Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa

Vis-coşmar

   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.

Inkliteratură #2

   Sticky Fingers - Headlock & Caress your soul

   Exista o poveste pe care o repetam continuu. O poveste pe care o tinem, o stim si o acceptam. Este povestea fiecaruia. Iar a mea este povestea zilelor pe care le merg pana la varsta de saptesprezece ani, povestea unui liceu de arte, povestea unui om drag si al unui indiferent. Povestea unui om ce m-a format si a unuia ce este mereu cu mine. Povestea omului ce da orice pentru mine.
   Realizez ca aceeasi poveste incepe cu acelasi protagonist, cu aceeasi fata obosita in oglinda de la baie si cu aceeasi cana de cappuccino bauta pe fuga matinala. Aceeasi poveste cu acelasi lacas, aceeasi actiune cu acelasi scop. Stratul e lafel zi de zi, dar substratul pare ca se modifica progresiv. Sentimentele se schimba. Ambitia creste sau descreste. Oamenii pier din inima. Aluneca pe aorta si-n sange, pana-n colturi nebanuite unde sunt sinele in care merge acest tren cu persoane: venele. Dar persoanele nu dispar. Raman acolo, ca un blestem pe care trebuie sa-l duc, cu corp si suflu pe unde apuc.
   Povestea mea, mergand pe treptele spre saptesprezece ani, ma sperie de la zi la zi. Am fost delasatoare, pana am realizat ca tot ce fac cuprinde sfera povestii mele identice. Iar atunci am inteles ca-s dependenta de protagonist. Ca protagonistul nu mai simte ce a simtit ieri si probabil astazi simte ce va simti peste trei zile. Nu se intampla nimic magic, nu exista numere cu investitura magica. Poate doar in zile in care se intampla cate ceva tragic, lucruri carora nu le dam importanta. Cum ar fi 25. Sau 24. Sau poate 16. Chiar astazi, numarul asa-zisului personaj inert, fara prea multa implicare in povestea mea. Iar 13, zi nebuna, local pierdut, plin de amintiri.
   Povestea mea se clasa pe luni. Se clasa pe pasiuni lungi, dragoste puternica, platonica, pe numarul de tigari care-mi strabateau plamanii si pe lucrurile ce le planificam, dar nu reuseam sa le indeplinesc. Acum, se claseaza pe zile. Pe retardisme zilnice, pe imbratisari vechi, amintirile saruturilor ideale si amintirea idealului uman, fals, de langa mine. Acum, zilele-mi sunt cladite pe scepticism, idei, muzica buna, banci proaspat vopsite in galben, fara sentimentele de alta data. Au ramas aceleasi locuri in care ma opresc in drumul meu, ma uit si simt ce am simtit atunci. Sau doar imi amintesc de tot. Sau doar mimez, caci nu mai bat sentimente in panza sternului meu. Iar asta ar fi o minciuna.

   Este deja ianuarie, am saisprezece povesti si progresez. Am simtit foc, mai putin tutun si mai multa recunostinta. Am saisprezece ani si alte sase luni pana la treapta urmatoare. Am dorinte si oameni. Tanjesc la saisprezece ce mi-este sange pompat in vene, sau poate doar amintire vaga. Am zece degete si planuri mai mult de zece. Am sezoane preferate, in Skins doar sase. Am blog, povesti din zile in care aveam saisprezece, candva minus unu. Am blogger preferat, de pe vremea cand avea saisprezece. Am un sevalet, scris totul cu idei. Un birou. Un perete. O foaie.

   Saisprezece, numarul cu investitura magica. Numarul din povestile mele de cu lunile. Numarul cel mai afectat de o bestie bipeda. Numarul meu. Dar aceasta nu-i esenta povestii ce se termina diseara, dupa linistea miezului noptii. Este doar o zi in care mi-am ascuns teama cea adevarata de el. Poveste ce o termin cu cateva randuri ordinare pentru un om inexistent.

Poveste cu final fericit
Ca m-ai citit.

Scrisoarea

   Passenger - All the little lights

   Zi senină. De vineri, a lui decembrie 20. E plăcut. E frumos. E soare. E cald.

   Trupurile zvelte, omeneşti, se mişcă mai în voie, dezgheţate. Pomii se scutură de resturile îngheţate în zâmbetul soarelui. Pe străzile cunoscute. Pe străzile ale căror pietre bat ritmul mersului tău fericit. Cântecul clopoţeilor neauziţi de pe tălpile bocancilor tăi. Zâmbetul tău, în concurenţă acerbă cu soarele. Mă bucuri. În zâmbetul tău să mă oglindesc mereu. Dar e doar o dorinţă de-a mea, fata cu cerneală neagră, descalificată pentru ăst' fapt. Pentru că e frig şi port căciulă în urma ta.
   Câte o adiere de vânt îngheţat mai apare de printre blocuri şi te bate. Pe umăr, pe obrajii-ţi pistruiaţi şi pe genunchi, mângâindu-te brutal până sus. Nu faci alt lucru, decât să lăcrimezi, să zâmbeşti forţat şi să nu te opui culorii aprinse din obraji şi nas. Dai apă caldă frigului de afară, cu ochii tăi, buni ca pescari pe un lac magic. Unde oamenii să fie peştii acestuia şi unde ochii ţi-ar fi pescari. Ochi pentru care oamenii şi-ar scoate capetele de sub raiul lor, apa. Să se topească, căci au îndrăznit să-şi scoată capul din sacru. Să se-nece şi să moară. Pentru o privire de-a ta. Pentru un chip. Pentru un zâmbet.
   Nu cu faţa acoperită de material împletit în fel şi fel de moduri. Nu cu mâinile-ţi îngropate în buzunare, ascunse de văzut. Nu cu părul timid şi liniştit în fes. Nu cu doar câteva fire ieşite, mângâindu-ţi bărbia ca un amant, dintr-unul: din tine. Dar nu aşa.

