Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

marți, 22 decembrie 2015

Parfum de moarte intr-o vie carte

   Seafret- Be there

   Iti iei un liber de tot ce te-nconjoara intr-una din zilele saptamanii, stiind ca e vacanta. Si tot stiind ca e vacanta, stiind ca ai atatea de facut in vacanta, stiind ca un job poate fi mai relaxant ca o zi de vacanta in an terminal de liceu.

   Iti iei cartea-n brate, o sorbi rand cu rand, amortesti intr-o pozitie, o schimbi, nasti fel de fel de impresii in propria-ti minte, simti ce simte personajul. Ramai desnadajduit, mori cu iubirea vietii lui si iti ingheata mana pe coperta in momentul in care vezi ca tanara de douazeci si patru de ani moare. Iar el, "erou" de roman, scriitor ce adopta o viata mizera, isi ucide cu ignoranta sotia cea tanara pentru scrierea unui roman cu limbaj de lemn. 

   Ti s-a zis mereu prin biblioteci, cand intalneai vreun exilat social ca si tine, printre carti, intrebandu-te "ce carte citesti acum?", iar tu sa-i raspunzi. Sa-l vezi cum cu ochii sai verzi, tristi, iti spune "frumoasa carte". Doar atat.

   Au fost doar minciuni. Finalul cartii a fost apoteotic. N-ai dormit decat dupa patru noaptea ca sufletul tanar si gingas din carte sa fie incununat cu flori intr-un cimitir, uitata de toti, mai putin de batranul sau sot care s-a lepadat intr-un final si de gandul chipului ei de care s-a indragostit in trenul spre Galati. Ramai indignat, ca cititor, sa vezi astfel de gesturi.

   Mai apoi sa vezi cum se-ntoarce la final de roman in Galati, sfarsindu-si calatoria in viata cu gandul la moarta, sfarsind de-a dreptul in Dunare, fara explicatii, cu cauze observate din comportamentul sau, reliefate de naratorul heterodiegetic.

   Totul a fost o minciuna, iti spui. Toate persoanele acelea care ti-au spus ca-i o carte frumoasa. O carte frumoasa din punct de vedere literar, al felului in care a fost scrisa, dar nu si al actiunii. Ramai indignat dupa ore intregi.

   A fost ziua ta de repaus, desi s-a simtit ca o zi-n pamant, desi, soarele nu contenea din stralucirea lui, desi, tu nu te opreai din citit. Desi, daca acea carte te-a marcat, te-ai reapucat de alta, cu narator homodiegetic, ca si tine in relatarea ta de zi cu zi, constienta. Ai putea bea un ceai negru cu gust ordinar, dar cu o imbatatoare aroma in olfactiv. Doar asa sa te mai imbeti si tu, fara a-ti pierde cunostiinta si fara sa creezi complicatii.

   In ziua ta libera ai murit si ai intepenit, intocmai ca si cotorul visiniu al cartii pe care o tii in mana. Pe care vrei s-o afunzi cu tot dezgustul si cu toata suferinta in biblioteca, dar spatiul stramt te constrange, ramanand titlul la vedere, macar in treacat pe langa biblioteca ta sa-l mai vezi o data si sa-ti amintesti.

   Autor roman, titlu usor frantuzesc. Narator heterodiegetic, rece, stiutor de tot si toate. Cumplit.
   Iarna cu beculete si miros de scortisoara, fara zapada si cu soare. Apoteotic.
   Iar aceasta ti-a fost ziua de lectura.
   Sper ca urmatoarea de-o vei avea va fi mai buna.

duminică, 20 decembrie 2015

Ştii că ai parte de prieteni

   Seafret- Wildfire

   Ştii că ai parte de prieteni

Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.

Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.

Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.

Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.

Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.

Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.

Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.

Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.

 Când o halbă se-mparte la patru inşi.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"

Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!

Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.

Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.

Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.

   Ştiu că am parte de prieteni

Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.



duminică, 13 decembrie 2015

Oameni si neoameni #5

   Stephen - Crossfire

   Am refuzat sa cred ca a plecat, in tot timpul asta. Nu puteam a crede ca un om atat de tanar si de rebel ca el sa devina in scurt timp, barbat. Barbat cu capul pe umeri, barbat inca cu naravuri de adolescent, cu dumele sale la care nu puteai sa refuzi a schita macar un zambet ce lui sa-i confirme faptul ca a spus-o bine. Sa te scoata din stari proaste cand nu-ti doreai asta. Dar totusi o facea.

   Si-a cladit viata pe propria-si viata, ingrijindu-si sufletul, avand grija sa puna in balanta prioritatile cu ceea ce avea el de facut defapt. Desi se vedea ca incearca, caci nici asta nu-i era in plan. Omul acesta era definitia nonconformismului si tentatia fetelor ce-l doreau, macar la o vorba sau la o plimbare.

   Refuzam sa cred ca el, an de an, creste, iar copilul din el devine din ce in ce mai mult captiv intr-un trup masiv de barbat ce se-ndreapta spre maturitate. Refuzam sa-i privesc ochii cand imi fumam prima tigara din pricina atasamentului fata de el. Respect ii spuneam eu. Isi impunea respectul fara sa-ncerce, iar cand incerca, nu-i iesea. Este natural, desi incearca sa se detaseze de el insusi. Nu vede cat este de frumos si cat are de oferit lumii. El alege sa-si ingrijeasca propriul suflet, iar din discutii nelimitate cu ai mei oameni, am refuzat sa mai judec asta, caci in final, tot noi ne avem pe noi, ca persoane, ca trup umblator. Ca doar noi ne putem ingriji lupul flamand din sinea noastra si nimeni altcineva.

