Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta iarna. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iarna. Afișați toate postările

luni, 29 februarie 2016

De s-ar strecura toti ca iarna


   De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.

   N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute. 

   Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.

   M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.

   Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.

   Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.

   Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.

   Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.

   Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.

Si o sa-mi iasa



Prima mea carticica de ilustratii

Prima mea carticica de proza scurta
Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.


Acum stiu cum sa te intampin.

Mai e pana atunci. Ramai cu bine.





(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)

miercuri, 20 ianuarie 2016

Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa


duminică, 20 decembrie 2015

Ştii că ai parte de prieteni

   Seafret- Wildfire

   Ştii că ai parte de prieteni

Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.

Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.

Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.

Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.

Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.

Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.

Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.

Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.

 Când o halbă se-mparte la patru inşi.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"

Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!

Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.

Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.

Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.

   Ştiu că am parte de prieteni

Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.



vineri, 11 decembrie 2015

Vineri, chirurg

   Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door

   Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.

   Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.

   O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.

   Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.

   Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune.  Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.

  (foto: Klaudia Medano, awesome artist)

   Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.


   Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu
   si am bucurat un altul: pe al tau.


marți, 8 decembrie 2015

Experiment

   Shawn Mendes - Stitches
 
   Ne-am infaptuit ca simple grupari de celule, apoi devenind un intreg. Natural.

   Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.


   Ne-am intalnit privirile si am zambit.

   Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.


   Ne-am batut tenesii pe asfalt de munte, de mare ori de campie.

   Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.

   Ne-am facut fel de fel de compromisuri in fiecare inceput de saptamana.


   Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.

   Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine. 

   Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.

   Suntem oameni, in fine,
   Cream, traim, respiram
   Aer diferit.

   Suntem oameni, in fine,
   Iubim, uram, acceptam
   Persoane diferite.

   Suntem oameni, in fine,
   Iesim, stam, fugim
   De noi, intre noi.








Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.

duminică, 6 decembrie 2015

Reintoarcerea

   Boyce Avenue - Broken angel

   M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina. 

Am ales sa ma intorc.

   Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.

Si-o sa ne gasim acolo.

   Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream. 
   Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.

Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.

Just wait. It's gonna be epic!
I promise.


marți, 1 decembrie 2015

Primul pas in iarna

   Oceans Acoustic - Hillson UNITED

   Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.

   Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.

   Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".

   Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.

   Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.

   Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
   Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
   Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.

   E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.

   E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.

Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.

duminică, 7 decembrie 2014

Decembrie e al nostru


Pink Floyd - Wish you were here

   Rulate mici cojiţe cu aromă specifică. În pom de iarnă, în vin fiert, în vieţile noastre când suntem îngheţaţi de frig, în amintiri din copilărie. Cu aromă înţepătoare, dar bună dacă o pui în ceva. Ne-am strecurat-o mereu pe prăjiturele şi pe lapte cald, acasă, după liceu. După o partidă bună de desen sau de mate în maraton de şapte ore petrecute în peştera cu cărămizi roşiatice, pică taman bine.

   Ne pică-n gură ochii de somn dimineaţa. Mai ales că suntem nişte gură-cască. În acelaşi timp, pică si lacrima din cer ce i-ar fi trebuit un grad sau două în minus ca să devină fulg de nea şi să rămână pe-un fir de păr sau pe-o geană. Ne-ar fi făcut o plăcere copilărească aşa. Dar a ales să adopte un stil adolescentin, ploaia venind în viaţa noastră toamna. După chiulabale interminabile, zilnice chiar, din vară. Iar picătura, identică nouă, este unică în felul ei şi lafel de indecisă ca şi noi: să-ngheţe, să-şi ia o formă astronomică sau să rămână precipitaţie.

   Ne refugiăm mereu în toamnă. Pentru lucruri sincere, pentru ochelari aburiţi şi pentru scorţişoară, merişoare şi alte alea care ne aduc aminte de sezonul ăla de se apropie de ăsta. N-ai ce face. Ne place ploaia. O plagiem mereu. Când scriem, când ne rănim, când pictăm, când gândim, când plângem. Căci aşa cum ploaia alunecă pe geamul nostru, aşa şi ideile în scris curg şiroaie pe hârtie. Când ne rănim, sângele ia aspect de gând neliniştit: rămâne să iasă, până când, la un moment dat, se opreşte. Se face acea coajă ce va cădea, iar lacrimile noastre sărate vor cădea în timp, pentru a hrăni ceea ce o dată era frică, iar acum doar o cicatrice.

