Timpurii banan(L)e

   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

Valea Domnului

   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.

N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

De veghe #2

   Red Hot ChilI Peppers - Venice Queen

O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata. Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie. Mi-e foarte dor de tine.

Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.

Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim atat de tare.

Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic, altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana cand reda forme pe lucrare.

Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard electric. 

Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul. Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.

M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel “mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu, in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m place.

O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent, folosindu-ma de propriul corp.

Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu, intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna, dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau, pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive strict specifice.

Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit, unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba, cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu puritan. 

Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura de barbat.

Nu inteleg care din genurile noastre e mai adevarat.

De la Ego

   Via Daca - Paparuda

   Yo, there, fraiera vietii. Ce faci? Ca eu nu prea bine.

   O sa tii minte zilele astea reci cand va veni vara si iar o sa-ti porti hainele alea largi si probabil blugii rupti. Nu te-ai dezvatat, suflet tripat si sarat ce esti. De ce te arunci in acreala vietii? Erau bune ovalele acelea din sertarul de la pat. Te mai ajutau ele asa, cu o gura de apa, sa iti balansezi demonii cu ingerii din Edenul din sinea ta.

   Stai cu oameni toxici, care au nevoie de dezintoxicare spirituala. Nu ai nevoie de ei. Atentie, fraiera: nu ai nevoie de asa ceva acum. Iesi din groapa asta, fugi aiurea pe strazi, fii te rog ceea ce esti. Coase "Jurnalul de Zi" si zi-i tot ce ai pe suflet. Zi-i la omul din oglinda ce ti-ai scris azi dimineata la patru si patru minute in cap. Nu doar ca "Memento" a ajutat, dar si de faptul ca ti-ai amintit cum era conflictualizarea ta dintre genurile propriului corp si ati facut corp comun la genul vaniliei. Nu stiai ce esti, mai stii?

   Aici stau si-ti scriu, sa vezi peste luni, peste ceva vreme, ca ai citit cele mai proaste carti care ti-au mancat timpul, ca te-ai implicat in atatea proiecte, nestiind care notita s-o mai rupi de pe perete de dimineata. Stii, ti-ai dezlegat timpul si atentia de o relatie pe care nu ti-ai dorit-o vreodata si ne-ai mancat la amandoi timpul. Ne-ai mancat randuri intregi in care puteam face cu-adevarat amor verbal si stilistic, puteam lucra, puteam respira. Puteai iubi atat de pur, ca un adolescent care la fel de salbatic ramane. Te-ai maturizat, sa poti vedea viata realist si sunt mandru, dar pe mine, ca Ego, cand ma vei stapani? Ca si constiinta? Nu stii oare ca doare cum te tot tarasti zilnic sa faci si sa dregi, dar sa nu asculti de rationamentul dorintelor firii, ale tale, ca individ cu energie, viata si speranta in tine?

   Unde ti s-au naruit toate astea? 

   O sa iti dau o bataie pe umar, defapt, nu.. Nu as vrea sa iti mai aduci aminte vreodata de perioada asta. As vrea sa te eliberezi de ea. Imi doresc sa scapi de bratarile alea de la petrecerile la care te scalzi cu alcool murdar, la care privesti oameni pierduti. Nu esti tu.

   Tu esti nor si ploaie, metafora si proza. Esti un preludiu timid, un orgasm intelectual, un raset asurzitor intre plopi. Esti un tremur pe buza potrivita. Esti pretioasa si stiu ca vrei sa fii la fel ca atunci, cand te plimbai cu ochii inchisi spre casa, pe strazi goale, ploaia alunecandu-ti printre sani, imaginandu-ti cum o alini pe frunte, cum ii citesti ceea ce i-ai tot scris, dar nici macar nu ai tupeul sa clarifici toate acestea. Unde este liderul, persoana de incredere, increzatoarea innascuta? Cum te-a putut innaspri vantul asta sec al unui oras care pentru tine este epitomul, casa ta? Dar bine ca de visat, inca o faci, dar lasi o dara gri, negativa in urma ta.

   Cum a putut ajunge Clujul sa ti se para banal? Cum poti spune ca oamenii sunt rai? Cum?