   Incepusem sa inteleg.

De ce este atat de agitat? Pentru ca in trecut, afectiunea i se cumpara.
De ce este atat de narcisist? Pentru ca viata i-a aratat ca e bine.
De ce nu asculta si o tine pe-a lui? Pentru ca este incapatanat.

   Nu l-am suportat niciodata pentru faptul ca varsta era un impediment intre noi, iar el mereu alegea sa nu imi asculte punctul de vedere din cauza asta. Asa ca deveneam un drac impielitat, ca o fetiscana care incearca sa atraga atentia tipului pe care il place. Dar nu e vorba de asta. Nu aici.

   Nu intelegeam de ce il iubeam atat de mult, desi simteam ca prin ceea ce face, imi arata cat de mult ma uraste. Si poate m-a urat. C-am aparut pe scena destinata lui, iar toate luminile sale s-au indreptat spre mine. As putea spune ca regret acest lucru, dar nu a tinut de mine nimic din toate astea.

   Ii dadeam frau liber gandului ca oameni ca el nu voi intalni si nu-i voi agrea, fix pentru ca erau ca el. Viata a facut sa ii intalnesc, sa coabitez cu ei, sa lucrez cu ei in echipa. N-am putut sa raman limitata doar la judecata asta, straveche de cand am inceput sa percep acest om. Sa inteleg ca se comporta asa dintr-un anumit motiv. C-am aflat de ce atitudinea aceea, iar impresia pentru ambii a fost aceiasi: personalitatea este modelata pe contextul in jurul caruia omul oscileaza. 

   Continui sa tin la el, in mediul acela clandestin, mediu in care copilul din el se ascunde de responsabilitati, dar care barbatul din el il ia de mana si-i arata toate cotloanele lumii, pe mare. Continui sa-l vad inca, la aceeasi tastatura la care eu tastez, iar parca ironiile sale aruncate din locul in care sunt le mai aud si acum. Dar am crescut. Si stiu ca o sa ma asculte.

   Pentru ca sunt sora lui mai mica
   si pentru ca el e fratele cu care ma mandresc atat de mult
   fratele pe care il pot intelege si care ma intelege.
   In sfarsit.
   
   Pentru ca trec prin perioade prin care el a trecut
   si pentru ca inteleg de ce asa, atunci
   caci asa si eu acum.
   Pe sfarsite.



   Daca candva il puteam clasifica in randul neoamenilor, acum spun cu mandrie ca intra in categoria 'oameni'.

   La multi ani, fratele meu, nascut cu mult inaintea mea in zi fatidica de decembrie 13
   Sa-ti poarte noroc in continuare.


O palmă şi jumătate

   Plinul şi golul se măsoară cu o palmă şi jumătate.

Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.

Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.

Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.

Ne-am vorbit în zeci de părţi. În discuţii contrasens, cu ambuteiaj de idei, stafideală-n aburul de idei, valori împărtăşite, guri rânjite, limbi lipite ale ceasului 'totdeauna'-ului veşnic relativ, niciodată venind la timp, niciodată timpul potrivit, contextul, sentimentul.

Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.

Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.

Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.

Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.

Ţi-am păstrat numele, Fericire.

vineri, 11 decembrie 2015

Vineri, chirurg

   Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door

   Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.

   Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.

   O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.

   Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.

   Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune.  Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.

  (foto: Klaudia Medano, awesome artist)

   Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.


   Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu
   si am bucurat un altul: pe al tau.


marți, 8 decembrie 2015

Experiment

   Shawn Mendes - Stitches
 
   Ne-am infaptuit ca simple grupari de celule, apoi devenind un intreg. Natural.

   Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.


   Ne-am intalnit privirile si am zambit.

   Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.


   Ne-am batut tenesii pe asfalt de munte, de mare ori de campie.

   Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.

   Ne-am facut fel de fel de compromisuri in fiecare inceput de saptamana.


   Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.

   Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine. 

   Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.

   Suntem oameni, in fine,
   Cream, traim, respiram
   Aer diferit.

   Suntem oameni, in fine,
   Iubim, uram, acceptam
   Persoane diferite.

   Suntem oameni, in fine,
   Iesim, stam, fugim
   De noi, intre noi.








Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.

duminică, 6 decembrie 2015

Reintoarcerea

   Boyce Avenue - Broken angel

   M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina. 

Am ales sa ma intorc.

   Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.

Si-o sa ne gasim acolo.

   Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream
   Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.

Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.

Just wait. It's gonna be epic!
I promise.


marți, 1 decembrie 2015

Primul pas in iarna

   Oceans Acoustic - Hillson UNITED

   Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.

   Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.

   Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".

   Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.

   Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.

   Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
   Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
   Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.

   E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.

   E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.

Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.

joi, 26 noiembrie 2015

E loc de mai mult

   Amber Run - I Found

   Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.

   Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.

   Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.

   Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
   O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
   Omul asta de stiinta a inteles.

   Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.

   Am loc de mai mult.

luni, 23 noiembrie 2015

Ăla sau aia

   Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Trăieşti în co tinuare s-o vezi şi p-aia, p-ăla, pe toţi. O să-ţi iasă-n cale ca asta şi o să te lovească. O să te trântească de pereţi, o s-ajungi să-ţi mângâi pereţii cu pumnii şi să-i îmbeţi cu sângele tău. O să porţi mâna stângă bandajată c-ai trecut pentrua aia pe lângă nu ştiu ce cartier nasol şi o să-ţi iasă ăla-n cale. O să te facă să-ţi faci semn pe viaţă de frică. Şase ore hemoragie. O să plângi? Poate că da. Doar eşti om. Dar o să renunţi? Niciodată.