   Sărbătorim în iarnă căderea fulgilor de nea şi formarea de munţi imenşi de zăpadă. Formarea de noi amintiri. Astuparea monotonului gol al asfaltului cu straturi neregulate de amintiri albe. Oarbe. Şi iau formă îngheţată, sinceră, aşa cum sunt mâinile noastre chiar şi-atunci când ne e cald. De-aia se bucură copilul şi de-aceea ţine zăpada-n braţe ca pe cel mai bun tovarăş: acea zăpadă sunt toate amintirile pe care le va face. Le iubeşte, deşi nu le are şi nu le va avea niciodată. Căci, în sine, starea solidă a apei e ceva trecător. Dar copilul aşa le percepe. Sau aşa vrem noi acum să le perceapă. Iar amintirea rămâne, întocmai cum zăpada rămâne pe haine şi cum urma zăpezii se vede prin roşeaţa mâinilor. Asta e sinceritate.

   Ei se bucură că de Crăciun iarăşi ne ghiftuim cu mâncare de să ne ţină grăsimea de cald până la iarna viitoare. Lor nu le convine zăpada de pe şosele, că le îngreunează mersul până la munte, veşnică oază pentru relaxare. Nu le place, că derapează şi nu mai găsesc hotelui unde să-şi facă "mezamplas"-urile de sărbători, în timp ce Constanţa noastră îngheaţă şi se bucură de aer şi de propria-i virginitate. Că valurile nu mai sunt atinse. Că nimeni n-o mai vrea, înafară de noi. Şi totuşi, nu e vorba de asta.

   Vă pierdeţi în maturitate şi zdrobiţi iubirea între roţi. Înnegriţi nişte amintiri pure în care v-aţi scăldat când eraţi de vârsta noastră. Muntele nu-i munte nicicând, că vara şi iarna, tot e împânzit de lume. Dar marea noastră are un moment de respiro, iar acela este sezonul acesta. Este sezonul nostru. Sezonul celor sinceri. Iar dragoste adevărată e doar atunci când mergi într-o zi ca aceasta, seară, orice, numa' frig de să crape pietrele să fie, pe faleză sau chiar pe plajă, pentru a vedea marea şi a asculta-o.

   Vedem clipe sincere, dar sunt rare. E cald în plină iarnă, iar asta nu e bine. Amintirea acelei catastrofe lăuntrice se apropie. Un an. Şi Crăciun, acolo, undeva. Dar totuşi unul sincer, în care s-a plouat şi s-a eliberat.

   Noi suntem noi, cei cititori
   Suntem aici, iarăşi împreună
   Şi este iarnă.

duminică, 5 ianuarie 2014

Oameni şi neoameni #3

Phoenix - Lost & Found

   N-am îndrăznit să scriu vreodată de ea. Nu am vrut să aduc răul ei nevinovat la mine pe blog. Făptură a cărei prezenţe acum mă înspăimântă. Idee a ei care mi se năruie în minte şi în subconştient ca o vorbă memorabilă ce nu mi-o mai pot scoate din minte.

   Era chipul său drăguţ care stătea cu mine după şcoală. Care mă însoţea dimineaţă de dimineaţă. Care m-a însoţit pe străzile 'celea care n-aveau vreo amintire bătătorită prin imperfecţiunea asfaltului. O dată cu ea, cu paltonul său crem, cu basca de aşa-zis conductor de tren, aproape aceeaşi nuanţă cu paltonul şi ochelarii mari, de o culoare portocaliu-vişiniu, închis, parcă spre un maro oarecum. Şi c-un nas lung. Mă amuza înfăţişarea sa. Când eram mică, era cu două capete mai înalt om ca mine, dar mie mi se părea că e un munte de om, uscăţiv, răutăcios, dar era acolo. Dimineaţă de dimineaţă.
   Când venea în vizite, nu stătea mult. Nu dormea la noi. Îi plăcea "în bârlogul său", cum obişnuia să spună. Câteodată avea prezenţa învăluită în mister. Alteori, lăsa să se vadă tot. Elegant fel de a se comporta. Câteodată.
   Biblioteca mea de-acasă, generoasă în operă, citită toată de astă făptură. Pe vremea contabilităţii la Eforie Sud sau Nord. Toate cărţile, comori vii şi palpabile, toate semnate de a sa mână. Cu semnătură sa. Şi o frază care spunea rapid ce i-a plăcut la respectiva carte. Lucrul ăsta nu l-am putut crede. Cum să fi citit atât de mult?!
   Era de înţeles. Într-o vreme când era om ocupat şi n-avea timp pentru alte delectări, citea. Orice. Şi-i crescuse fiul fiicei sale. Care, dupa zece ani, s-a pricopsit şi cu mine. Dar doar fiul fiicei acestei făpturi miraculoase, acum. După alţi şapte ani, când bruta plecase, începusem şcoala. De unde începuse şi povestea mea.