Erai ieri, aşa. Acoperit chip doar pe jumătate. Îmi împărţisem timpul. Dar am ratat şi am pierdut. Pentru o secundă, îmi răscolisem toată dimineaţa. Nu ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Să-ţi dau o scrisoare pentru care n-am dormit prima jumătate a nopţii. Şi pe care nu ţi-am dăruit-o. Orice rând, orice cuvânt din acele bucăţi de hârtie... nu erau. Nu erai. Nu se putea. Erau prea umane, prea comune pentru tine şi pentru tot ceea ce eşti.

Ai făcut din zi banală, soare. De mi-am lăsat geaca-n cui. De-am rămas doar cu gluga de la hanorac pe cap, pe părul care stătea supus, din dorinţa sa de a mă mulţumi. Şi totuşi scrisoarea...

Asta era ieri.
 
Sâmbătă, 21. Scrisoarea este şi azi. Şi tot zi, pe-atât de senină. Cu tine doar în minte - mă mulţumesc cu atât. Cu mine în casă, cu soare în draperii şi-n plete blonde - m-aş putea mulţumi. Cu zâmbet, cu prieteni în îndepărtatul nord, cu prieteni la N. Iorga. Cu ea, cu el, cu Ink pe genunchi - idealul. Cu mine, cerneală difuză, neagră, pe hârtie - mulţumire muritoare. O scrisoare în care povesteam lucruri pe care nu le-ai înţelege. O scrisoare cu o încercare de prietenie şi fără sentiment. Dar n-a reuşit.

Împachetată cu diverse cute, cu rânduri fără noimă. Începuse cu peisajul măiastru de gheaţă, din 2012. Era incredibil. Totul îmi mişuna pe retină cu o fericire indescriptibilă. Atunci nu te vedeam. Eram om orb, cu sentiment de om invalid: drăgăstos şi de-o ură inexplicabilă. Ură, doar pentru omul ce-l iubeai şi continui s-o faci. Acum, nu urăsc. Doar suspin şi tânjesc la tine în cea mai pură formă. În cea mai frumoasă formă a ei. Atunci, muream. De ură. De tot. Şi aşa, fiecare idee tâmpită din a mea scrisoare.

   Şi din două, am făcut una. Fără superficialitate. Fără eşec. Fără teama de a avea ocazia s-o citeşti. Fără foaie şi cerneală. Şi fără să-ţi menţionez numele cel sacru, pe care îl ador cu tot ceea ce te cuprinde.

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

Inkliteratură #1

Chet Faker - I'm into you

   Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
   La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
   M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.

   Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.

   Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.

Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.
 

Nu vreau.

Angus and Julia Stone - Big Jet Plane

   Nu vreau să dau explicaţii la nimic. Nu vreau să fiu pusă la perete că n-am urmat regulile monotone ale lor. Nu vreau să fiu subjugată de nimeni, decât de sentimentele mele. Sentimente, vibraţii ale temperaturii de afară. Vibe interior. My good ones, now.

   Nu vreau nici să pomenesc de ce e High Ink de o lună neatins. Şi nici de ce s-a născut după păcătosul iulie treizeci, înainte de august trei. Acum un an. Şi nici nu vreau să spun lucruri urâte la adresa lui. Căci îl iubesc. Deşi prăfuit şi maltratat de figuraţiile mele exagerate, cu toanele mele şi stările mele de singurătate nordică. High Ink mi-a fost şi-mi este sprijin. Mereu îmi va fi. Mereu voi scrie aici, printre sunetul muzicii mele infernale şi câteodată printre degete picurate de sus cu apă sărată. Nu cunosc definiţia acestei ploi năfaste.

   Nu vreau să-mi amintesc că picioarele-mi îngheaţă şi că starea de boală se declanşează. Nu vreau să ştiu, decât foarte multe. Nu vreau să-mi amintesc că-i lume rea care-ţi vine în vizită, îţi împrumută telefonul să sune fără ştirea ta la ambulanţă şi să-ţi dea adresa prin receptor de plastic, ca după, când ambulanţa e în faţa casei, să-ţi taie venele c-o furcă mânjită cu cremă de cremşnit, iar apoi să ţi-o înfigă în inimă. Gălbuiul plăpând şi greţos de desert iubit de-o Evă neştiută, îmbinându-se cu sânge ştiut de-atâta amar de vreme al unei Eve ştiute. Cu aceeaşi faţă destinsă, ca atunci când ţi-a zis prima oară "Bună". Şi ultimul gest să fie unul prietenos şi silenţios, lăsând amarul să curgă pe covorul portocaliu din living.

   Nu vreau să ştiu că lama te atinge, când eu plâng de mine. Că n-am tupeul şi tăria s-o opresc să-ţi ardă pielea. Nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu ştiu cum s-o împiedic în cuvinte. Şi încerc. Ink încearcă acum, mai mult ca niciodată. Nu vreau să simt ura pentru franceză, pentru că n-o mai am. J'aime la langue française. Je ne sais pas pourquoi. Cred că doar am început s-o iubesc, odată cu persoana fragedă de la care am regăsit sensibilitatea. Nu vreau să ştiu c-am exteriorul lafel de solid ca şi cornetul de la îngheţată şi nici că aş avea vreun interior dulce. Nu vreau decât să-mi găsesc pacea.