   O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.

   Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.

   Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.

   Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.

   Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.

   Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.

   Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.

   Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.

Continui să creşti.

   Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.

Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.

Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.

Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.

Să ai o seară faină, întocmai ca tine!

duminică, 22 noiembrie 2015

Una din zilele mele

X Ambassadors - Renegades

Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.

Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.

Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.

Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.

Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.

Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.

A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.

Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori

Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.

Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.

Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.

(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)



joi, 19 noiembrie 2015

Vis-coşmar


   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.


miercuri, 11 noiembrie 2015

Deloc coincidenţă

   Oasis- Wonderwall & Eagle-Eye Cherry- Save tonight

Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.

   Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.

   Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here. 

   Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.

   Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.

Cea mai bună cafea cu lapte, cel mai bun Benny care mi-a dat 'cageaua' de la bar, laptele picurat, surpriza umană care m-a ajutat să nu-l vărs, discuţiile şi fumul care mi-a făcut ocularul să lăcrimeze. Căci aşa cum ziceam şi-n postul "Călător", doar fumul ăla de tabac vine cu amintiri. Ăla e bagajul amintirilor mele (şi cred că nu-s singura cu credinţa asta).

   De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.

   Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.

Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.

marți, 10 noiembrie 2015

Amintiri

  Amber Run- Just my soul responding

Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.

   M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.

   Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.

   Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.

   Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.

   Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.

   Ducându-mă cu gândul la amintiri.
   Gândul devenindu-mi amintire
   Am realizat..

 ..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.

   Şi-un muşchi.
 

duminică, 8 noiembrie 2015

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.


luni, 26 octombrie 2015

Gândurile nespuse, spuse #2


   Îmi doresc a fi iubită, dar în acelaşi timp mi-e teamă. Simt că este persoana potrivită, dar mi-e frică să n-o rănesc. Mi-e frică de necunoscutul ce se află-n mintea sa şi de ce este în stare. Rămân. Şi atât.

   Am iubit c-un foc aprins, dar o lungă perioadă n-am fost luată-n calcul. Aş fi crezut că sunt doar o păpuşă luată de pe raftul ei doar atunci când avea chef să se joace. Era raftul din camera sa. Constant îi vedeam mişcările, iar eu, nefiind decât o fiinţă fără viaţă în timpul în care nu mă ridica din praful înăbuşit în care zăceam.

   Îi datorez ceea ce sunt astăzi şi realizez că am sustras tot ce avea mai bun şi am lăsat în urmă praful în care zăceam. Am devenit o fată adevărată, iar acum simt că eu pot decide dacă să iau păpuşa aia şi dacă să mă joc cu ea. Am energia, viaţa sa, dar nu mă pot decide dacă ceea ce fac eu este bine sau nu. N-am o sensibilitate aparte. Nici nu cred că am vreun sentiment. Cred că le-am lăsat în urmă, împreună cu tot haosul.

   Duc o viaţă simplă. Şi cred în acelaşi timp că ofer aceiaşi viaţă simplă şi omului a cărui energie o posed. Omul acela care făcea din orice zi banală, o zi ieşită din tiparele ordinarului cu care nu vreau să am de-a face. Iar acum simt că orice face e banal, dar n-am curajul să-i spun. În schimb, nu ratez ocazia să-i amintesc că energia sa este captivă în mine şi doar prin mine va redeveni ceea ce a fost. Şi doar a fost.

   Am ambiţii, dar sunt moderată în deciziile mele. Nu realizez că fac decizii care probabil altora le-ar face rău. Sunt egoistă, recunosc şi am recunoscut de atâtea ori. Mă iubesc într-un fel ciudat. Neg ceea ce am mai bun ca ceilalţi să întărească ideea că defapt nu e cum zic eu, ci cum cred eu.

   Sunt schimbătoare ca vântul din mai şi mai aiurea în intemperii ca şi septembrie. Nu-mi dau seama de ceea ce am şi cât noroc am că sunt unde alţii nici n-au îndrăzneala să spere. Mă supăr din nimicuri şi să mor dacă pot înţelege vreodată omul ăsta romanţios care a rămas doar un cadavru mişcător cu sentimente diafane. Un om cu sufletul zdrobit de confuzie, iar eu sunt confuză că nu ştiu ce să mai cred.

   E plăcut să ies din rutină şi să mă văd cu prietenii mei.
   Dar nu m-am gândit că energia pe care o am să fac asta
   Nu mai este şi-n acest om.

   Cred, deşi nu i-o voi spune, că depinde de mine. Deşi nici aici nu pot fi prea sigură. Este în stare de orice. Dacă a fost în stare să-mi persecuteze dragostea ce i-am purtat-o atâta vreme, cred că o poate face şi acum. Să mă lase baltă şi să-şi ia înapoi energia, să mă readucă în poziţia în care am fost: o adolescentă fără graţiile unui scriitor ce-mi ţinea loc drept pereche.

  Îmi termin confesiunea aici, pentru că astea sunt lucrurile care mă mistuie de ceva vreme şi pe care le cred, dar care au fost puse "pe hârtie" prin intermediul altcuiva. Prin intermediul omului făr' de energie.

duminică, 27 septembrie 2015

Încă un an. Flăcări

Eagle Eye Cherry- Save tonight (remix)

   M-a prins în târziu septembrie. M-a prins la răscruce, între un zid şi-un răsărit. M-a prins şi m-a privit, neavând nicio reacţie. Doar un zâmbet sincer, un sentiment sincer, unul la apus de soare. Şi la un Dunhill albastru.

