Coldplay - Yellow
Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?
Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.
În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.
Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.
Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.
Ca acum.
Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
Se afișează postările cu eticheta 1 martie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1 martie. Afișați toate postările
marți, 17 iunie 2014
Un chip găsit în ploaie
Etichete:
1 martie,
2014,
amintiri,
dragoste,
high ink,
high school,
iunie,
mai,
negru voda,
ploaie,
poveste,
sine,
techirghiol,
vara
marți, 13 mai 2014
O ţigară.
Byron - XX
O ţigară între degete la vârstă înverzită. Un fum cu interes, al doilea cu obişnuinţă, al treilea cu speranţă de senzaţie, al patrulea pentru toţi ai tăi, al cincilea pentru că mai ai încă cinşpe scurte de terminat. O ţigară cu privire la viaţă. La aia care creşte din pământ şi care iese din sămânţă. La aia care tot din cauza minţii creşte şi se face din ce în ce mai înalt, ca un puls cu personalitatea lui, necontrolat, căruia nu i te poţi confesa. Prin fum şi aer, se vede verde. Se vede mult gri după, dar soarele bate pe culoare, nu pe amestec de nonculori. Centru de atenţie e pe viu. Se mişcă.. de ai da cu degetul, s-ar mişca. De ai da cu ambele degete, ai scăpa ţigara. Nu ai putea şti dacă te-ai ars cu rază sau cu foc. Te-ai trezi şi te-ai uita ca-n toate zilele. Fără interes.
O ţigară la nou început, la fiecare aniversare a fiecărei idei. Naşterea de sentimente e botezată cu idee, cu cuvânt după. Verde-n casă, în ghiveci, se naşte. E mâl, şi fărâme care formează o sacralitate de jeg în vasul cu apă. Nu vâjâi pe lângă el. Nu te îmbăta cu hrana a celui ce e alături de tine. Nu te gândi să tai dreptul de a se combina în amestec cu ăleia cu filtru moale. Intră-n tine, iese, mai respiri de două, trei ori şi realizezi că e doar o amantă, care se arde cu tine, fumegă, şi după tot se arde. Singură, de data asta.
E interzis? Ce să fie.. Afirmaţie sau.. Dar tu te bizuieşti pe certitudini. Te ţii de ea. Aşa cum vă ţineţi voi de verde să mai meargă aparatul. Te scuzi, refuzi scrumieră şi tot în verde o arunci. Şi nu că arde, dar sufocă. Se cară sticlă şi e bună când e verde. Tabla nu-i de tine şi nici de ei. Poate doar aia de table. Îi mai dai şah mat unei vieţi. Cu pioni de data asta.
Proscris şi enigmatic sentiment. Vânt cu soare. Şi păcat în telefon cu abţibild. Muzica, cică. Te deschizi ca o floare acum. Stai la lumină. Te mai recunoşti oare? Sau abia acum te recunoşti cu adevărat? Te priveşti? Nu, căci ai ochii închişi. Atunci, cum vezi că te recunoşti? Cum îţi dai seama că e verde? De ce te bazezi pe certitudini, dacă incert e şi ideea de acum două clipe?
O ţigară. Douăzeci şi şapte. O lună. Februarie. Atâtea le ai numărate. Şi le fumezi din dorinţa de a te lăsa să pluteşti, să te regăseşti, să ştii că pielea aia e a ta, floare. Iar întrebările sunt de tine. Ai dor de ducă, dar stai în casă şi scrii. "E întâi martie, şi am întâlnit..." multe puncte de suspensii. Ai întâlnit fiecare spaţiu dintre puncte. Iar fiecare punct pus e fiecare ţigară stopată, pentru că n-ai mai simţit că e momentul să le termini. Sau să le începi. Te gândeşti să începi o nouă ţigară, şi s-o termini de la început şi până la dunga albastră. Filtru moale şi oranj, din obişnuinţă. Dar incertă e şi ideea felului filtrului.