   High Ink e tot ce am, momentan.
   Şi dragoste oarbă. Revenind pentru a doua oară, din august.
   Nu vreau să ştiu că mă va lăsa cândva.
   Dar o s-o facă. Şi ştiu că nu eu voi fi aceea care o va lăsa.

Stay tunned.

Calm. Sau ceva de genu'

   Jason Mraz - Wordplay

   Azi a fost miercuri. Aparent, cea mai nasoala zi din saptamana. 

   Ore lungi si urate.Soare afara. Asa ma asteptam sa fie. Dar a fost mai calm decat ma asteptam. Vremea, desigur. Ca atmosfera era agitata la stimata clasa noua B. 
  Aveam prima ora istorie si stiam ca voi lua un.. patru? Dadusem un test semi-anuntat la care aproape toti am luat note d-astea. La romana ne-a scos ca pe sotii Ceausescu la zid si ne-a ascultat diriga.

   "Ce nota crezi ca meriti?"
   "..cinci?"
   "Sapte. Treci la loc." - Cam asa s-a intamplat. Si nu cu mine. Ca-i numele de familie a tatei cu "L" si nu-i place. Asa ca l-a ales pe Lucaci. Ca tot cu "L" e, dar nu ma supar. 

   Dar desigur ca trebuia sa avem dirigenite! Dar urletele s-au auzit la inceput de ora de romana. Undeva unde domnu' 'p' mare s-a facut praf la bal, si el si amantele sale imbatatoare: Jack Daniel's daughters.

   Iar eu, escaladam scarile pitice cu mare atentie sa nu cumva sa cad. Mi-era frica. Dar nu mi-a fost jena sa-i zic dirigai "Buna ziua" undeva dupa unu si jumatate a.m.. Bal nenorocit.

   Fizica a fost amuzanta ca deobicei. Cu dom' profesor, mai nou director, Gevat, toate razele incidente erau floare la quanta. 

   Biologia.. meh. Dar c-o colega roscata-n fata, n-ai cum sa te plictisesti. :p

   English, english. Apoi, ora cu Lipan. Ne-a verificat caietele. S-a notat pe fiecare cu 24 x Lipan. Ce-o fi insemnand? E un fel de cod al lui Oreste? Un fel de "suna-ma sa te scot la o tequilla"? Un fel de.. fel? Habar n-am. Dar domnisorul cu 'p' mare crede ca e un simplu autograf de la Boss. Caci asa ii zicem noi. Si era cu roz. Because black is too mainstream.
   Dar in timp ce-mi verifica paginile, eu scriam pe tabla in spatele sau "EEEE MACARENAA". S-a uitat si a oftat.

   Si colegiiiiiii meeeeiii suuuunnntt epiciti. Si gata ca li se urca la cap. Fantasmagoricii mei mici. Sabinilor.. Betivilor..

   Fac un eseu despre dom' Ion Barbu scriitor, prozator si matematician. 
   Maine avem romana. Cine stie ce se mai poate intampla?
   Mi-e frica.. Dar astept cu nerabdare
   Ca din 24 sa se faca 25 si sa fie tot octombrie 2012.
   Din pacate trece timpul repede, si asa se incep noile prietenii. Siii..
   
   "-Nu vreau sa se termine vreodata..
   -Ce?
   -Liceul.."

De-un weekend amarat.

   Ed Sheeran - You Need Me, I Don't Need You

   A fost un weekend scurt ca toate celelalte. Rece si innorat. Nici macar de o lacrima din cer.

   Octombrie a inceput destul de binisor pentru experientele sale limitate ca si mijloc al toamnei. Se joaca cu noi suav, trimitand cate-un vifor de miaza-noapte pe la zona noastra dobrogeana. Mohorat si urat.. Da' bine ma, vremeo. Pacalesti oamenii in halul asta?! Multi au racit din cauza ta, stii. Si printre ei ma numar si eu.

   Dar nu e vorba despre raceli si viroze sezoniere. Inceputul asta brusc de vreme nasoala vine si cu alte lucruri frumoase, nu? Ca doar trebuie sa compensam cumva. 

   Unde vreau eu sa ajung cu vorbaria asta? 

   Incepe cu "a fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata.." si nu chiar din rude mari imparatesti, o prea ciufulita fata. Si aceasta este my friend, care a venit cu o idee de "Jurnal de one week". 

   Si ce reprezinta, mai Inkule, "Jurnal de one week"? Sau de unde i-a venit ideea prietenei tale? o.o

   "Jurnal one week" consta in povestirea sub un chip putin mai fantasmagoric a pataniilor dintr-o saptamana normala de (high)school. Ideea amicei mele i-a venit dupa ce mi-a citit vechile notite de pe Facebook dintr-a saptea in care povesteam, c-un drop de chilli, cam ce faceam eu, ce faceau colegii, ce faceam noi sau ce faceau profii cand nu ne faceam temele, femeile de serviciu cand aruncam cu cornuri in pescarusi sa pape, directoarea cand n-aveam cravatele sau dragul de Gigel, instalatorul, care batea picii nebuni de clasa a cincea (doar baietii, desigur).

   Iar din cauza acestei amice, High Ink a luat viata. Si asa, si cheful meu de scris. Ca, totusi, cineva a crezut in mine si m-a sustinut, cand multi ma judecau sau, mai bine zis, imi "sugerau" sa fac altceva mai bun. Fuck no.

   Si avand in considerare ca vinerea ce va veni va fi balul bobocilor al liceului nostru, cred ca Ink va avea destule treburi de scris, compus si modificat.