Mult nu vreau să zic, dar nici multe nu vreau să-i spun ei. Care se surpase din munte în depresiune. Mai scundă decât mine. Şi mult mai bolnavă decât era. Uşor, din depresiune a ajuns vale. A suferit. Şi o simt. Suferinţa ei. Mă lasă în fundul camerei mele, cu picături sărate căzându-mi pe clavicule, violent. Nu înţeleg de ce avea acea ură nefondată? De ce a rămas ca un viezure în bârlog? De ce de Crăciun? De ce atât de misterios totul? De ce ai sfârşit atât de urât şi şocant? De ce, Maie?

Dar te voi iubi mereu. Căci doar pe tine şi pe mama v-am avut ca sprijin. Mereu.

   Sper să fii fericită. Îţi voi scrie mereu. Îţi plăcea cum scriam. Iar acum o fac numai pentru tine şi pentru cel de lângă tine, pe care vreau să-l iubeşti ca aici, la Constanţa. Ca la Eforie. Ca la Sinaia. Ca pe pământ.

   A început deja 2014, dar nu te voi pierde în amintire. Nici nu pot lăsa suferinţa să rămână. Aşa că te voi lăsa. În rândurile astea şi-n alte câteva. Te las în lacrimile de pe obrajii mei. Te las în lacrimile supte de bluză. Te las în volatil, dar ideea de tine nu va muri niciodată. Aşa cum nici ambiţia ta n-a murit vreodată, în optzeci şi trei de ani.

joi, 5 decembrie 2013

De-ale lu' Madam Realité #7

The Wombats - 1996

   Sunt fascinată de fiinţele acestea fără noimă. Cu viziuni limitate, în mental îndepărtate, dar umbrite de o foame necunoscută. Un impuls contaminat, toxic, impur. Împins corp animat de dragoste şi de simţământ la moment. Înalt, puternic sau rigid, mic, neajutorat. Câteodată şi de multe ori, între.

   Îmi studiez ghizii în acest joc cu cap şi pajură şi nu înţeleg regulile. Oare chiar sunt lucruri ce un om le-ar face cu ambele mâini, pe forţele proprii? Da. Oare un om poate fi umbrit de un altul, fără vină? De cele mai multe ori, da. Oare un om îşi poate uita apropriaţii pentru un scop personal? Se pare că da.

În trecut nu se concepea aşa ceva.

Viermele de militar, cel mai slab grad milităresc, îl ajuta pe celălalt. Dar în război, fiecare era pentru el. Fiecare, cu inima-i învelită în drapel şi cu onoarea în sângele ce înapoi în lut avea să-l întoarcă. Existau camarazi inseparabili. Siamezi în tot ce-i ţinea împreună. Exista o onoare. Exista un răspuns la salut de "bună ziua". Exista o legătură. O legătură pe care un lucru l-a rupt din vremuri trecute, din vremuri prezente şi care se agravează, înaintând în timpul lor finit, prezent acum în secol douăzeci cu unu. Vor să ajungă sus şi-i bat pe alţii, îşi calcă camarazii pe umeri ca pe scări deloc complicate, cu muşchi, sânge, compătimire poate şi simpatie. Pentru că au pe ce înainta în piramida umană ca să ajungă în vârf.