Îţi poţi continua ideea? "E întâi martie şi am întâlnit...". N-ai mai scris. "E întâi mai şi te am în..." vedere? În vizor? În ce? Care "te"? Te exprimi în cuvinte, dar acum te reţii să spui. Tremurai de extaz şi de râs la carele cerului în noapte. Ai băut mult la întâi mai, dar nu te-a luat deloc. Poate două-trei beri, dar restul de bătut ficatul nu te-a afectat. Te-a afectat altceva. Aşadar, ce e? Ţi-au îngheţat vorbele în plin soare? Atunci, poftim o ţigară. Se fumează, trece. Dar nu se dă. Se obţine.
Focul căutat ardea la sute de grade deasupra cerului de întâi mai. Acum e treişpe. Fix. Trebuie obţinut, iar soarele arde. Oamenii nu-s cu tine, căci tu eşti o floare. Aşa te-ai simţit, deci asta eşti cu adevărat.
Şi totuşi.. fumezi? Incert. Scopul e ţigara. Şi nu ai atins-o, decât luată în braţe, cu gând oarecum s-o rupi. De ce? O vrei. S-o strângi cu buzele, zeci de minute, ore, o săptămână în Vamă, pe vecie. Foc nu ţi-ai luat, aşadar ţigară nu se dă. Şi focul ăla îl ai în tine, dar e îngropat în jar oarecum proaspăt.
O ţigară din miliarde
Şi aia e Dunhill negru.
O ţigară între degete la vârstă înverzită. Un fum cu interes, al doilea cu obişnuinţă, al treilea cu speranţă de senzaţie, al patrulea pentru toţi ai tăi, al cincilea pentru că mai ai încă cinşpe scurte de terminat. O ţigară cu privire la viaţă. La aia care creşte din pământ şi care iese din sămânţă. La aia care tot din cauza minţii creşte şi se face din ce în ce mai înalt, ca un puls cu personalitatea lui, necontrolat, căruia nu i te poţi confesa. Prin fum şi aer, se vede verde. Se vede mult gri după, dar soarele bate pe culoare, nu pe amestec de nonculori. Centru de atenţie e pe viu. Se mişcă.. de ai da cu degetul, s-ar mişca. De ai da cu ambele degete, ai scăpa ţigara. Nu ai putea şti dacă te-ai ars cu rază sau cu foc. Te-ai trezi şi te-ai uita ca-n toate zilele. Fără interes.
O ţigară la nou început, la fiecare aniversare a fiecărei idei. Naşterea de sentimente e botezată cu idee, cu cuvânt după. Verde-n casă, în ghiveci, se naşte. E mâl, şi fărâme care formează o sacralitate de jeg în vasul cu apă. Nu vâjâi pe lângă el. Nu te îmbăta cu hrana a celui ce e alături de tine. Nu te gândi să tai dreptul de a se combina în amestec cu ăleia cu filtru moale. Intră-n tine, iese, mai respiri de două, trei ori şi realizezi că e doar o amantă, care se arde cu tine, fumegă, şi după tot se arde. Singură, de data asta.
E interzis? Ce să fie.. Afirmaţie sau.. Dar tu te bizuieşti pe certitudini. Te ţii de ea. Aşa cum vă ţineţi voi de verde să mai meargă aparatul. Te scuzi, refuzi scrumieră şi tot în verde o arunci. Şi nu că arde, dar sufocă. Se cară sticlă şi e bună când e verde. Tabla nu-i de tine şi nici de ei. Poate doar aia de table. Îi mai dai şah mat unei vieţi. Cu pioni de data asta.
Proscris şi enigmatic sentiment. Vânt cu soare. Şi păcat în telefon cu abţibild. Muzica, cică. Te deschizi ca o floare acum. Stai la lumină. Te mai recunoşti oare? Sau abia acum te recunoşti cu adevărat? Te priveşti? Nu, căci ai ochii închişi. Atunci, cum vezi că te recunoşti? Cum îţi dai seama că e verde? De ce te bazezi pe certitudini, dacă incert e şi ideea de acum două clipe?