   Ma doare inima ca n-am asa de mult timp liber pentru scris si altele, iar cand il am, ori fac teme, ori ma uit la un serial, ori stau minute-n sir pe Facebook, urmarind poze si barfite.. :|

   Si laaas timpul sa mi se scurga printre degete.
   Dar de maine.. incepe.. "Jurnal de one week" :D
   Si sper ca o sa va placa
   Chiar si tie, buna mea prietena
   Care esti la alt liceu, dar stiu ca te vei amuza.
   Sper ca te vei amuza.

   Stay tunned. \m/

Y U NO LET ME ALONE?!

Today, Low is the new High

   Red Hot Chili Peppers - Otherside

   Chef de asfintit si de atintit. Un glont incorporat si-un inamic pe timp de dupa-amiaza. Nimic mai simplu.

   Pocnim din degete si vrem ca lucrurile ce le vrem sa le avem. Pe masa, bro. Aha. Pe biroul din camera mea. Dar s-au gandit oare "doritorii" ca cer imposibilul? Asta, ori au cam lipsit la orele de logica.. 

   Crete plete de om batran. Pocnea din degete, cerand putin din avutiile buzunarelor noastre. Dar noi.. Trecem. Putin ne pasa. Asa.. grabiti. Ba sa prinzi autobuzul, ba sa treci mai repede strada, ba sa iei copilul de la cresa sau alte scuze penibile. "N-am marunt" am mai auzit. Cat de penibila e faza asta? Inteleg ca nu ai, dar mai bine taci din gura..

   Sambata s-a spart in nori, asa cum s-a spart soarele printre nori. Brusc. Si foarte cald. Am asteptat-o, intr-adevar. Iar acum ca a venit, se grabeste sa plece. Doar de as tine-o de picior.. Doar de m-ar ajuta cineva cu aceasta intentie.

   Imi place liceul, doar ca sapte ore pe zi mi se pare prea mult. Am asteptat cu inima la gura momentul asta, asa cum am asteptat si banchetul. Au trecut emotiile si au ramas urmarile: miscari de dans nedeslusite ale lui Ink pe DVD-ul ce-l are toata scoala si cunostiinte noi de clasa a noua. Colegi si lectii. Se pare ca ambele sunt amabile.

   Si trec zilele. Trece weekend-ul. Trece vremea. Trece, treptat, cheful meu nerabdator de a scrie. Imi piere cheful si de desen, iar tot ce ar insemna "viata" acum este o dupa-amiaza intreaga cu multa Fanta de portocale si chestii de rontait, in fata unor desene animate. Putina muzica pe fundal n-ar strica.

   Celebrez ceva ce n-am mai celebrat de-o saptamana: timpul meu liber.
   Iar liceului ii multumesc pentru un singur lucru: mi-a oferit posibilitatea de a ma bucura de timpul liber. Si cand zic "a ma bucura", spun ca, intr-adevar, ma BUCUR. :D
   
   Si asa, mosneagul cu parul cret pocnea din degete, cerand mila noasra. Practic, cerand imposibilul. Apoi, Imposibilul i-a zambit in fata.

There's still hope. 

Putine ganduri la purtator

   Kip Moore - Beer Money

   Astazi am stat putin pe ganduri. Pe langa faptul ca ceasul care numai mergea a inceput sa mearga, ne-am ales si cu cateva transferuri. Pleaca trei persoane de la noi din clasa la alte clase sau la alte licee. 

   In schimb, astazi am facut cunostiinta cu un tip putin timid, pe nume Adrian. Vine de la un liceu de arte din Tulcea si.. e tare dragut. Era timid in primele 20 minute, dar dupa aceea vorbea deschis cu toata lumea. Sta pe diagonala in fata mea si.. cam atat.

   Incep sa ma acomodez si sa cunosc lumea. Siiiiii avem pagina de Facebook! http://www.facebook.com/GeneratiaCopiilorMagici?fref=ts :D

   Iar domnisoara cu care m-am certat la ora de franceza mi-a aruncat astazi o privire care a transmis mai mult decat scarba. Iar eu i-am zambit in fata. Doar ca sa se "indulceasca" putin aceasta saratica. 

   Si asa, un mic mesaj pentru cernelistii astia mici care trec prin gradina mea cu "maimute" ale imaginatiei mele si le citesc: va multumesc mult pentru suport. N-as fi crezut ca am o ASA mare pricepere in a pune in vedere unele chestiuni prin scris.. Totusi, eu cred ca sunt niste mici aberatii ale creierului meu. (:

   De la putin mai muritoare si pana la ceva mai deep, Ink sau "fata cu cerneala" si-a facut auzita, cat de cat, prezenta in acest mic Univers. Un Univers nu chiar perfect, cu bune si cu rele, cu rasete si plansete, asa cum e viata. O viata trecuta printr-un filtru de penita cu cerneala neagra. ( Neaparat cerneala nero ca altfel isi pierde Ink renumele :| ).

   Comentariile de la voi ma ajuta foarte mult sa inteleg unde am gresit sau unde am pus accent pe cate ceva prea mult, sau prea nasol, prea bine sau prea putin. Nu stiu ce sa zic.. eu scriu ce simt in unele perioade anume in viata mea. Sentimente destul de puternice. Nu ca si un "attention seeker". Cunosc destui :/ Am si uitat de "caietul verde" in care obisnuiam sa scriu. M-am mutat pe High Ink. Si pronto. Ca merge mai repede pe QWERTY, nu-i asa, bloggeri?

   Eu una vreau sa raman in umbra. Fie chiar si numele meu adevarat care nu e chiar atat de boring cum am spus in my very first post. Imi place mult numele meu, dar nu e vorba de mine. E vorba despre acel Ink care e cam neutru. Zic ca e feminin.. Mda. Cred ca e feminin. Un Ink care e persecutat sa ma asculte si sa dea mai departe.