   Omul domnişoarei cu cerneală a călcat c-o talpă grea pe umăr şi a alunecat de amarul său. A alunecat şi i-a călcat pe inimă, pe suflet. Încă o doare şi priveşte în jur: doar oameni buni, zâmbitori, sinceri. Dar ştie că o vor părăsi, că o vor călca pe umeri, că o vor strivi, iar în vârf nu concepe decât tristeţe, singurătate, peisaj maiestuos, dar niciun prilej de bucurie. Niciun om cu care să te bucuri, cu care să glumeşti şi cu care să fumezi alene, întins, printre pleoape văzând stele. Nimic.

  Ink stă la bază, învelită-n hainele-i de obişnuinţă şi cu cerneală la purtător. Mereu neagră, mereu sumbră, dar întotdeauna veselă în rânduri pe hârtie. O observ de mai bine de un an şi viaţa-i este ca o aventură cu pilde trebuincioase, cu trăiri reale, totul levitând în sinceritate, linişte, dar şi aventură, dragoste şi platonic.

   Fata mi-e imposibilă. Mi-e imposibil să o descriu. E complicată în puzzle-ul vieţii ei pe care şi-l pictează bucată cu bucată. Cu picioarele sale amorţite, cu ambiţia de şi-mai mult, c-un camarad mic cu doi "m" şi c-un cămin stabil, c-un val instabil şi c-o dragoste încremenită, imobilizată la patul aortei sale stângi. Cu nimic, înafară de o viziune neclară, cu lipsuri, dar c-o fericire oarbă. Surprinsă zilnic de persoanele din piramida-i cu bază cam instabilă. Aproape fără de bază.

   Realité mi-e numele şi sunt mama lor. A perturbaţilor mei muritori ce din maimuţă cred că s-au îndreptat şi că în necunoscutul cer ei au un tată. Şi că bărbatul are drept de femeie, număr infinit. Tatăl lor închipuit, care nu vede aceste nedreptăţi. Care ascultă slavele bisericilor corupte de monedă şi de moravuri. Un tată care nu vede tot ce văd eu, împreună cu Ink, ce simte sentimente afurisite în vârful umerilor ei. Tălpi ştiute, ignorante, ce o calcă pe rând şi o părăsesc.

   Oamenii sunt surprinzători în profunzimea profanului lor. Al vostru. Al ei, limitat. Şi al tuturor.

Cu drag,
Madam Realité

duminică, 1 decembrie 2013

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

vineri, 1 februarie 2013

Apelul ochilor căprui #1

   Damien Rice - The Professor & La Fille Danse

   Mi se pare mie, sau nouă, "ordinarilor" cu ochii căprui, ne pasă prea mult? De multe şi de nimic, în acelaşi timp.

   Filtrăm chestii şi le inspirăm în deep-u' nostru. În mai negru decât maroul care-mpânzeşte pupila. Şi dacă m-ai întreba.. cred că am vedea şi sentimentele cu ochiul liber. Căci nu ne e prea greu. 

   Ca atunci când citeşti gândurile, ştii? Căci eu nu ştiu. Să-i preţuiesc, nu alta. Să nu-i mai chinuiesc în bătăile soarelui ce-mi place când nu e puternic. Ca cel de afternoon. Că bat în verzui şi îmi place senzaţia aia de special.

   Se zice că cei albaştri sunt sensibili la lumină puternică, iar cei verzi ar împărţi aceeaşi problemă. Adevărat. Căpruii sunt brute în comparaţie cu fineţea culorilor mai sus menţionate. Asta doar în privinţa soarelui puternic şi a altor aspecte mai neplăcute ale mediului. Şi .. sunt cu mult mai sensibili decât albastrul cerului sau verdele ierbii de sfârşit de primăvară. 

   Noi simţim dintr-o privire. Noi vorbim cu o privire. Noi vrem de la prima vedere. Noi iubim de la prima vedere. Noi vrem să fim noi. Dar să fim şi ca voi. Noi vrem ochii voştri. Noi vrem să iubim, dar nu dintr-o privire. Noi vrem să gândim, ca şi voi. Noi vrem să fim strategici, ca şi voi. Noi vrem să fim lafel de frumoşi ca voi. Şi de speciali.

   Noi vrem să nu fim brute. Noi vrem să lăcrimăm dintr-o simplă rază de lumină, nu din pricina unei imagini. Noi vrem să fim priviţi cum n-am mai fost priviţi vreodată. Noi vrem să îmbrăţişăm lumea. Din priviri şi nu numai. Noi vrem fericire, ca şi voi. Şi privim imposibilul, ca şi voi. Şi vrem să găsim perfecţiunea, ca şi voi.

