai printr-un geam crăpat şi priveai înăuntru. Pe dinafară, era o casă din lemn culoarea wenge, masivă, ca structura bisericii de pe malul lacului, dar nimic duhovnic în aspectul şi-n forma sa. Verdeaţa dinafara sa se îmbina cu exteriorul, până la geamuri, unde iarba nu putea pătrunde în casă. Iar geamurile... scuturi ale unei fericiri ce nu voia să fie redescoperită.

   Atingeai lemnul cu o nostalgie prostească. Vibra ceva în tine, chiar şi la o privire aruncata asupra materialului intunecat. Iti starnea interesul, desi era putred. Iti trezea o amintire vaga, desi ochii tai n-au mai intalnit acest imobil niciodata. Si totusi, o familiaritate vie se putea citi intre tine si casuta-n panta, cu scari in fata. Erai tu, cu ochii caprui, verzi la momente de boemitate tarzie-n noapte si era si acest loc sinistru si totodata protector tie. Fara sa stii, fara sa vrei, ti-ai impins genunchii mai în faţă şi ai urmat drumul degetelor tale, plimbandu-se pe muschiul si buruienile fine, crescute si tintuite-ntre aschii negre.

   Te-ai oprit in geam, unde te-ai si taiat. Si revii la moment de inceput. Priveai geamul spart, apoi sangele care se scurgea pe ciotul ramas si la urma, ai vazut complementarul, completandu-se-n verde si cu de-al tau aprins. Si nu era asta. Era stratul dublu de geam, cel de pe exterior fiind mizerabil, iar acum incalzit de o greseala. Cel din interior era curat si puteai vedea clar prin el. N-ai putut vedea decat o perdea trasa dindarat, portocalie, aleasa cu gust. Incercai sa ochesti obiectele din camera, sa reperezi oameni. Dar era bezna. Doar o lumanare mov pe masa, in centru, masa pe care puteai vedea o pereche de jokeri, un zar, o pereche de chei, o esarfa care ti-era la fel de bine cunoscuta ca obiectul de mai-nainte si o balta de ceva lichid. Cateva bratari demult disparute, toate cele de cu amintiri, minus una.

   Incercai in miez de noapte sa identifici chipul aparut deodata in camera. Vedeai ceva auriu. Nimic cunoscut si totusi atat de familiar. Zambea si radea de unul singur. Un individ singur, intr-o camera intunecata, cu parul lung, auriu si ciufulit. Perdeaua se misca, iar lumina se aprinse. Si intelesesesi cine era in camera. Si cine radea ca dobitocul.

Pe rand, oamenii intrau in camera, toti cunoscuti, unii dusi pe alte meleaguri, altii dusi de tot, unii care merita si inca sunt si altii de care ai fi vrut sa se auda ca-s plecati de mult, dar au ramas. Cu un drag pornit pentru persoana de-acolo, mereu vesela. 

   Priveai, lipita cu barbia de cadrul de lemn al ferestrei, pe dinafara si cu grija de a nu te mai taia in ciotul ramas din geamul exterior. Totul era ca ceva ce se-ntamplase de demult, dar nici chiar in chip atat de minunat. Erau toti. Si vorbeau unii cu altii de parca s-ar fi cunoscut de ani. S-au deschis capace de bere, s-a baut sub ochii tai. Scene bine cunoscute, de cu Dunhill albastru si de cu Dunhill negru, la momente diferite, se desfasurau cu persoana blonda si cu ceilalti. Oamenii apareau si dispareau, in functie de ce-ti aduceau ei aminte si cum prelucrai tu amintirile.

   Ochii ti-erau videoproiectoare ale propriilor memorii. Si te bucura totul pana la lacrimi. Asistai la un spectacol mut, amuzant, dar se pare ca nu trist. Un vant ciudat, "de interior", ziceai tu, facea ca perdeaua cea portocalie sa acopere ferestruica pe care te uitai tu, fix in momentul in care iti veneau amintiri negre in minte. Si stateai cu culoare aprinsa-n obraji, uitandu-te la perdea, c-un puls ciudat. Ti-ai schimbat amintirea urata, iar perdeaua s-a dat dindarat, fara sa fie atinsa de cineva. Iar amintirea s-a derulat.

Brusc, la un moment de cumpana intre mintea si sufletul tau, totul dispare, doar omul ala ramanand in camera, lipit de un perete, cu privirea indreptata spre masuta unde erau obiectele. Disparusera toate. 