   La unu sau la doi, era indiferent. Era apusul în care eram prins, în micitatea mea de om. La răscruce de drumuri, în ajunul furtunii. Erau tentacule lungi în care mă afundam la o simplă îmbrăţişare. Abnegaţie în puterea sa. Paradox cu alveole pulmonare, aşa mi se înfăţişea. Şi bea cafea, asta ţin minte perfect.

   Prinsă nu doar la apus, dar şi la răsărit câteodată. Cànd nu vedeam pe nimeni, dar toţi mă vedeau. Mă priveau cum priveam eu drumul către toaletă, cu atâta importanţă, de pe un pisc minuscul de munte, dar imens pentru mine. Îmbuca ceva şi zâmbea făţiş. Trist e acum că e seară ca atunci, când mi-am făcut trei cafele ca să mă bucur în eternitatea mea limitată de momentul apusului. Mă amăgeam.

   Privirea era amorţită. Era răcoare pretutindeni şi o linişte mortuară pe coridoare. Se vedeau urmele serii anterioare, cu lumini albe aprinse şi uitate aşa. Cu suprafeţe lipicioase, pline de haz. Şi toate astea reflectate în timpul rulării unei ţigarete cu foiţă găsită în sertar, tutun dintr-o ţigară lipicioasă cu aromă de gem de casă şi filtru dintr-un meniu de la Cin-Cin. Deliciul dimineţii mele.

   A fost o zi ideală. O zi plină de energie, deşi începută într-un fost început: ziua ce tocmai trecuse, cu mine, martor la schimbarea de zi. Cu trezirea dată de "nu ne mai trageţi pe dreaptaaaa", Chirilă, la şapte şi ceva dimineaţa. Colega mea se trezise, cu mine dansând, bucurându-mă doar de faptul că se deşteptase şi soarele era bucuros că-l aşteptam demult la cafea.

   Mi-am dorit ca acele clipe să nu se mai termine. Săptămânile studenţiei mele din liceu, în vacanţa de vară. Temele mele de la atelier, făcute în fum de ţigară, lipită de aragaz şi cu gravura lipită de spătarul din faţa mea, pe care stătea Thea. Teribil suflet tânăr şi pus pe şotii.

   Şi toţi oamenii aceia faini. Unde mi s-au dus?

  Probabil că-n munca mea, ascunzându-se în rodul ambiţiei mele, precum aşteptam eu soarele, surprinzându-l. Nesăbuinţa şi încrederea m-a condus acolo, tresărind la orice râs colorat de pe coridor, plângându-mi nervii scriind, pe acordurile de sonate emise de colega mea de cameră. Nu neg că eu aş fi făcut altfel. Şi cu tot cu petrecerile tematice unde-mi veneau idei trăznite sau nu. Depindea de starea mea.
 
   Sau de serile când stăteam în bucătărie şi o treime din mine leşina când o vedea plecând. Dezamăgire totală. Respect într-atât de mare, încât l-am confundat cu un crush. Sau un crush confundat teribil de mult cu o strânsă prietenie, nou legată.

   Regrete poate că am, dar nu mai are sens.
   Mai e doar un an până când o să revăd totul

   Încă un an.

joi, 24 septembrie 2015

Cum apare ispita scrisului?


   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.


miercuri, 23 septembrie 2015

Scrisoare #1


   Nici cu gandul nu poti trece de ceea ce vezi. Oricat ai vrea sa intelegi, oricat te-ai pune in situatia mea, buna mea prietena, simt ca nu mai pot. Simt ca in orice moment imi voi sari din minti, ca certitudinea mea se naruie si se face abur, iar eu, in abur si-n pielea goala, in plina strada rece, nu pot face fata.

   Simt ca tie iti pot spune orice si totusi ma opresc. Simt o retinere, iar asta se pune in ghiozdanul meu de treij-de kile, ala deja facut pentru diminetile cand aleg sa nu ma duc la scoala si sa ma refugiez in abisul somnului, unde nu am cunostinta de nimic. Ca tare-s de-o varsta cu tine, mai mare cu putin, ca traim in medii diferite, total opuse, iar asta nu ne-a afectat cu nimic.

   Zambetele nu mi le mai pot trada, desi ma amuz din nimicuri, zambesc ca sa nu plang si ma inveselesc si cu aruncatul unei castane. Fac lucruri negandite, haioase, ca sa inveselesc lumea. Iar nimeni nu banuieste in ce tihna imi tin sufletul amortit.

   Peste mine au batut valuri inghetate, draga mea, care mi-au impietrit inima de zeci de ori, aproape zilnic, dar le fac fata chiar si-n momentul acesta. Nesiguranta de care cu o nonsalanta incredibila o povestesti ca fiind departe de traiul tau, in traiul meu dainuie zilnic. Si deseori simt ca nu mai pot. Ca ma umilesc altii din motive ce nu tin de mine si ca n-am forta suficienta de a le razbate singura, iar asta ma face sa ma cufund intr-o devastare desavarsita.

   Pentru mine nu exista distracii zilnice, ci iesiri la aer ca sa ma oxigenez. O tigara mi-e de ajuns cu omul potrivit in bataia vantului amiezii sau cand vei voi tu sa-mi ingadui un moment de sincera liniste si pace pe care s-o impartim amandoua. De asta am nevoie. De tine, ca sa ma sustii, de tigari, ca sa ma sustin.