   Dar parcă voi o găsiţi mai repede.
   Purii rasei umane: cu strop divin de culoare.


Semnat,
doi ochi căprui

"În locul în care privirile ochilor căprui migrează
nu pot veni şi ceilalţi. E ceva ce numai ei ştiu."

luni, 28 ianuarie 2013

Ianuarie.

   Damien Rice - Rootless Tree

   Era zăpadă măturată de vânt şi bătută de luminile murdare ale felinarelor. Era noapte şi era frig. Vreme plăcută pentru o persoană ca ea. Ea care se plimba în culmea gândurilor şi a sentimentelor. În frământări de cuget şi de mâini gingaşe pecetluite de mănuşi cu-n deget.
   Cu plete brunete fluturând în puterea şuieritului acelui vânt. Fără căciulă şi cu obrajii rumeni, ca şi buzele-i degerate. Cu ochii căprui îndreptaţi spre infinitul de doar câţiva metri. Cu zâmbetul 'cela plăpând când vedea garajul pe care se scurgea odată. Vara. De fiecare dată când îi auzea bătăile încălţării pe terenul de baschet. Când nu se simţea o delicventă şi când avea doar prenume, nu şi porecle.
   Înainta prin valurile de zăpadă depuse şi-n timp ce sufla parfum de inocenţă din nări şi din iazul nesecat ce oferea şi primea iubire. Pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri şi uitate în finitul de nea albă, conţinând altele noi. Altele mici ce cad din ceruri depuse unele peste altele. Reci şi calde, căci de aceea se topesc. Şi de aceea uităm.

   Ne amintim doar lucruri recente, netopite. Încă reci şi încă surâzătoare. Doar că ea n-a uitat..

   A continuat plimbarea ei nocturnă şi a îndurat mişcări lente doar pentru a-şi aminti. Pentru a-şi da jos ochelarii de plastic şi de a-şi folosi doar irisul color şi mult prea sticlos în fluxul de apă. De lacrimi prelinse pe obraji. Deprinse din canale funcţionale de sentimente destupate.
   Şi ajunge la şuieratul codrilor imaginari printre care trece şi pe care îi putea număra pe degete. Pe strada virgină, plată, curată. Nedesfiinţată de urme de picior omenesc. Şi nici de animal metalic cu patru roţi. Linişte.
   Doar atât. Atât şi totul a ceea ce a sperat de luni. La o ţigară aprinsă, astupând iazul nesecat de iubire cu zmoală amăruie de tabac. Înfundând parfumul de inocenţă generate de corpu-i feminin, dar nu şi canalul propriu de aghiasmă blestemată. 
   Prinsese sentimentele imediat după colţul străzii ca-ntr-o presă. Ceva ce e presat până numai există. Până dispare din Universul nostru. Undeva.. în noapte.

   Iar locul înspre care se îndrepta n-avea nevoie de cheie.
   Căci Iadul n-are butuc. Nici cale de întoarcere.


duminică, 16 decembrie 2012

Telenovele cu pisici aristocrate.

   Plain White T's - Make It Up As You Go

   Si nu numai pe ecranul de televineu din sufragerie, inconjurat de fotolii si-o canapea. O vad zilnic in viata 3D de pe strazi, magazine, cafenele, liceu s.a. . Suntem inconjurati de asa-zisele "pisici aristocrate" care se cred intr-o continua telenovela. Cred ca viata lor e o telenovela scrisa prost. 

   Ce cred eu despre telenovele?

   Pai.. sunt mult prea siropoase si mereu e vorba de o poveste de dragoste ce pare imposibila la inceput, dar e foarte si chiar obligat-fortat posibila in ultimele episoade. Ca asa a zis domnu' cu scriptu', iar cameramanii si actorii o urmeaza ca pe Cartea Sfanta, asta e altceva. Eu nu pot decat sa ma uit si sa sparg seminte. Si asta daca vreau neaparat, dar nu.