O ţigară. Douăzeci şi şapte. O lună. Februarie. Atâtea le ai numărate. Şi le fumezi din dorinţa de a te lăsa să pluteşti, să te regăseşti, să ştii că pielea aia e a ta, floare. Iar întrebările sunt de tine. Ai dor de ducă, dar stai în casă şi scrii. "E întâi martie, şi am întâlnit..." multe puncte de suspensii. Ai întâlnit fiecare spaţiu dintre puncte. Iar fiecare punct pus e fiecare ţigară stopată, pentru că n-ai mai simţit că e momentul să le termini. Sau să le începi. Te gândeşti să începi o nouă ţigară, şi s-o termini de la început şi până la dunga albastră. Filtru moale şi oranj, din obişnuinţă. Dar incertă e şi ideea felului filtrului.
Îţi poţi continua ideea? "E întâi martie şi am întâlnit...". N-ai mai scris. "E întâi mai şi te am în..." vedere? În vizor? În ce? Care "te"? Te exprimi în cuvinte, dar acum te reţii să spui. Tremurai de extaz şi de râs la carele cerului în noapte. Ai băut mult la întâi mai, dar nu te-a luat deloc. Poate două-trei beri, dar restul de bătut ficatul nu te-a afectat. Te-a afectat altceva. Aşadar, ce e? Ţi-au îngheţat vorbele în plin soare? Atunci, poftim o ţigară. Se fumează, trece. Dar nu se dă. Se obţine.
Focul căutat ardea la sute de grade deasupra cerului de întâi mai. Acum e treişpe. Fix. Trebuie obţinut, iar soarele arde. Oamenii nu-s cu tine, căci tu eşti o floare. Aşa te-ai simţit, deci asta eşti cu adevărat.
Şi totuşi.. fumezi? Incert. Scopul e ţigara. Şi nu ai atins-o, decât luată în braţe, cu gând oarecum s-o rupi. De ce? O vrei. S-o strângi cu buzele, zeci de minute, ore, o săptămână în Vamă, pe vecie. Foc nu ţi-ai luat, aşadar ţigară nu se dă. Şi focul ăla îl ai în tine, dar e îngropat în jar oarecum proaspăt.
O ţigară din miliarde
Şi aia e Dunhill negru.
duminică, 3 martie 2013
Baba de primăvară.
The Black Keys - Little Black Submarines
Mi-e că voi vedea o stradă din oraşul tău. Sau chiar mai multe. Şi mi-e că o să dau de tine în autobuz. Printre ardeleni fără margine. Mâncând un kurtos cu scorţişoară pe o bancă într-una din pieţele Clujului cele mari. Sau într-un parc. Mi-e că mă voi pierde printre străini şi că voi ajunge să desenez portrete pentru a mă întreţine.
Mi-e că voi dormi pe scările din feţele blocurilor sau că mă voi plimba noaptea, singură, pri-mprejurul a tot ce ai văzut dinaintea mea. Va ploua şi va fi cald. Voi vrea să-ţi scriu 'scrisoarea', dar nu voi şti unde stai. Voi merge zilnic prin mall-uri să iau pliante şi pixuri de pe la promoţii şi să scriu 'scrisoarea' în zeci de exemplare. Să-mi iau drumul de bufniţă, noaptea. Pe la fiecare casă-n parte. Pe la fiecare cutie de scrisori.
Mi-e că mă voi uita la facultatea de grafică şi c-o să-mi zic că n-am ce căuta acolo. Că n-am talentul ăla într-atât de bun, încât să-mi fac visul real. Mi-e că nu voi mai avea părul blond nisipiu şi lung şi mi-e că nu mă voi mai întoarce în Constanţa, decât în târziul Mai. Sau nici atunci.
Mi-e că voi găsi alt om în care să-mi investesc sentimentele. Cu gâtul aspru de lamă cu care-şi rade specificul animalier. Mi-e că nu voi mai avea puterea să scriu toate acele pliante cu pixul care abia mai scrie. Că va ploua şi că mă voi îmbolnăvi. Mi-e că va veni omul ăsta cu gâtul aspru, apărându-mă de ploaie cu umbrela sa. Să-mi zâmbească.
Mi-e că o să am încredere în el şi mi-e că voi da iubirea pentru tine, lui. Mi-e că voi uita de tine şi cum mi-ai dat acest talent de a lega cuvintele. De talentul despre care vreau să-ţi scriu în 'scrisoare'. Că mi-a fost încredinţat demult, iar eu nu ştiam. Până la tine.