   Ambitia nebuna care-mi ravaseste in sange si care-mi pulseaza in tampla ma face sa cred ca voi trece peste toate aceste impedimente de ordin cotidian. Pietroaie intregi, vitrege, la care ma uit si pare-mi-se ca incep sa mi le schitez pe blocul de desen. O lesinatura de foaie manjita cu noroi, iar asta-i arta. E arta mea prin care traiesc. Si cuvintele pe care ti le scriu, vorbele pe care le impart zilnic cu tine si care inseamna ceva pentru mine, draga mea iubita.

   O imbratisare daca mi-o da cineva, ma face sa ma simt eu. O imbratisare lunga de imbarbatare, un umar pe care sa plang si sa-mi revars dezamagirea, ambitia ce vrea a se naste, dar care n-are mediu de supravietuire. Pentru mine este ca aflarea vestii ca voi naste un copil cu handicap, iar asta ma indurereaza. Sa fiu amagita zilnic ca ambitia mea va avea sanatate si spor, iar apoi sa aflu ca e oarba si ca nu se poate tine pe picioare. Mizerabile vesti, draga mea.

   Viata mizera in care ma scald... ma bucur de ea. M-a pastrat constanta de mic copil, cand am inceput sa realizez lucrurile si sa le gandesc prin naivitatea mea, prin inocenta mea, si aia pierduta pe undeva pe drumul meu spre adolescenta. Ba chiar si-n adolescenta. Ma bucur. Zambesc. Sunt mandra de mine. Am personalitatea mea. Si gusturile mele la oamenii ce ma inconjoara. Daca-s falsi, nu-s de teapa mea, precum nici eu nu concep a fi falsa. Asa ca ti-am scris.

   Tot ce e pe constiinta mea, tot ce mi-e in gand, toata amaraciunea de care vreau sa nu ai parte niciodata, dar de care sa ai idee, pentru ca exista in preajma ta si e oribila. Singuratatea insasi e oribila. Te darama, iar eu nu permit niciunui apropiat sa fie daramat din diverse cauze. Caci iubesc oamenii, desi ei ma dezamagesc. Asta e natura umana. Iar nici eu nu sunt perfecta.

Semnat,
O anonima

P.S.: Fii mai atenta la oamenii din jurul tau. Lasa-ti superficialitatea acasa si multumeste-te in sine ca esti copil cu de toate, cand vezi ca persoana de langa tine n-are nici cu ce sa-si hraneasca ambitia si o vede daramata pe jos, copil orb, care maine nu va mai avea niciun handicap si care poimaine va fi olog de maini si de picioare.

joi, 17 septembrie 2015

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.

sâmbătă, 8 august 2015

2oi ţânţari.

   Florence + The Machine - Never let me go

      Ne-am întâlnit, leşinaţi de presiunea momentului, despărţiţi de un munte. Eram înconjuraţi de fauna urbană şi ne-ncolăceam de viaţă ca rugina de pe-un oarecare duş al unui apartament locuit. Eram noi. Şi ne bucuram de momentul reveriei, al întâlnirii, al micităţii noastre şi de imperioasa noastră nevoie de a sta unul lângă celălalt. Era o nevoie şi un simţământ drăcesc… un suc dintr-o scobitură a unui muşchi găunos de om. Atât de latent şi totuşi atât de viu.. lăsat într-o letargie, precum ne-am lăsat şi noi în zborul nostru spre nu ştiu exact ce, dar spre ceva ce stătea de veghe la fericirea noastră.

   Am trăit zbuciumul de a nu putea comunica, ci doar de a ne întâlni privirile într-o baie de cuvinte, ca un concert, ca o simfonie, ca un duş fără presiune, dar care dădea picături, izbindu-se-n piatră, servindu-se ca ritm momentului. Erau vibraţii inutile, căci nu se auzeau, dar se simţeau. Erau şoapte pe care ni le întrerupeam reciproc. Erau gesturi vulgare. Era ceva din zborul unui prădător. Iar noi, în micitatea noastră parametrică, am fost văzuţi. Dar nouă nu ne păsa. Noi continuam. Iar picăturile de apă, din minut în minut, adunate, au devenit cascadă.

   Ne-am chivernisit momentele împreună, până când timpul a ales să tragă de noi şi să ne rupă. Iar într-o ruptură să stea viaţa noastă, privită şi trăită-n continuare, dar cu respiraţii trepidate. Tremurate, dar nu de amorul ceresc pe care l-am fi putut înfăptui ca simple creaturi.

   Ca simple suflete ce nu trăiesc mai mult de-o zi.

   Am ajuns în punctul în care zborul nostru s-a transformat în înot. Doar că noi nu ştim înota.. şi nici nu suntem în ocean... Ci doar la o palmă şi-un pic distanţă pe harta mută a gândurilor noastre. Cu toate văile pe care n-am avut vreme să le numim. Pe care alţii le-au numit înaintea noastră.

   Te-am îndrăgit în fiecare bâzâit, mică făptură
   Făptură ca mine, despărţite de-o viaţă
   Una mizeră, dar totuşi dulce.

   Căutarea noastră şi încercarea de a ajunge una la alta, mică fiinţă, a fost pecetluită de o banală plasă de insecte şi de palma unui om nesăbuit ce a ajuns să ia viaţa unuia dintre noi.