   Dar asta e natura umana, nu?

   Va pupp si va iubesc. <3

 Cu drag,

Ink

Ador

   Christina Grimmie & Sam Tsui - Just a Dream (Cover)

   ..ceva cu ardoare. Ador sa iubesc si ador sa ador. "Te ador" au fost cuvinte spuse in desert, ca o apa curgatoare. Ai baut din ea si ai supravietuit, dar ea s-a uscat. Ca si cand n-ar fi existat vreodata.

   Asa s-a uscat si dragul de septembrie care ne-a parasit, zambind. Asa cum ai parasit tu acel loc, acea bancuta luminata de un felinar. O seara de octombrie, acum un an.

   Te iubeam.
   Si radeam.
   Rad si acum.

   Rad cum radeam noi din orice prostie. Eram ca greierii toata vara. Aer de mare si de munte. Trenurile ce ne legau. Ruta Cluj-Bucuresti-Constanta. Zgomotul sinelor de tren. Povesti de groaza in tren. Ore vorbite la telefon. Glume idioate de-ale mele. Atat de idioate, incat radeai la ele. Sau, poate, de ele. Si poate radeai fiindca ma iubeai. Si poate si eu radeam fiindca te iubeam.

   Acum rad ca te-ai dus ca si septembrie.
   Asa ca te voi tine minte si ii tin usa lui octombrie.
   "Buna ziua" ii zic.
   Iar tie, draga mea iubire, "Ramas bun".
 
   Nimic altceva, caci dragostea n-are cuvinte in care sa nu se incurce. Nu se poate exprima prin nimic altceva. Poate doar atingeri. Imbratisari. Saruturi. Vise ca, poate, ne putem intalni si fara sa ia vreunul dintre noi trenul. Vise ca te pot saruta dupa scoala. Ca te pot tine de brat in timp ce mergem. Si nu oricum. In ploaie. Asa cum iti place tie. Aveai un chip atat de bland si calm.. Calmai pana si ploaia. Dap. Ploaia aia de octombrie. 16 octombrie.
   Dar nu conta. Te iubeam. Si inca o fac. Chiar si asa. Eu la mare, tu la munte. Chiar asa.. si te iubesc. Dar, oare, cum sa-ti spun? Cum sa-ti spun, chip angelic? Un telefon? Nu. Nu pot. Dar.. o scrisoare? Nu. Am scrisul mizerabil.

   Si simt ca toata lumea e impotriva mea ca te iubesc. Si acea "lume" sunt eu. Mintea mea. Inima mea nu mai este. Iti apartine. Undeva unde am lasat-o printr-un buzunar de jeansi. Albastrii si scurti. Era inca cald. Si era amuzant. Parul prins in coada si ciufulit. Ciufulit de mine, caci imi placea sa-l ciufulesc. Si-mi placea sa-ti scot bratarile de pe mana si sa ma joc cu ele.

   Asa ca..

   Septembrie, ai fost o prelungire a lui august.
   Te rog, adu amintirea frumoasa a adevaratei toamne.
   Te rog, octombrie..

De-ale lu' Madam Réalité #1

   Red Hot Chili Peppers - Meet Me At The Corner

   In sfarsit am inteles un lucru important: o persoana.. o singura persoana iti poate schimba intregul Univers. Printr-un simplu lucru, vorba sau gest. Nimic nu trece neluat in seama.
   Tin cont de toate acestea si imi dau seama ca tot o singura persoana mi-a construit universul si tot aceasta mi l-a distrus. Dar, de asemenea, dupa ce imperiul "meu" inchipuit s-a naruit, mi-am construit unul propriu. Si imi dau seama ca multe persoane sunt in universul meu. Al meu si doar al meu. Si imi dau seama ca viata lor n-ar fi fost cea care este fara mine. Viata mea ar fi fost nimic fara ei.
   Asadar. Ma gandesc ca daca ai bani si averi imensurabile, ce rost ar avea sa le mai ai daca n-ai pe nimeni sa-ti fie alaturi? Si nu vorbesc despre asa-zisii "prieteni" care sunt doar pe interes. 

   Ma amuza totul. Ma amuza toata lumea. Rad in mintea mea si le zambesc politicos persoanelor pe care nici nu le suport. Dar atunci cand chiar imi dau seama ca este acolo, undeva, o persoana care chiar este worth of it, ii voi fi alaturi. Si, din pacate, sau poate din fericire, atunci cand sunt acolo pentru mine, si eu sunt pentru ei. Ba chiar mai mult decat cred. Le ofer sufletul si loialitatea mea. Cateodata raman dezamagita si.. zambesc. De data aceasta singura si cu lacrimi in ochi.

   Fiindca si eu iubesc. Am iubit. Voi iubi. Voi ramane loiala prietenilor mei, dar vad ca nu toti sunt chiar asa cum credeam eu. Si raman cu ochii-n soare.
   Trist.. pentru ei. Port ochelari de soare. Si ii rad soarelui ca am scapat de ei. Lunii ii recunosc faptul ca mi-e dor de ei. Si raman simplu high.

   A doua zi revin si rad. Caci asta e. 
   Mai exista si mancatori de Eugenii.
   Mancatori de Eugenii pe care ii iubesc.
   Si mancatori de Eugenii pe care nu-i suport.