Mi-e că mă voi da în braţele sale, aşa cum te-ai dat tu într-ale mele. Mi-e că mă voi scurge şi că voi fugi, de teama de necunoscut. Şi să nu fi meritat asta.
Mi-e că va fi ora trei după-amiază şi că voi arunca pietre în Someş, uitându-mă în zare. Mi-e că nu voi mai şti în ce zi sunt sau în ce lună sunt. Mi-e că va fi Iunie şi nu-mi voi mai vedea iubirea de la mare.
Dar nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut Baba şi cât de senină este. Mi-am văzut părul auriu în vitrină constănţeană. Acolo unde am şi călcat pe piatră rozalie cu paşii mei de muritoare. Şi de visătoare.
Mi-e Baba de primăvară. Mi-e vreme plăcută şi caldă.
Mi-s drage bass-urile şi chitarele. Mi-s drage unghiile roşii în capăt de degete lungi.
Mi-e foame de degete lungi introduse-n plete lungi. Mi-e foame de rarul pe care ele îl făceau.
Mi-e că va fi o primăvară minunată. Pentru toţi. Şi mi-e că visele tale pentru anul ăsta se vor îndeplini.
Mi-e că voi vedea o stradă din oraşul tău. Sau chiar mai multe. Şi mi-e că o să dau de tine în autobuz. Printre ardeleni fără margine. Mâncând un kurtos cu scorţişoară pe o bancă într-una din pieţele Clujului cele mari. Sau într-un parc. Mi-e că mă voi pierde printre străini şi că voi ajunge să desenez portrete pentru a mă întreţine.
Mi-e că voi dormi pe scările din feţele blocurilor sau că mă voi plimba noaptea, singură, pri-mprejurul a tot ce ai văzut dinaintea mea. Va ploua şi va fi cald. Voi vrea să-ţi scriu 'scrisoarea', dar nu voi şti unde stai. Voi merge zilnic prin mall-uri să iau pliante şi pixuri de pe la promoţii şi să scriu 'scrisoarea' în zeci de exemplare. Să-mi iau drumul de bufniţă, noaptea. Pe la fiecare casă-n parte. Pe la fiecare cutie de scrisori.
Mi-e că mă voi uita la facultatea de grafică şi c-o să-mi zic că n-am ce căuta acolo. Că n-am talentul ăla într-atât de bun, încât să-mi fac visul real. Mi-e că nu voi mai avea părul blond nisipiu şi lung şi mi-e că nu mă voi mai întoarce în Constanţa, decât în târziul Mai. Sau nici atunci.
Mi-e că voi găsi alt om în care să-mi investesc sentimentele. Cu gâtul aspru de lamă cu care-şi rade specificul animalier. Mi-e că nu voi mai avea puterea să scriu toate acele pliante cu pixul care abia mai scrie. Că va ploua şi că mă voi îmbolnăvi. Mi-e că va veni omul ăsta cu gâtul aspru, apărându-mă de ploaie cu umbrela sa. Să-mi zâmbească.Mi-e că o să am încredere în el şi mi-e că voi da iubirea pentru tine, lui. Mi-e că voi uita de tine şi cum mi-ai dat acest talent de a lega cuvintele. De talentul despre care vreau să-ţi scriu în 'scrisoare'. Că mi-a fost încredinţat demult, iar eu nu ştiam. Până la tine.
Mi-e că mă voi da în braţele sale, aşa cum te-ai dat tu într-ale mele. Mi-e că mă voi scurge şi că voi fugi, de teama de necunoscut. Şi să nu fi meritat asta.
Mi-e că va fi ora trei după-amiază şi că voi arunca pietre în Someş, uitându-mă în zare. Mi-e că nu voi mai şti în ce zi sunt sau în ce lună sunt. Mi-e că va fi Iunie şi nu-mi voi mai vedea iubirea de la mare.
Dar nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut Baba şi cât de senină este. Mi-am văzut părul auriu în vitrină constănţeană. Acolo unde am şi călcat pe piatră rozalie cu paşii mei de muritoare. Şi de visătoare.
Nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut iubirea de la mare în prima zi de Martie.
De nimic. De mărţişoare verzi răsărite din pământ. În oraş ştiut.
Constanţa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)