Omul care a ajuns să scrie povestea noastră.

miercuri, 3 iunie 2015

Poftă lingvistică de vară


   Mi se pare doar, dar vara mi-a fost mai dragă la şaptişpe ani decât toamna, cum era în mod normal. Pentru că e o tranziţie dintre două extreme? Că vara anunţă vacanţa, iar toamna încheie totul, printr-o ploaie prin care trebuie să trecem, dimineaţă de dimineaţă. Iar vara, Constanţa mea dragă e ticsită de chipuri arse, necunoscute, dar care mă vindecă de ceva ştiut şi mă îmbolnăveşte de necunoscut. E o palpitaţie în fiecare noapte, în care mă întorc pe toate părţile că nu pot de cald şi că nu mă mai pot stăpâni, că, într-un final, e vară, iar eu va trebui să mă desprind pentru jumătate de iunie, iulie întreg, august întreg şi încă ceva din septembrie; când e toamnă, e clar. Mă pierd iarăşi în cunoscut.
   Unde eşti când trebuie să-ţi spun cât drag şi câtă ură ascund în toamnă, sau cum picăturile de ploaie care cândva îmi cădeau lin pe faţă, acum cad ca bolovani şi încerc să mă adăpostesc de ei. Parcă mi-e frică de o fostă pasiune... doar că nu e frică, ci indiferenţă. Iar asta doare. Asta face ploaia, grindină şi tot asta face vântul răcoros al toamnei, furtună.
   Am o gloată de oameni ce se pierd de mine, acum, din vară, iar asta mi-ar da prilejul să dispreţuiesc anotimpul în care cu aproape optsprezece ani în urmă, eu am apărut la spitalul mare din Constanţa. Dar, de asemenea, e o etapă nouă pentru ei, moment în care vor deveni studenţi, în ţară sau înafară (cu precizarea că unii vor fi la Saxion în Olanda sau alţii la Bucureşti, UNArte sau ASE sau whatever).
   Am salutat două mii cinşpe încă din primele minute şi l-am provocat. Acum, el mă provoacă pe mine. Mă pierd, dar nu vreau tocmai acum. Nu pot să mă pierd acum, când cineva de-al meu mă are ca stâlp, când tot ce fac e să fiu constant acasă (sau cât se poate), doar să-i curm suferinţa cu chipul meu senin ce ascunde toamnă ruginie în priviri, târziu în noapte, când ploi torenţiale şi urmele de tornade ce par a fi indiferente altora, cei de care am atâta nevoie, dar pe care nu îi am.

   Mereu am spus că suntem limitaţi, dar putem trece peste orice cu o putere relativ bizară. Subtem oameni cu suflu, dar nu putem decât să rămânem martorii schimbărilor ce se petrec în an. Luna mai m-a tulburat, iar, cum zic mereu, "pentru că"-uri există şi-s suficiente, astfel încât să nu le mai pun în cuvinte. M-au epuizat şi m-au secat de sentimente, iar făptura umană nu renunţă în a mă fascina. Oricât de goală aş fi, încă există materie care să scrie aceste rânduri, fără a fi întreruptă de ceva. E relativ tot ce mi-a rămas. Asta şi cărţile. Cărţile şi vara. Vara şi berile ei, iar berile mereu vin cu ţigări şi poveşti.

   Mi-e poftă de marea care-i la câţiva metri de mine şi dor de-o ţigară la malul ei, seara, când doar eu şi dobitocii mei ne încumetăm să stăm acolo şi să înlăturăm rutina din oraş. Mi-e poftă de-o Constanţă apetisantă, toamna, când turiştii se risipesc, când prietenii mei nu vor mai fi, când voi avea alţii, cu alte poveşti, când nu-mi va mai fi indiferentă toamna, când nu mă voi mai simţi prost pentru nimic, când voi recunoaşte tot, când îmi voi asuma şi când voi renaşte, ca tânăr fruct al aşa-zisei maturităţi.

   Asta-s eu, după două luni de pauză de blog, în iunie 2015, cu aşteptări şi sentimente.

duminică, 12 aprilie 2015

Gândurile nespuse, spuse #1

Green Day - Boulevard of broken dreams

   In obtuzul mintii mele nedeslusite, incerc sa-mi gasesc raspunsuri.
   In nemarginitul meu orizont, reprezint imagini ale faptelor mele si ale gandului.
   In cotorul cartii in care-mi pierd privirile, citesc un anumit om, un gand, o actiune, un sens.

   N-am combatut mult un sens geometric, dar am dedus unul abstract in multe moduri. Mi-am gasit refularea cu ani in urma si excelez. Vreau sa merg in continuare pe asta si am o ambitie nebuna sa termin tot cand trebuie. Sunt un om punctual, cum m-ar clasifica altii. Si silitor. Incerc si ma bucur ca-mi iese.

   Sunt scrisori de care nu-mi aduc aminte ca le-am scris sau ca exista. Or fi scrisori ale altora catre mine, care probabil au fost scrise sau nu. N-am fost nicidecum pregatita sa le desfac, iar privirea nu mi s-a aruncat vreodata pe vreun plic sau ceva. Dar poate am facut-o. Sunt destul de indecisa la capitolul asta.

   Vad oameni si imi aduc aminte de multe intamplari impreuna cu ei. N-am fost impatimita tigarilor, dar el a fost. L-am iubit mult, timp indelungat. Mi-am etalat momentele mele, cu el, iar totodata, feminitatea mea. Imi place sa ma simt speciala, iar din acest motiv, ma infatisez ca atare in orice zi. Arat diplomatic, chiar si atunci cand sunt imbracata de parca as fi un boschetar. Ma rog, asta am eu in minte. Ca arat cateodata neingrijit. Dar stiu si eu ca nu e asa.