   Cum ai baut acea prima bere si ai continuat, pana a doua zi, sa te trezesti, plangand in fata scarii ca nu ai curajul sa urci, cu sangerarea unei pangariri nedorite? Cum anume? Cum poti spune ca acel om e un model de urmat, cum poate sa continue sa te priveasca in ochi, sa creada ca-ti este prieten? Cum poate sa te prinda de picior pe holuri vina, sa iti fie frica sa intarzii doua minute? Cum anume doare cand te-apuci sa alergi, dupa doua minute?

   Ai redus carnea din dieta, bei ceaiuri si te-ai apucat de-o carte buna. E un inceput. Ti-ai asumat ca nu vei fi vreodata poet, pentru ca poezia nu poate bate proza, detaliile care te pasioneaza, dar pe care Maria Ta nu le mai vede, ca nu-si poarta ochelarii. Stiu, stiu. Ai nevoie de individualitatea asta. Ai nevoie sa te razi in cap, sa-ti cosi agenda si sa pui tasca aceea la catarama de la pantalon, s-o poti cara oriunde dupa tine. Sa iti asumi valoarea si sa nu mai lasi pe nimeni sa faca ce vrea, sa asume ceea ce esti in locul tau.

   Poezia ti-a adus-o ea in cale si ai desacralizat-o pentru scena. Pentru ce toxicitatea ti-a zis, ca nu-i bun, ca e prea siropos. Repetitiile nu sunt inca pentru tine. Si cand iti pui tot deep-ul intre strofe si versuri si nu le prinde nimeni? Cand sala e neatinsa de sentiment, ca ceea ce simti tu intelege maxim un om, pentru care scriai, care, sperai ca va veni. Si cand a venit, te-ai incurcat ca o fraiera dragalasa, pentru ca despre asta iti tot vorbeam, dar nu ma ascultai. Da, eu fiind Ego-ul tau te-am impins in spate de multe ori, sau ti-am dat aerul acela pe care ti-l asuma si zodia pe care o ai. Nu stiu cat am ajutat. De obicei te ajutam cu increderea in tine, pana a venit squad-ul de pacifisti sa cauti adanc in tine, sa iti pui intrebari si sa te distantezi de ceea ce esti tu, in "necunostinta" de cauza, erai inofensiva. It helped with your art and how you felt it.

   Acum iti doresti mai mult rock si mai multa liniste in jurul tau. Poate alti tenesi cu care sa bati campii, sa pui intrebari paradoxale unor oameni suficienti de capabili, incat sa nu le considere ciudate, ci interesante. Sa nu mai zica "asa mai face ea". Sa fim seriosi! Tu cine esti?

   Asa. Cernelista, Ink, fara niciun cringe, tu esti omul acela fara nume care scrie pe net, care e al naibii de sexual sub toata acea piele fina de pe fata, sub toate acele priviri ludice pe care le arunci pe strazi, sa le iei mai tarziu sau in momentul acela. Tu nu trebuie sa pari high class, ca esti deja prin unicitatea ta. Doar atrage ceea ce esti, nu ceea ce incerci sa fii. Fii iara vulnerabila si intelege ca visele se implinesc, cand lucrezi ceva mai mult pentru ele. Cand depui efort, cand arati perspicacitate si inteligenta, caci stim cu totii ca le ai pe-acolo. Ah, nu zic ca nu dai dovada acum de ele, zic doar ca incerci prea tare sa fii organizata si ne omori cheful amandurora, sincer. Ne moare tot entuziasmul.

   Spontaneous! Ce tepe ti-ai luat in astia doi ani, fata draga. Si stiu ca ai invatat ceva din ele. Doar fa-le sa nu mai continue, ca ne crapa venele de pe tampla si ne enervam. By the way, sa rezolvi si problema aia a ta cu gestionarea emotiilor, ca daca ti se sparge un pahar, nu-i motiv sa te enervezi.

   Stii, pleci in tabara cu viata ta, voluntariatul acela real pe care nu l-ai gasit prin Cluj inca. Ma gandeam ca o sa-ti priasca asta pe bune. Vreau sa iti rupi picioarele pe dealuri, poate iti rupi si-o mana, doar sa fii retardata aia de care mi-e atat de dor. Omoara chestia asta de wannabe adult, ca nu ne face bine. Pe bune. Adica, nu fac misto. Stiu ca te-au inmuiat oamenii asa putin, dar Constanta marea, nisipul cu scrisori, toata inspiratia ta, individualitatea "sudista", Constanta care te-a format asa cum ai venit tu in Ardeal acum trei ani nu e moarta si ti-o activezi cand mergi acasa.