   P.S.: Eu nu mananc Eugenii. Dar voi fi acolo sa va imprumut pe voi, dragilor, care mancati. ^^  Si voi sta acolo, uitandu-va la voi, muritorilor, care nu ma suportati. Caci asta urati cel mai mult, nu? Lasa.. voi fi totusi acolo. <3

Un tren al ignorantei

   Asa - Jailer

   Astazi ma simt ca si cum mi-as fi petrecut intreaga noapte in tren. N-am facut-o. Doar ca am fost foarte relaxata, iar geamul camerei mele era intocmai ca geamul unui tren. Ma uitam si ma uitam.. Ma pierdeam. Ore in sir ma tot pierdeam. Ma uitam si parca vedeam o alta lume. Parca vedeam dealuri si campii, toate alergand si fulgerandu-mi retina. Imi tineam obrajii-n palme, pana n-am mai simtit nimic, decat vuietul unei obisnuite nopti de septembrie.

   Imaginandu-mi ca intr-adevar sunt intr-un tren, vedeam peisajele ce le-am vazut cu ani in urma. Tot ce vazusem acum un an, vedeam si acum. De data aceasta, ceva imi lumina fata. Si nu erau luminile aglomeratului meu oras. Nu. Era lumina ce-mi incalzea mintea, si anume amintirile. Si gandurile. Si.. tot ce analizez. Tot ce vreau sa spun, dar i-o spun doar persoanei mele. Nu spun nimanui de teama.. Poate pentru ca nimeni nu mai poate fi de incredere in vremurile noastre. 

   Voi putea spune doar ca astept. Ce astept? Astept ce asteptam de multa vreme. Si cred ca voi ramane cu obrajii-n palme, sustinandu-mi capul prin intermediul antebratelor, asteptand. Si in final nu se va intampla nimic. Si ce? Voi rade. Voi ramane intotdeauna o visatoare. O.. "nebuna". O imprevizibila. O persoana care are curajul sa faca orice. Asa am ramas in mintea multora, iar asta nu ma supara, atata timp cat imi cunosc si cealalta latura. 

   Sau, mai bine zis, cealalta latura a umanitatii pe care cred ca aproape noi toti am lasat-o undeva. Undeva unde am ascuns-o si am uitat unde am pus-o. Timiditatea noastra mostenita. Sensibilitatea noastra nativa. Gingasia noastra nevinovata. Finetea si bunul simt. 

   Mai exista asa ceva?

   Da. Din fericire, mai exista. Si mai exista persoane ca mine. Ii vezi "mari si tari" pe dinafara, dar pe dinauntru sunt doar niste suflete visatoare. Corpuri cu sange colorat. Si persoane care nu inteleg persoane.

   De exemplu, am intalnit o persoana care scrie lucruri ce ma intristeaza pe Blogger. Vecini de blog, as putea spune. Am avut sansa sa.. cunosc aceasta persoana. E cu totul alta persoana. Rebela, de gasca, funny din cate am vazut. O persoana de nota 10, as zice. Dar.. ceva o macina pe aceasta persoana. Toti o privesc diferit. Si sufera. Suntem toti lafel, God damn! Indiferent de aparente. Si din cauza asta, aceasta persoana a ajuns sa-si transpuna toate tristetile prin randuri. Le citesc si.. ma afecteaza.

   Iar asa, minunatul tren de miaza-noapte s-a transformat intr-un tren al ignorantei. Va rog mult.. Priviti si dincolo de aparente.

Un "haha" si un LMA

   Alanis Morrisette - Ironic

   Am promis. Am facut. Am ras si am scris. Si pot sa zic ca am dormit fara masura astazi. Dar nu e vorba de mine in aceasta postare, ci de o fosta colega si actuala prietena. 

   La multi ani, Ase! Sa traiesti multe secole de acum incolo, sa chefuiesti cum n-ai mai facut-o vreodata, s-o dai in bara usor, cat sa ai parte de putina actiune (caci viata tre' sa fie interesanta, nu?) si sa razi. Din orice prostie, doar fa-o. 

   Si asa, Ase, da-i viata oricarui gand cu o fapta si oricarei fapte cu un gand. Asa cred ca trebuie sa facem fiecare. Si chiar daca nu suntem in acelasi liceu, sigur se va gasi cineva sa stea in fata ta si sa se dea peste cap ca tu sa nu fii vazuta de profa. Poate un urmas de-al fetei cu cerneala? Aha. Sper ca da. Si chiar daca am sters toate notitele scrise pe Facebook in care faceam review-ul zilei, nu inseamna ca m-am lasat de scris. Acum, High Ink este coltisorul meu discret unde am "voie" sa scriu. Al meu, al vostru si al lor. Undeva unde n-o sa fiu presata sa fac lucruri ca in comentarii de genul "poti sa stergi faza, pls? ;;)".

   Pot spune ca ziua de ieri m-a facut sa simt ceva ce n-am mai simtit de ceva timp; un sentiment de unitate, as zice. Cum eram noi.. "bisericute". In clasa aia verde. Ne facusem "parohii" la un moment dat. Dar, in final, nu s-a plans nimeni. Totul era perfect, huh? Noi si cu "coltul vesel", unde colegutii nostri de banca ne faceau sa radem. Rasuna toata clasa dinspre noi. Rasete si iar rasete. Aveam job full-time de ras cu lacrimi. In special in orele de franceza, unde, stateai linistita cu Ipod-ul pe manual, fara niciun stres ca eram eu in fata ta. Si multe alte lucruri random pe care le spuneam sau le faceam care mentinea putin atmosfera pe randul nostru.

