Recent.

   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.

   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.

   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.

   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.

   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.

   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.

   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.

   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.

   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.

   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.

   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.

   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.

Nu că-ți vine să renunți de tot?

Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)

Vis-coşmar

   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

De-ale minţii

   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga

   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles

   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi

   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

Trecãtor.

   Alternosfera - Doua Eve

   Imi stau pe genunchi ambele coate. Stau rezemata de un perete, pe-o podea rece. Nu-mi explic ce se intampla. Caci am trecut de la o stare animalica de placere si amuzament la una de o profunda anxietate. Ma doare plamanul, dar asta nu ma opreste sa nu trag gudronul in piept. Si sa ma uit pe sub parul ravasit in oglinda ce-mi este in fata. Expusa rusinea sa stiu cum se simte.
   Ma uit in juru-mi. Vad peretii ce tin lipiti acea oglinda. Era var. Si nu era frumos crosetata culoarea in jurul oglinzii. Era.. murdara. Chiar si marginile oglinzii. Chiar si acele "butoane" ce-o penetrau pana la vazu-mi stramb de intuneric. Sau lumina. Raze ce se reflecta prin geamatul ala de ferreastra sparta. Ciobita. Cu niste carpe ce atarna, fluturand, legate de acele varfuri de sticla ciobite. Geamuri carpite de amar de frig si neintelegere. Si prostie.
   Imi dau seama. Sau poate nu. Nu-mi dau seama cine e creatura aia infricosatoare din fata mea. Mi-e frica sa ma misc, caci stiu ca se va misca. Studiez intreaga oglinda, c-o sete nebuna de lichid. Si.. nu. Nu unul din acele lichide ce penetreaza camera prin colturi, prelingandu-se pe peretii verzi de mucegai care din zi in zi se tot extind. Si balta de apa din mijlocul camerei care e umpluta mereu la fiecare ploaie ce vrea sa intre prin gaura din tavan. Carpita si ea din resturi. Dar fara folos.
   Sunt o vietate. Una ca acea "iarba" miscatoare din colturi. Ce se extinde in fiecare zi doar pentru a supravietui. Fara niciun scop, decat cel de a infecta. Cum ma infectez zilnic cu tutun si cu aburii de jeg din acele colturi. Din acea balta in care sting chistoc dupa chistoc. Cu tot cu paru-mi mult prea lung si ingrijit doar in moment de smerenie in fata Divinitatii mele: niciodata.

Si ce ma face sa regret in fiecare zi

Ce ma enerveaza si-mi chinuieste mana amortita de frig

Corpul asuprit de ger si raceli grave, pneumonie, mizerie

Ce astept ca un cadou de ziua mea, pe care nici n-o simt

Trecutul. Ma ucide.
Si oricat as vrea sa-l carpesc cu lucruri noi.. 
Nu voi reusi.

Stay tunned.