   Fa si tu un lucru retardat pentru mine maine, te rog eu. Vezi sa nu uiti sa-ti faci dusul ala. A meritat pastila de somn, trebuia sa scrii o chestie mai putin deep, dar mai reala pentru starea ta. Si pe blog, ca stiu ca-ti place sa ai multe postari de calitate. Daca tu nu, atunci cine?

   Somn usor si fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi in lume. Fii ludica si iubeste, fraiero. Te iubesc si voi fi mereu aici pentru tine.

OriZontall

   Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red

   Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.

   Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.

   Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?

   Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?

   Cum se poate controla? Nu poate.

   Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...

   De aici completezi tu.
   Cute, you're cute, pe paspartu.

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown

Absentis

   The Revivalists - It Was A Sin & Two Feet - I Feel Like I'm Drowning

   Salut. Nu stiu cu ce sa incep sa scriu. Imi este frig si atata stiu ca toamna a venit. Stiu ca am neglijat proza, singura scapare catre tine si catre mine, pentru poezie. Amuzant, tot pentru noi. Si nici nu stiu cu ce sa incep.

   Fugim pe strazi inoptate, pe strazi ude si uscate. Lumini care vibreaza pe extremitatile noastre, care se contopesc pe langa maxilare, care se prind la culoare de tuburi conjugale... cu mersul pe jos. Cu picioarele. Genunchii se pliaza pe antebrate. Strazile sunt interesante noaptea. Luminile se distreaza pe noi, nu noi cu ele. Cuvintele mele sunt atat de duzina.

   Get the fuck out. Vino si stropeste-mi foaia pe care sciu frenetic, doar sa vina spre mine. Doar sa ma atinga. Doar sa imi spuna ca e bine sau nu e bine ceea ce fac. Sa pot scrie o piesa verbala, iar pianul sa-mi fie claviatura de la tastatura. Doar asta. Atat. Sa nu imi scape printre degete. Incep sa nu mai cunosc omenirea. Incep sa uit sa mai cunosc. Pe mine, poate.

   Vorbeam de scris ca fiind terapeutic. Poezia mea devine din ce in ce mai congelata. E presarata cu niste deep, scoasa in fata la microfon ca si o tava de carnuri grase si mult prea minunate. Ma bucur ca va descoperiti prin mine, dar eu simt ca prin proza te poti descoperi total. Asta e singura cale pe care o cunosc. 

   Scriitorii sunt mult prea concentrati pentru livrarea "corecta" a continutului. Eu nu stiu cum sa ma opresc din plans, caci ma bruiaza. Si nici nu as sti de la ce. Nu cred ca mai am nimic de livrat, cel putin pentru moment.

   Doar imi doresc sa scriu mai mult.

   Vreau sa livrez mai mult din tabloul mental pe care il am. Vreau un spatiu unde sa ma ascund de prezent, de trecut si de viitor. Vreau sa dispar, si vreau sa iti fiu aruncata-n fata, ca o prezenta iminenta. Stiu ca te mai gandesti la mine, si stiu ca te intrebi ce mai scriu. Am o agenda verde acum. Incerc sa fiu acolo eu insami, pentru ca, am aratat mult prea mult in stanga si in dreapta si am ramas cu nimic. Nu o sa fiu nici macar 1% mandra de textul asta, dar o data ce am simtit ca vreau asta, fiind blogul meu, fiind blogul celor trei entitati care si-au facut locas de cult nu prea sfant in sinea mea, nu cred ca ar trebui sa ma simt in vreun fel. Decat eliberata, caci in sfarsit o fac.

   I'm back. For good. Just take me as I am.

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:

   Vorbe spuse intr-o doara.

Sursa aici

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

Cat de goala

   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

Bara de metal

   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca

   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

Octogon

   Michael Kiwanukav - Home Again

   Incepea intr-o forma rotunda, moale. A continuat cu o forma patrata, pusa deasupra ei, dura. Cateva laturi dintr-un triunghi au tot continuat sa le adune, formand un octogon. 