   Se-ntamplase ca lumina sa fie inca, dar mai slaba. Statea cu spatele lipit de zid, si puteai vedea cum in camera intra o creatura mitica si interesanta, familiara ca naiba, frumoasa si elocventa in ceea ce rostea. A aparut cu parul sau, saten, lungimea putin depasind umerii. Ti-a dat in momentul acela acelasi sentiment, ca prima data. Si s-a apropiat de masa, unde a aruncat ambii jokeri, de mai devreme. S-a apropiat de om, cu fata de fata sa, iar tu, strangand de lemnul ala uscat, ai auzit:

"Intocmai ca acesti jokeri, ti-am manipulat jocul. Un joc in care chiar tu ai permis intrarea jokerilor. Fara mine, n-ai fi pierdut si nici n-ai fi castigat. Te-am pus si ai pus sa iei atatea sentimente si sa le adaugi la cele pe care deja le aveai. Sau sa le dai pe cele pe care eu ti le-am dat. Cand am fost aliata ta, cand am fost impotriva ta."

   Totul rostit intre perechi de buze. O lovitura usoara, o arsura in stomac si un gust dulce si totodata acru pe buze. Iar in dualitatea sa, ti-ai amintit perfect: Bestia cu doua picioare, frica si creatoarea a intregului Univers al tau.

   Omul se uita la ea, departandu-se, dar acesta se ruga de ea, o implicase iarasi in jocul sau si jocul pe care bine-l cunosteai. Doar ca al tau era de cuvinte, iar ale sale, de actiunile scrise de tine candva. O apucase de solduri si o privi catva timp in ochi. Ea ranjea coplesitor si dragalas si totodata il strangea usor cu mana stanga de sold. Iar fara ca sa stii, tu ai simtit durerea. Cand sa te uiti daca tie ti s-a intamplat ceva, Bestia disparuse. Iar jokerii ramasesera aruncati pe masa.

   În timp în care familiarul, strigat in nume de cu "ă" la sfarsit, de care simteai sa zici "da, eu!", facea diferenta intre marimea jokerilor, glasul cunoscut ce strigase mai devreme, adusese o ploaie blanda. Ploaia le batea lor in geam, iar tie-n par. Era suficient. Simteai si caldura aceea sufocanta, pe masura ce timpul aducea inapoi amintiri cu aceasta, omul cu varfuri galbene, chipul angelic gasit in ploaie.

   A aparut cu haina de culoare ţipătoare, pe care pusesei ochii atunci, cand era o noua descoperire in viata ta si o noua definitie a cuvantului "simtamant". Se comporta flexibil si era spre deosebire de imaginea reala a acestui om, atenta si implicata. In momentul in care si-a dat jos geaca, pe la mijoc de dialog cu omul, ai simtit un tremur, exact ca ala de la munte, cand ploua si te-ai trezit cu jacheta aia aprinsa la culoare si larga pe tine. Ca si cum ea ar fi pe pielea ta mereu, simtand tot frig, ca atunci, tot printre codrii şi coline, cand beai bere. Pentru ca saptispe ani. Ca atunci, la melodie de cu Bruno Mars si de cu lacrimi interioare cand o vedeai. Si stia. Incercai, dar nu suficient. Si nimic.

"Asa s-a nutrit o dragoste", spuse omul blond din camera. In timpul asta, cea batuta de lucru minunat din picaturi stralucinde de apa in paru-i moale si frumos mirositor, se apropie de om, si intocmai ca-n seara aia, se apropie de buzele victimei sale, respira fierbinte in timp ce, atingand incet usoara panza roz si carnoasa, arunca si obiectul luat de ea.

   In moment de cumpana si auzind lucrul căzând, omul blond napadi pe buzele partenerei. Voi a i le devora, dar ea nu lasa ca asta sa se intample. La un "nu conteaza" aruncat aiurea in miez de noapte, s-a continuat. Dar nu in imaginea aceasta privita de tine prin geam, ci in gruparea dintre plaiuri ardelenesti, unde totul era legat de ploaie si de chipul gasit tot in ea. Aici, ea se indeparta usor, chicotind ca de obicei, si aratandu-i locul unde îi picase obiectul, isi schimba umpic atitudinea. Lua zarul si rosti asa:

"Intocmai ca acest zar, am ales cat de mult sa te plac, sa te iubesc sau nici sa nu-mi pese de sentimentele tale. Pentru ca jocul tau e mereu castigator la carti, ei bine, la table numa' duble nu dai. Nu tin cu tine. Desi stii ca am ceva pentru tine. Nimic nu e permanent. Totul e de clipa, iar intocmai cum un zar nu poate sta c-un numar pe fata la infinit, aşa nu pot sta eu. Sunt mult prea activă".