   Iubesc rock-ul nebun, de cand eram un plod de treispe ani. Acum ascult muzica mai soft, dar stiu ca-n sinea mea, ma pornesc cand aud un ritm mai spontan. Stand mai tot-timpul prin locuri dintr-astea intunecoase, petrecandu-mi noptile ca orice alt om de-o seama ca mine, imi sunt cunoscute si chiar indragesc melodiile puse-n Goblin sau El Comandante. Atmosfera nebuna, dar totusi, melodiile relaxante din vreo cafenea din al meu orasel port ma fac sa-mi redescopar vibe-ul interior si ma induc singura in starea mea ordinara de artist.

   Prin desen, orice por al meu se deschide, iar mana-mi merge cu o usurinta uimitoare. Indrumatoarea mea ma indrageste, dar cateodata ma face sa renunt si sa plec acasa. Pentru ca e stilul meu care este apreciat si stiu ca si ei ii place, dar ma ambitioneaza sa desenez mai mult si sa devin din ce in ce mai buna.

   Imi iubesc viata, desi este usor confuza. Sunt sigura pe incertitudini, sau poate asta cred altii. Sunt cuvintele mele scrise undeva, poate, dar care n-au fost citite de cineva vreodata. Tot asa. Poate. Dar imi place sa citesc ce scriu altii, pentru ca au talent si traiesc pentru a simti prin cuvinte, precum fac eu cu compozitiile si schitele mele.

   Am o camera care imi incurajeaza latura creativa si cea sentimentala. Stau aici de mica si am o gramada de postere si carti. Pe un perete am desenate doua-trei personaje de desene animate care imi plac teribil. Sunt hilari prin inocenta lor. Ma fac sa ma simt la randul meu copil, iar daca stau sa ma gandesc, chiar sunt un copil. Nici nu mai conteaza ce clasa sunt sau cati ani am. Stiu ca sunt aici si ca fac ce-mi place.

   Stau cu oameni care barfesc si care probabil ranesc pe altii prin comportament sau prin ceea ce zic. Au fost oameni cu care ma intelegeam si care incepusera sa ma lase balta prin batjocura. Recunosc ca la un moment dat abordasem si eu comportamentul asta, dar intr-un mod finut, dragut. Nu am vrut sa ranesc, si totusi am facut-o. Am orgoliu, iar de-asta n-o sa le spun vreodata ca am gresit. Cateodata o fac, dar doar cateodata.

   Sunt o fata ca oricare alta care vrea sa fie iubita. N-am fost, probabil, indeajuns de receptiva la dragostea altora. Sa-mi fi fost frica? N-am idee. Pur si simplu, n-am avut starea sa ma bag in chestiuni dintr-astea. Era prea complicat, iar eu fiind atat de schimbatoare, stiam ca n-am cum sa tin de ceva ce parea a fi aiurea si neserios. Nici nu stiu despre ce vorbesc.

   Imi placea sa citesc ce este pe High Ink, pentru ca ma facea sa simt de parca tot ce era scris acolo, era defapt scris pentru mine. Era doar o stare draguta de acum ceva timp. Daca citesc acum, poate ca e tranzitoriu si asa.. sa vad ce mai scrie tipa asta pe care o cunosc de vreo doi-trei ani si cu care am vorbit ceva vreme de multe tampenii, caterinci sau deep shit-uri care-mi starneau interesul. Imi place ca scrie si-n ore, cateodata mai sta si-n pauze si scrie. Cand imi mai ridic privirea din ecranul telefonului, mai trec pe langa banca ei sa vad ce scrie. O intreb, iar ea imi raspunde "niste chestii care-mi vin pe moment". Mai mult nu-mi spune. Dar nici nu insist.

   Imi termin desenul asta literar aici, pentru ca asta este sfarsitul a tuturor lucrurilor pe care le gandesc si pe care le cred, dar care au fost puse "pe hartie" prin intermediul altcuiva.

vineri, 6 martie 2015

Om bolnav.

   OCS - Cum să fii mai bun

   E unul într-un oraş aglomerat, aruncat, străin. Un conglomerat de acte şi documente care să justifice boala de care suferă. O bucată mică şi incapabilă de oameni care l-ar ajuta. Doi la număr.
   În vineri şase, cerul e infern, plânge, suferă cu un străin, unul maleabil şi descurcăreţ în societate, dar cu obrazul umed de lacrimi într-un colţ al casei. Un om neînţeles, un om bun, unul care nu suferă de cancer, ci suferă că nu mai lucrează alături de doctori şi de asistente, să fie alături de suferinzi. Acum el însuşi e un suferind, deşi aparenţele sale înşeală adevărul carcinomului din analize.
   Despre bucuriile limitate vorbeşte din când în când, pentru că-s puţine. Nenorocita de boală de care suferă şi pentru 'fantomele' sale din trecut, a ajuns să se pună pe sine mai înainte de toate. Îşi înlătură treptat oamenii pe care i-a iubit şi l-au trădat. Îi înlătură inconştient şi pe cei doi care sunt în permanenţă alături de el. Îl înlătură pe primul şi totodată unul dintre cei doi ce sunt mereu alături de el. Îl face să se simtă o mizerie. Un miez de păcat, un nucleu infect ce a ieşit din acesta. Antiteză a trecutului e prezentul, iar toate principiile ce le-a dat omul bolnav, le încalcă.

Dăm la topor, dar suntem fericiţi. Suntem bolnavi şi săraci, iar soartă de izbândă cu viaţă din chestiunea asta, nu putem găsi. Avem o şansă la mai bun. Avem primul din cei doi ce are determinare. Avem o bătaie de joc omenească. Avem un nucleu sănătos, dar îl înlăturăm. Nu ajungem să-l mai cunoaştem şi ajungem să regretăm.