   Octogonul, ca orice stiinta exacta, avea si o poveste exacta. Sau inexacta. Confuza. Era o bomba-n grafic, dar in realitatea de zi cu zi, erau straturi zgrumturoase care vazute de sus formau un octogon neregulat. Laturi mai lungi, parca formau un patrat, altele parca formau un dreptunghi... alte colturi pareau triunghiuri intrerupte, fara latura cea lunga. Era inexact in tot ceea ce continea si in tot ceea ce emana. A fost un gri uscat de lumina piezisa a soarelui spre apus ani de zile in filmarile cu el, sau un crem cald, spre galben, in lumina dupa-amiezii, toamna. Era dintr-un material taios, sgrumturos, dur, de neindepartat. Asa si prezenta sa.

   Avea o anticamera inchisa in care se loveau furtunile, se spargeau geamurile, tremurau picaturile si se uscau in vant. Era un spatiu stramt, dreptunghiular, exact, dar adoptase o latura, care facea aceasta forma intr-atat de inexacta ca octogonul nostru. Era un balcon, unde se adaposteau insomniacii de frici, unde s-au sarutat doua guri, in neregularitatea lor perfecta cu locul in care erau si perfecte clipele de singuratate, atat de exacte in perioada de timp in care se intamplau, dar atat de inexacte ca intensitate fiecare. 

   Frica a trezit nasterea unui copil tot atat de imperfect, care sa dainuie peste acest regat geometric ani de-a lungul. A impartit tronul cu un altul, cedand mereu acel "un altul". Pentru ca acest octogon avea un aer regal, un miros de triumf si intotdeauna o prezenta enigmatica de teama inexplicabila si esec, in egala masura cu intensitatea mirosului de triumf. 

   Mult mai tarziu, a devenit un lacas, unde s-au ascuns amnezicii cand nu mai stiau de ei, unde incercau sa recunoasca chipuri dragi, pana la un moment dat. Neregularitatea aceasta s-a continuat, pe tot parcursul vietii sale, ducand la tentative de suicid, iar teama cea veche a renascut. 

   Peretii miros a frica si incearca sa te stranga intre ei cand te simti cel mai comod. Cand esti lemn in patul dreptunghiular, cel mai mare corp din octogon, laturile sale parca te leagana, impreuna cu jaluzelele maro de langa pat. Rama de lemn brut, maro inchis, trosneste la fiecare lacrima pe care o poti duce-n perna. La fiecare rasturnare din pat cu picioarele goale pe covor, parchetul de lemn vorbeste si el. Il simti cateodata cand te tarasti pe jos, cand te tii de picioarele patului ca de o mana salvatoare care inca te mai tine in viata. Unicul loc liber de pe jos, care ar fi un cerc neregulat, iti da dreptul sa te faci covrig sau sa te intinzi partial si sa fumezi o tigara, doua... un pachet intr-o noapte ori doua... Cu piscine in urechi, pentru ca nu mai rezisti si nu ai cu cine vorbi, decat cu propriul tau octogon. Iar in momentul acela, peretii parca nu te mai sufoca. Nu te mai strang. Te accepta.

   Toate petele de pe asternuturi si paturi: sudoare neagra de cerneala, la propriu. Dormitul in culoare era un deliciu, cand se muncea pentru a aduce o arta sub privirea oricui, doar sa vada careva, sa ii simta disperarea. Si a simtit ca cineva il priveste, desi nu era acolo. Si simtea ca e inteles, dar aceiasi disperare manca din parul sau lung si ii lega lesa de margelele maronii de la gat. Era un spatiu iubit, un spatiu de refugiu artistic, sufletesc. Un camin pentru prieteni un mormant al amintirilor care inca se mai simteau printre asternuturi. O scrumiera a tuturor gandurilor, simtirilor si regretelor scriitorului batjocorit, pana in prezent.

   Locul in care un om se poate ambitiona si se poate impinge din mizerie e in picioare, in fata comodei cu oglinda, tot dreptunghi, dar pe orizontala. Cu gantere si-n bustul gol, vazand cum se incordeaza muschii si cum se lasa, cu piscina de aceasta data, in spatiul claviculelor. Propriul autoportret, in aceiasi oglinda a disperarii, unde te priveai cand plangeai sau cand te pregateai pentru intrevederi nocturne in cluburi ticsite de fum sau de preacurvie. Are in partea din dreapta, sus, un... "Esti smechera. I missed you", scris cu ruj rosu. Si toate privirile aruncate in ea, pe care doar cativa si le pot aminti.

   Cel ce a scris randurile astea.
   Cel ce a adus scriitorul pe lume.
   Si cam atat.

   (5 iunie 2017)

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?