   A trecut o vara in care n-am putut decat sa sper ca o sa ne reintalnim. Fie si o treime din fostul B.; iar asta dupa tabara. Dar ieri, la ziua ta.. PUF! A reaparut sentimentul de unitate, iar la sfarsitul balamucului nocturn, la 9 si jumatate P.M., am ramas sa vorbesc cu creierasul meu. Stateam pe clasica bara galbena din fata blocului, zambind neconditional. Ma simteam bine. Simteam ca, macar o parte din fostul VIII B. va ramane unita. Nu ca si colegi, ci ca si prieteni.

   Oricine isi poate alege prietenii, iar eu cred ca am facut-o. Am ales persoanele care nu vreau sa le uit vreodata. Printre ele te numeri si tu, copilasule. Tu si inca cateva persoane care au dovedit ca pot compune o oda a distractiei in miez de noapte. 

   Si aici inchei postarea aceasta. Ar fi multe de spus, dar nu cred ca ai ochii suficienti de antrenati sa citesti atatea randuri.

   Iti urez inca o data "La multi ani!" si sa fii fericita. Sa nu uitam unii de altii si sa nu ne ignoram cand ne vedem pe strada. Asta ar trebui sa-si reaminteasca si colega noastra care momentan este la tara.

P.S.: Am memorat un lucru care mi l-ai zis intr-o zi in care.. ma rog. O zi normala de scoala: "Intr-una din noptile in care nu dormi, ai putea face un desen pe care nici da Vinci nu l-ar putea face". Multumesc mult pentru determinarea din ziua aceea si multumesc pentru implicarea in tot ce faceam la scoala. Whatever. Aproape tot. Mai faceam si prostii. Si iti multumesc si pentru discutia foarte interesanta pe care am avut-o in Sibiu. M-ai convins ca vei fi un afacerist pe cinste. Sau poate un dezvoltator bun.. In orice caz, ceva ce te caracterizeaza. Ceva serios si epic.

   

Atat de special

   Guess Who ft. Lucia - Special

   Vi s-a intamplat sa va uitati in urma si, deodata, sa va fie rusine de cat de prosti ati fost in trecut? Eu da. Si pot zice asta cu privire la lucrurile ce le-am facut in trecut, in viata mea, pe care le regret, dar nu prea. Chiar si acest blog care, dupa aproape o luna, a adunat un pumnut de followers. Va iubesc pe fiecare dintre voi, chiar si pe cei care citesc blogul asta fara sa-l urmareasca "oficial" <3

   Ma gandeam sa scriu o postare putin mai colorata si mai putin deep. Dar cateodata scap putin din deep-ul meu in orice fac. Asta este.

   Deci. Am fost la meditatii la mate astazi, caci vineri n-am putut due alot of poop. In fine. Am dat de o grupa de clasa a V-a si a VI-a. Pe cativa ii stiam ca erau de la fosta mea scoala generala. Se holbau toti la mine ca la urs. Si, sincera sa fiu, si eu la ei. Erau atat de multi si asaaaa de miiiici <3 Dar ceva mi-a zis ca nu-i de bine cand si-au scos "Iphoanele" si Samsung-urile pe masa sa calculeze cand profu' facea o pauza si iesea din camera :| 

   Ei.. ma rog. Generatia moderna. In fine. Dupa faza asta, aud de la fetita de langa mine "Ce misto esti imbracata" ... Am ramas gen "wadafac". Eu.. misto imbracata.. la meditatii?! Bai.. Usooor. Frana. Eu doar la meditatii ma imbrac la nimereala. Trag pe mine orice imi este mai la indemana.

   Sper sa trag tare cu blogul, caci atunci cand imi merge bine parca uit de bietul meu High Ink :c Sau n-am timp. Sau alte motive de spart seminte in fata blocului, pe Facebook, in pat, la tv, in loc sa fac cu totul altceva. I need a motivation!

   Va iubesc. Pe voi, pe noi, pe ei si cred ca si ei va iubesc pe voi si pe noi.

   P.S. : Voi strangula o sfoara c-o foarfeca. Because.. Fuck logic! :o3

   Stay tunned \m/

Goodbye summer

   The Black Keys - Gold On The Ceiling

   Asta a fost. A trecut si vara.. Bun venit septembrie!

   A trecut si 31 august cu aroma de Fanta si acorduri de muzica rock. Red Hot Chili Peppers. Arena Nationala. Bucare'. Frig. Cam asa pot descrie seara aceasta.

   Pot doar sa sper la lucrurile ce ni le va rezerva toamna. Ne-a pregatit ceva special? Este ea asa de darnica cu noi, cum a fost vara? Hell yes, it is. Vor veni ploile; vor aparea castanele; se vor scurge frunze din copaci si iar voi iesi ca lupul la vanat poze. Peisaje inedite ale unor strazi laturalnice ale Constantei. Si nu numai. Copii veseli vor intra in clasele primare. Preadolescentii vor intra in clasele generale, iar adolescentii la liceu. Studentii la facultate, iar absolventii la master. Absolventii de master se vor indrepta spre ceva ce nu-mi doresc sa mi se intample prea devreme: maturitatea.

   Ce ma asteapta pe mine?

   Un liceu cu profil artistic. Ceva ce mi-am dorit din clasa a V-a, dar parintii nu-mi impartaseau dorinta. In exact 9 zile va incepe acea viata de licean. Simt o multitudine de sentimente: de la frica de necunoscut, pana la nelinistea de a fi odata eleva de liceu. Clasa a IX-a B. Asta va fi scris pe tablita de deasupra usii clasei mele. Clasa de grafica. Clasa pe care nici n-o cunosc. Colegii pe care nu ii stiu. Banca in care voi sta si colegul/colega de banca. Diriginta sau dirigintele pe care o/il voi vedea pentru prima oara in viata. Un pas pe care nu l-am asteptat, dar care s-a intamplat mai repede decat am crezut.

