Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
marți, 14 mai 2019
Baby steps
duminică, 4 septembrie 2016
Nenea Sandu
The Kooks - Junk of the Heart (Happy)
Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.
Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.
Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.
Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.
Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.

Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit.
Nu mai stiu ce-i viata
Dar am amintiri pe cinste
A ceea ce a fost.
Saru-mana, nea Sandu.
luni, 6 iunie 2016
Intre degetele lui Dostoyevsky
S-a mulat o seara peste o zi. Soare dintr-un felinar pe o strada principala, pavata, imbacsita cu tufe, trandafiri si voie buna peste orele acoperite ca de-o palma de catre soare. Un chip luminat pe partea strazii, intunecat pe partea impanzita de o incercare de natura in mijlocul orasului. Un nas uniform, arc al pielii de pe obrajii netezi si fruntea incretita de riduri ereditare de expresie. Ochi acoperiti de piele, puricata in colturi de tesut bombat, moale, care tine de sprijin sprancenei curbate si celeilalte trasata ca o linie, o creanga infinita in intuneric. O negura de la barbie in jos, o catalogare ambigua si chioara a unei barbi cu talpi care pleoscaie o talpa de pantof, repetitiva. Ivan Grigoriev-Gundwar.
"Imi netezeam sacoul cu palma stanga, fiind mana dreapta intr-o continua stare de incordare musculara incontrolabila. Serile lungi de studiu in facultate si drumul catre casa imi lumineaza fragmente din nasturi, manseta si guler, unde ma regasesc eu, omul. Imi imping glezna perfect inainte si calc pe pasi de balerin cu un picior, incontrolabil. Sunt perfectionist, dar refuz sa cred ca eu, ca individ, sunt cu adevarat perfect. Un talent iluzoriu de... a fi si atat.
Un genunchi mi-e ud de indarjirea pasului meu marunt, controlat, iar celalalt uscat, parca jucand printre picaturile de ploaie, evitandu-le ca pe gloante letale in puncte fixe, vitale. Insusi eu evit sa privesc, ci doar sa aud, sa simt cum mi se scurge drumul catre casa, iar din punctul noptierei mele grele de insomnii si munca continua, si-mai departe."
Foile inmuiate de vreme, pierdute demult, dematerializate, fragmentate, rupte, reluate in fiecare seara cu stiloul pe hartie, luate in ploaie, in joc ambiguu ca irisul pe pupila, joc de fizica in optica. "Homo ludens" contemporan pe scaunul de lemn, cautand, analizand, ridicand spranceana, ramanand multa vreme astfel, umbra a continuantelor nopti de descoperire fiind ridurile de expresie vazute in lumina din vitrina cinematografului, inchis.
"Framant pielea uda de pe mainile-mi inasprite de frig, ramanand cu tremur pe varf de deget ca mi-a ramas verde, ca si cum as fi framantat intreaga natura"
(
luni, 25 ianuarie 2016
Scrisoare de intenţie
Scrisoare de intenţie de a plimba dos de palmă pe encefal diferit, de a-l simţi, de a-i smulge rădăcinile. De-i plimbi buricele extremităţilor până-n vârf de mădular, pulsaţii pe portativul unde-n catifea îţi pierzi şi cel mai mic vierme al gemetelor.
Scrisoare de intenţie de a târî fiecare gram de demnitate până-n praful de sub pat, de văz blurat în boală oculară la doi. Ca cioburi sparte să simţi fiecare atingere, când se vrea dură, când se vrea dominată, când se vrea pusă-n aburi de şoapte întrerupte. Ţesături de piele când e pus pe şi sub, iar atunci, întâlnire de priviri.
Se vede ploaia, se simte focul, se-mpleteşte într-o comună aruncătură cu ochii. Copilărie gingaşă, două zâmbete. Se pun două. Sunt suflete într-o lume în care nu-i lună, dar e noapte, iar soarele se justifică doar cu buletinul, dar nu are.
Căutare ancestrală de jur-împrejur. Dos de palmă ajunsă-n oscilaţie pe gât într-un mers şchiopătat, parcă analizând fiecare por. N-a călătorit nimeni pe această Lună. Nu e Lună, dar e noapte. Şi ard, firicele de gene îndreptate spre ceva mai jos. Şi ard, ţigări până să continue.
Continuă. E eclipsă, iar toţi se uită, deşi e noapte. E acum, când ghilimelele-s braţe, iar mai mult decât teluric e citat în versuri. Când e nu, dar se vrea da şi dă totul din secretele lumii, de la facere şi până la cuceriri, dincolo de ele, aruncate-n oceane, ridicate-n mase de aer în aurore boreale, căpătând nuanţe ciudate, colorând altitudini, coborând în văi, ridicându-se până la bărbie, finalizând în zumzet printre buze.
S-a simţit, de văz nu-i vorbă, ci substantiv peste substantiv, făurind un verb. Un dicţionar format ca şi prunc în genere, în toate limbile. Nu se vorbesc, se fac. Nu se explică, se scriu. Romantic să nu despartă cuvintele prin cratimă, de frica despărţirii. Da-i corect şi se fac, căci corect e ceea ce este, făcut. În minte, realitate care parcă nu, dar da şi se priveşte.
Acupunctura cu stelele de pe cer, boltă unde se ascund secrete şi se vor ale nopţii. Prea a visătorilor, dar privirile se întâlnesc în fapt de seară. Muzica sinceră, menuet al unor corzi acoperite de vene şi artere, se perindă pe sub degetele mele.
Sunt în control, deşi îmi ies. Când. N-am fond în gândul meu nimfoman, cu versete înşirate în faţa mea, să descopăr în ce limbă-i scris fiecare şi să-nvăţ să le descopăr, iar la rându-mi, să sparg cioburi şi să-nfig. Să fie smoală roşie, coagulantă, curgând, simţindu-mi pe degete visul nimfoman. Sânge nu, roşu ba; noaptea transfigurează totul în umbră. Deşi arde şi mă frige. Sau frig eu, căci afară e.
Scrisoare de intenţie de a verb şi de a substantiv în minte. Jumătate acum, iar a doua... a doua, când e zi şi nu se omogenizează. Mor orele, ucizi rânduri, creezi altele. Beneficiu de a mă frige cu gând în ceea ce e dezghiocat de veşminte, de pânză subţire în loc de voal, ducând la păcat de tot.
Scrisoare de intenţie, înaintată în Purgatoriu. Tu la coadă, în spatele meu. Aşteptăm să ne ducem din sacru în profan, deşi sacru e în orice cuvânt, dar mai-nainte a fost simţământ de pereţi scorojiţi cu ţipling, născută proză în neaşteptat. Testament lăsat, număr unu sau doi, dar de văzut era doar una. În mine sunt trei, pentru tot ce-i rău şi e lăsat în urmă, pentru purgatoriul din cotidian şi sacrul ce plouă la Polul Nord cu bulgări peste urşi şi Arctic.
Scrisoare de intenţie, se semnează-n două exemplare
Un păcat în doi e demn de un păcat mai mare.
luni, 29 decembrie 2014
Winter journey
Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.
Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.
joi, 24 octombrie 2013
Inkliteratură #1
Chet Faker - I'm into you
Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.
Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.
Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.
Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.