-lucruri şi stereotipuri găsite în comunitatea noastră nativă

   Aici intervin cu partea mea în care pot spune că sunt unul din cei doi, că bolnavul e hai-hui în Bucureşti în momentul de faţă, că mă face să mă simt limitată. Că n-am cum să ajut, că n-am niciun venit scos din propriile puteri, că doar scriu într-una din camerele mele, că îmi plăcea ploaia, dar acum n-o mai suport. Aştept vara şi aştept ca boala să dispară. Nu mai vreau să aud cum plânge în lipsa mea şi cum nu vrea să mă rănească cu egoismul, dar totuşi o face.
 
   Aştept momentan să se potolească ploaia dulce şi sărată. Aştept şi lucrez la un plan, lucrez în minte, lucrez în conştient să devin un om mai deschis, un om mai comunicativ, mai vesel.

   Lucrez la o minune.

vineri, 27 februarie 2015

Fantome din trecut


   Fantomele mele din trecut par că iau viaţă. Parcă revin, doar să-mi dea peste nas pentru 'nesăbuinţa' mea ce le-a transformat în fantome. În esenţă, nu te poţi detaşa complet de ele, căci îţi sunt în amintiri. Ele trăiesc în amintiri doar, iar eu încep să-mi readuc aminte.
   Mi-am cultivat fiecare părticică de suferinţă şi mi-am creat presupoziţii doar să-mi dea material de bătut la tastatură. Presupoziţii ce s-au dovedit în cele din urmă a fi reale. Melodii ascultate atunci, îngropate cu o mână pe-afară din mormântul timpului, într-o listă de redare în format digital. Oricât de fals ar fi cântat atunci James Blunt când a înregistrat "You're beautiful", nu-mi păsa, îmi crea un vibe, mă obişnuisem cu "eu sunt cea mai tare, dar sunt praf pe tobă defapt" şi cu "pot să fac orice". Da. Eram nesăbuită. Dar doar să-mi ating scopurile fără obiectiv. Scopuri ce nu erau musai de îndeplinit, dar în momente de catarsis, da.
   M-am axat pe o libertate autoinstaurată, m-am legat de oameni toxici cu care am avut legături bolnăvicioase, cu prieteni şi cu legături romanţioase cu ei. Am ignorat palpabilul, şansa care m-a izbit ca trenul, dar care nu m-a ucis. Nu mi-a dat material sărat, incolor, de pus la borcan şi de scris. I took the chance later. Într-un timp când aşteptarea nu-şi găseşte aliaţi, o fată micuţă, frumoasă, isteaţă şi-a făcut timp să-mi lămuresc cortexul, cerebelul şi ambii lobi. Ceva mai mult de-atât.
   Inima îmi îngheţase. O dată cu bestia cu două picioare, ce-mi străbătea fiecare nerv din sistemul meu şi mă îngrozea, mai apoi cu ceva ce n-am crezut că este sau va fi. A dispărut, dar nu definitiv. E o rutină să văd omul ăsta. Pot zice că m-am plictisit. Că m-a scârbit. Că mi-a dat lately alt plot twist în sentimente ca să realizez ceva ce fusese, dar de care nu-mi dădusem seama. Era o joacă pentru mine. Prin joc facem multe, iar mie-mi place să mă joc.
   Mă ofticasem la un moment dat că îmi bat atâta capul pentru ceva ce merită parţial. Funcţionezpe bucăţele, nu sunt încă pregătită să zic "complet" şi să mă refer la ce-am simţit ca fiind complet. Încă caut acest lucru şi pare că-l găsesc. E un moft de pluş. E al dracului de moale, dar ia orice formă.
   Cea mai bună prietenă a mea, pe care o cunosc de când m-a născut, are cancer. Nu realizasem sau nu voiam, iar eu mă afundam în trecut, aproximativ un an, plus, minus, tot pe-acolo. Am rănit-o de zeci de ori, am evitat subiectul şi am primit reproşuri că nu-mi pasă. Nu va putea percepe cât de mult îmi pasă şi că fără ea aş fi un sfert funcţionabilă, acum. Fantomele mele din trecut erau persoanele acelea ce mă îndemnau să vorbesc serios cu mama să-şi facă analizele. Era suspicioasă, dar n-a luat-o de bună, iar acum se întoarce din Bucureşti de la analize, după ~5 săptămâni de radioterapie, curând urmând şi operaţia.
   Zic că totul a fost în voia sorţii şi că voi evita să mă mai ancorez la aspectele acelea din trecut. Am ca obiectiv să ţin workshop-uri cu un set diversificat de persoane şi ca scop... să le dau peste nas celor ce au zis că n-aş fi capabilă de a ţine un curs într-o tabără.
   Personal îmi propun să învăţ să gătesc, să citesc (acum câteva zile m-am apucat de "Doamna Bovary" a lui Flaubert) şi să învăţ. Să fiu alături de ai mei mai mult şi să mă bucur de spontaneitatea vremii trecătoare.

   Îmi doresc, cu ocazia postului ăsta, fiecare dintre cei ce au citit, să îşi seteze în fiecare dimineaţă un obiectiv şi să încerce să-l îndeplinească. Să vă bucuraţi de toate rahaturile şi să faceţi cele mai bune alegeri pentru voi în momentul ăsta. Deveniţi cea mai bună versiune a voastră! Şi chiar îmi place cum am întors postul ăsta, de la semi-deep la o bucăţică de NLP.

   Fuck those ghosts that are still alive in your memories.
   Live your present and remember: whatever you wanna do, just do it!
   Evitaţi să lăsaţi fantomele din trecut să vă decidă prezentul sau viitorul.