   Ce va asteapta pe voi, cernelistilor?

   Multe posturi. Multe si marunte. Si cred ca mai dramatice decat cele prezente. Doar e liceu, nu? Se poate intampla ooorrriiiceeeee. <3

   Cate lucruri am de spus si cat de scurt e timpul pe care il am.. Am avut aceasta experienta unica de a-i vedea live pe idolii mei in materie de muzica. Sa tip pana am ajuns sa sug Faringosept. Sa rad, amintindu-mi de prostiile ce le-am facut in clasa a VIII-a, sa zambesc ca am norocul sa locuiesc la doua strazi de mare si sa plang ca vara a trecut. Prietena mea cea mai buna a disparut, iar prietenii falsi vin ca fluxul. Pun o masca si merg mai departe.

   Si stau pe balcon cu notebook-ul in brate, uitandu-ma la privelistea ce imi este oferita de la etajul sase al unui bloc din capitala. Oftez si scriu, ciufulindu-mi parul, ca deobicei. Incerc sa vad acea 'luna albastra', dar tot ce vad e un cer inchis. 

   Vazusem la tv ca aceasta 'luna albastra' te face mai agitat. Oare de aceea sunt asa de agitata? Oare virusul 'Vara nu dorm' inca este valabil? Nu cred ca vara se delimiteaza in doar trei luni, printre care sunt nascuta si eu. Vara tine cat vrei tu sa tina. Oare am dreptate? God, tell me I have. :c

Si cred ca nu sunt singura.. :)

Am ajuns simplu high

 
   1Leu - Reaggae Pur

   M-am trezit la ora unu dupa pranz cu un gust amar in gura. Defapt era dulce. Sper ca n-am adormit din nou cu guma de mestecat in gura..

   Ce pot sa zic. O zi freaky. Inca de 'dimineata'. Parintii nu-s acasa. Fratele meu e la facultate la ora asta. Alte rude. Hmm. Who cares? Sunt singura acasa si ma simt bine. Mai-mereu sunt singura acasa si d-aia ies afara. Dar azi vad ca nimeni nu da semne de viata. Parca toti dorm ca mine. Hahhaha. Treziti-va din coma, copiii mei !

Pe cine pacalesc? Se vor trezi la 5 P.M. si iar vom sta pana la doispe noaptea prin cartier.

   Deschid Facebook si iar vad ca X si-a schimbat fotografia de profil si ca Y este la gara ca l-a prins fara bilet. Chestiile astea sunt "facatoare" de zile. They're making my days. Sau cum colegele mele de la fosta scoala generala la care am fost, sunt in aceeasi clasa; de data aceasta la liceu. Pur si simplu, sunt happy.

   Cred ca azi o sa frec menta si o sa-mi sortez pensulele pe marimi si o sa-mi fac curatenia 'de dinainte de scoala'. Mda.. Mai bine o frec pe net. Oricum curatenia 'de dinainte de scoala' o fac pe 9, so.. yeah. La mall? Neah. Iar vad haine military si ma iau de par. Sau sa-mi ciufulesc parul printr-o miscare simpla. Sau sa-mi afund mainile in buzunarele de la pantaloni. Niste obiceiuri pe care le am si de care nu sunt chiar mandra. Niste obiceiuri care au facut ca 'eu' sa fie un cuvant mai cald decat un simplu pronume personal.

Eu.. ?!

   Eu eram fetita de cinci ani care era tot imbracata-n roz cu codite si cu clamute, care, IRONIE, se juca cu masinute. Tot eu, fetita care se juca cu cerneala. Tin minte ca abia asteptam clasa I sa pot invata sa scriu. Se ocupa mama de ortografie si era mandra de scrisul meu impecabil. Acum, scriu oribil. Cel putin, asa zice ea. Whatever. I have my own font. Problem, dawg? Cat timp stiu ca scriu ce simt si ce stiu sau cred ca simt, I don't give a fuck.

   Mai pot spune ca se apropie concertul celor de la Red Hot Chili Peppers. Am bilet, so.. Ultima zi de vara o voi petrece printre niste rockeri 'imputiti', cum ii place fratelui meu sa zica. Mda. Mai exista si animale d-astea in familia mea. Si oricum, el nu vine. Si oricum, voi pleca la Bucare' dupa meditatiile de la mate, in aceeasi zi cu concertul: 31 august. Si ma enerveaza tata ca-mi zice "La liceu, sa nu cumva sa pierzi vreo meditatie la matematica, daca vrei sa devii arhitect". Si nici nu stiu daca chiar vreau sa devin arhitect sau designer. Sunt confuza.

   In final, chiar urasc Eugeniile. Si.. cred ca energizantele Monster au doar dozele colorate, deoarece gustul e ceva asemanator celor din familia Red Bull-iana. Si vreau un toaster cu Spongebob. :o3 Asa ca iau vorbele si le amestec ca un Frapuccino, din nou. Si nu-mi mai iau Cola. Incepe sa ma enerveze.

   Si, ca un ultim post (sper ca totusi voi mai posta in astea doua zile ramase) din vara anului 2012, sper ca si voi v-ati distrat sau, pur si simplu, ati facut ce n-ati facut in perioada scolii. Sper ca nu sunteti single cum sunt eu, after expectations and plans.. Asta e. Tipa smechera cu care sunt prietena are mereu toata atentia baietilor asupra ei. Ma rog. N-am nevoie de ei.

   Now, now, Ink. Big girls don't cry, right? Hai maaa ca ai crescut mare. (:

   Bucurati-va de ultimele zile ale verii! Stay tunned \m/