   O telenovela de pe micul ecran care intr-adevar mi-a placut a fost "Narcisa salbatica". Si stiti de ce? Fiindca era un serial cu o mica, foarte mica tenta de telenovela. Am putut-o resimti. Totul era asa frumos, scriptu' bun, actorii super. Asta pana cand au dat-o-n penibil din sezonul doi. Atunci cand intr-adevar era conceputa ca pe o telenovela.

   Si alte telenovele in viata cotidiana.. Fete ce se cred in telenovele la varsta de 12, 13, 14 ani. Chiar si de varsta mea sau putin mai mari. Abereaza ca cutare si cutare le-au tradat in dragoste si ca viata-i o minciuna. Dude, I agree. Viata e, intr-adevar, o minciuna. Dar sa fim seriosi. Abia termini ciclul gimnazial si gata! Totul e oribil?

   Traiesc si vad "pisicile aristocrate". Nu mi le mai pot imagina ca cele Disney. Astea de-acum au Facebook si telefoane "bengoase" sa-si posteze episoadele de lirism zilnic. Si asa se strang sezoane intregi de telenovele pe Cronologia fiecareia. Se pot citi si rula pe retina.

   Dar dac-as avea de ales intre o rola de scotch si o rola de telenovele, as alege scotch-ul.
   Macar cu el pot lipi si strica. Si asa.. scotch-ul nu polueaza mintile inca curate ale altor pisici. Nearistocrate de data asta. Maidaneze.
   Asa cum sunt si eu.

   Stay tunned.  



joi, 13 decembrie 2012

Agitatie.

   Foster The People - Pumped Up Kicks

   Nici macar o ora de odihna. Tus colorat si pete interminabile de tus pe fata si pe maini. Dovezi ale unei crime. O crima pe care am facut-o in doar sapte ore de munca cu putine pauze. Un desen. Cam primul pe care l-am putut realiza in tus, fara ca sa observ ceva in neregula.

   Si cum sa trec eu, de la "high" la "putin mai muritoare"? Ei bine..

   Se termina semestrul si toti suntem grabiti. Invatam, dam teste din doua-n doua zile, luam note repejor pe caiete, pe ascultat, referate, chestii, tralala. Ultime ore ale semestrului la care imi pun capul pe banca si dorm. Si nu numai pentru ca am stat treaza o noapte intreaga si ca m-am confruntat cu vijelia constanteana, dar a mai fost si ziua fratiorului meu. "Fratior" e putin spus. Geamanul meu mai mare cu 10 ani pe care IL IUBESC FOARTE MULT. :D

   Si.. sa zicem ca sunt intr-o continua spiritualitate vioaie. Cam de weekend-ul trecut. Si o sa spun in urmatoarea postare cam ce am facut in zilele de 8-10 decembrie. Cert este ca mi-am reamintit cum sa ma joc si cum sa fiu din nou copil. Si sa mai las timiditatea la o parte, ca putin Ink mineral nu strica.

   Ridic chiar acum capul de pe birou, c-un gand ca patul e la doi pasi de mine, dar nu ma las. Inca stau. Inca ma pot tine. N-am terminat temele pentru maine. Si nu ca mi-a pasat de asta intotdeauna, ci doar acu'. Ca se termina semestrul. Si asta imi zic inca de la scoala. Cand dormeam linistita cu capul lungit pe spatarul scaunului. Si cu cateva persoane "mancatoare de pufuleti" pe care le iubesc :3 Si care imput clasa de pufuleti..

   Ahh si am uitat sa zic o mini chestie: am extras biletele "secrete" pentru data de 19 decembrie. Avem de facut cadouri colegilor (nu trebuie sa-i spunem persoanei cu pricina ca-i luam cadou), iar mie mi-a picat o fata destul de.. nu stiu cum sa va zic. Mai complicata. O fi ea in grupa cu mine la specialitate, dar tot n-o prea pot intelege s-asa. :| Sau sunt eu prea ignoranta? O puteti lua si asa.

   Deci daca ati avea vreo sugestie..? Orice. E totul binevenit. Chiar si o idee retardata, cum ar fi un toaster cu Spongebob. Sau.. ceva. >.>

   Si asa, mai complicata.. fata asta. Cred.

    Offf, ce ma fac eu cu ei.. ca tre' sa-i inteleg pe fiecare in parte si sa stiu ce le place si ce nu. 

   Asta e.

   Stay tunned.