Şi plecă. Lăsând acelaşi parfum pe gulerul cămăşii roşii cu carouri albe, iar omul, mirosindu-l. Îl simţeai şi tu, în gulerul tău înecat de ploaie. Îl simţea şi omul din casă, ud de ploaie.

Urma sa-ti infatiseze totul si in acelasi timp sa-ti readuca aminte.

Dar a lăsat un parfum la care tresari
Şi se lasă cu povestea aici, până-n scurt timp
Când amintirile tale vor mai curge, ca acum.

Relativ.

Sam Smith - I'm not the only one

   Mă laşi în cameră întunecată, ca după partidă de cu trântit şi zmucit. Simt ca şi cum aş avea zgărieturi de-a lungul spatelui, care ustură. Îmi lasă un fel de amintire bruscă, un fel de simţământ care mi-l pricinuieşti de fiecare dată când îmi îngădui să te văd. Usturimea aş lăsa-o să curgă în şiruri, cu tot cu sângele care mă aşteptam să ţâşnească. Ca gemete întregi, împărţite-n jumate, şi aşa în sferturi, până la liniştea de acum.

O cafea aş fi băut şi o ţigară aş fi fumat. Nu mă mulţumesc decât cu dimineţile mele duse şi cu răsăritul irosit în miros de tabac. Rămân cu urmele de la tine, rămân c-un sentiment care-mi străpunge organele şi care-mi pulsează din ceafă şi până-n rănile astea. 

   Rămăsesem împinsă la perete, cu vorbe şoptite unui neand de sentimente, un viscol cald care-mi răscolea străfundul. Rămăsesem împinsă-n peretele ăla cald, care-şi ţinea mâinile în jurul meu. Rămăsesem c-un peisaj în care ploua lin, şi-n care inhalam tutun peste umăr. Şi râdeam. Aşa rămăsesem după ziua aia, iar acum, nici aşa nu mai găsesc chipul găsit în ploaie, căci nici ploaie nu mai este.

   Mi-e doar o amintire, şi o perfecţiune. Mi-e pe undeva fier încins sub piele, şi nu-mi pasă în acelaşi timp, de curs, de liceul ce va veni, de nervi, de nimic. Îmi pasă. Şi fumez, fără vreun sentiment. Dar voi da de ea, de aia albă din pachet, pe care stă scrisă dorinţa mea, la vedere, dar care chipul acela nu va avea cum s-o zărească.

   Sunt cinci luni şi se duc. Din frigul în care te-am găsit, în balta în care eram şi-n rănile în care mă zbăteam, tu m-ai găsit şi m-ai trântit de tine, ca de-un zid. M-ai făcut să realizez şi să o ţin într-un vis amorţit. Mă treci din primăvară-n toamnă, anotimp căruia îi datorez o enormitate de lucruri. Şi mă treci încet. Ca de la scoaterea ochelarilor la prelungirea unei orbiri bruşte, care s-ar alege cu sentiment de muşcătură, dintr-o mişcare jucăuşă.

Doar o idee şi o ploaie, o ţigară şi un perete. Prin ele, să-mi creezi un preludiu de oftări cu gând la cât de fraieră sunt şi la cum am permis apariţia zgărieturilor. Prin tine, să văd nevăzutul, să aud cum tremură ploaia, dar nu prin sărături nesecate, ci prin clipocit din glăsuire. 

   Era o cămaşă albă într-o cameră întunecată. Era fata care umbla cu părul prins în coc şi cu material fin peste musculatura şi peste sânii săi. Se remarca şi frigul prin textilă, în timp ce mergea cu picioarele golaşe pe marmura vişinie de pe jos. Se contopea frumos cu peretele pe care se prelingea. Apoi, un curent a făcut-o să lase în mâna sorţii cămaşa şi să se afunde într-o beznă relativă. Singurul luminator era capătul ţigării, şi aia cu putere slabă, întocmai ca acum.

Totul e relativ. Chiar şi persoana la care relatez.

   Se sufocă cu ideea de fum, deşi simte răcoarea dimineţii. Simte un nou început şi totuşi o obişnuinţă din nuanţa aprinsă ce-o va purta trei zile şi multe zile împărţite de cu triade. E în letargia unei dureri fără curaj de impuls, dar cu trebuinţă de a rămâne acolo şi a se rătăci.

Mâine e primul meu curs ca trainer
Şi capul nu mi-e tocmai la program
Şi de aş putea, aş scrie toată noaptea
Dar nu pot.