Nedumerire. Cateva task-uri de facut, cateva cuvinte insirate, cateva taste alambicate, cateva cuvinte calcate una pe alta prin legamant, bucla, taietura, neintentionat s-a ales sa ma scriu asa, sa pot sa te scriu asa. Sa pot sa ii scriu asa. Sa ii cuprind intr-un rand, o idee, mai multe, ori doua, ori noua daca ne dai sa citim despre noi, tot n-o sa putem vedea ce a vazut el cand scria. Un paradox normal. Antiteza.
Nu are sens ziua de azi si nici n-as vrea. Prima dintr-un lung sir de randuri deja citite si digerate, mai pe viu, mai sub mort. Un pufait intre palme, ti-ai atins buricele degetelor de baza pleoapei de sus, desi parea ca iti tineai podul palmei la gura. Se intamplau ambele simultan, nu era nimic exclusiv separat.
Iti pica parul in ochi atunci cand scriai, pentru ca sticla de vedere care se poarta pe fata nu iti mai servea la nimic, cand vezi lucrurile mult mai bine asa. In neavantul de a vedea. Nu te-ai saturat oare de stare? ar cand acum te simti cel mai prezent, cand nu vezi un sir in care iti asterni masivul gandurilor? Care mai sunt si alea? Care masiv?
De veghe in lanul de se cara de pe camp, ca sa poata ajunge in real la o tastatura pe o masa abia stearsa de maini care formeaza si creeaza, modeleaza altele si altele. In bolul oval cu pietre mici, rotunde si colorate, de obicei plasat pe masa, se afla fragmente ale plictiselii care mi se par niste compusi atat de normali, fix in bolul acela. Da, chiar si pe o masa care cere productivitate. Cred ca de aceea nu il gasesc acum pe masa. Cred ca de aceasta data, trebuie sa se scalde in fotoliul portocaliu de langa maini, trup si scaun. Mai pune un acoperis, ca imi zboara. Mai pune unul, ca nu stiu unde se pune hornul, sa iasa mai util aburul gandurilor. Nu stiu ale cui sunt. Poate sunt un orfelinat de ganduri tot auzite care le comaseaza in ceva mai mare, in ceva durabil sau poate la fel de fragil, ca simtamantul unei astfel de responsabilitati. Nu sunt organizata, dar poate uneva in adancuri, pot fi si organizat. Abrevieri ale unui pronume care nu isi are sensul, cand fluxul creativitatii vine ca si observarea nealterata a realitatii.
Se plimba pisica pe masa. In partea dreapta a laptopului, vad cu osul privirii griul blanii, visiniul copertii agendei, stand calare peste un alt obiect pe care nu il pot intercepta. Muzica tocmai s-a oprit, ca sa porneasca alta, iar in timp ce scriam asta, s-a si intamplat: o noua piesa a pornit. O chitara si o toba undeva adanc in sunet, nu pot intelege, dar ascult. E bine doar atat sa faci, cateodata. In momente e bine doar sa vezi, cum nu vad acum decat tastatura. Cum imi urla claviatura in timp ce scriu frenetic. O apa trasa la baie, am lasat usa de la camera deschisa. Intra subtil frigul si se pune ca o palma pe picior. Ma simt fat fatat de moment. M-au nascut toti oamenii care se vorbesc acum, trei prezenti, doi vorbind, eu, unul din ei. Unul in usa, s-a stabilit un timp viitor intre ei, o intarziere a unui acum, pus intre paranteze doar ca si concept. Trebuie sa ma pun pe picioare, imi aud in fiecare dimineata. Acum nu aud decat muzica.
Un moment de veghe la scriere, dupa luni e disparitie din momentul asta. Melodie de privit pe tavan in dormitorul de acasa, de la mare. Poate asa imi cald oasele in moalele nativului, in patul in care m-am tarat ca si proaspata coptura pe pamant. Descopeream comfortul patului si tot ce gaseam erau mainile acestea pe care le urmez in necunostinta de cauza, tot scriind, tot privind urmatoarea tasta. Tot mancand litere sau crezand ca o fac. Ma tin la dieta intr-o piateta plina de cititori. Un leu in cusca, pus acolo cu toate uneltele de a iesi. ar de ce pus? Si de cine? Si in ce fel?
Cred ca am o mutra prea plata pentru o proza atat de minerala. Au ramas doi in camera si cateva animaliere. Un aer cald care urca spre nazal, sau vine pe verticala. Poate pe orizontala, a picat olfactivul pe crestet si incepe sa se scurga din nari, pana in plamani, adanc. Tot o forma de penetrare? De ce se iau actiunile asa? Cand doar ma bucur de moment, de ce ar veni astfel de notiuni? Stiu ce era in aer.
Poate vei intelege clipa asta. Poate ca nu. Poate vei vedea prin mine si dincolo de insusi cuvinte si sa vezi ce am vrut sa transmit, dar tot asa e bine, ai putea sa nu. Si cand am reusit sa fac acest compost literar sa devina arbore nemuritor? Poate chiar acum, o data cu tine. Fara tine, nu as putea scrie. Fara tine, nu as reusi sa gasesc intelegerea aceea intima si simultan anonima, caci poti citi, dar nu ma cunosti si poate, nu vei reusi niciodata. Poate nu te vei deschide fata de mine, dar te vei putea deschide fata de cum vezi tu lumea si iti vei gasi un stil al tau prin care sa ilustrezi asta. Si e perfect in regula.
De citit nu e acum. Nu voi citi randurile astea. Tu ai facut-o deja, si pentru asta, imi intorc acum buza de jos in semn de apreciere foarte nonconformist. Va trebui in cateva momente, minute traditionale sau ore traditionale, sa ma pun in picioare, si nu ma refer la a ma ridica de pe scaunul pe care dormitez. In care imi folosesc numa mintea si mainile, ambele incepand cu m, ca doua entitati separate si totusi unite care formeaza mama universala a tuturor fluctuatiilor cu care ebitez ce interceptezi cu vocea din mintea ta. Nu ai putea citi daca nu s-ar putea scrie. Am o problema de ordin etilist, intr-o lume in care as dori sa fiu un om mai simplu suâi mai ancorat la zilele, orele si minutele traditionale, care curg in mod traditional prin calendarul din cui sau prin minutarele din ceas. Prin numerele care sunt capturi de ecran prin galerii la ore specifice, nu pot deduce cum se stabilesc.
Focurile la aragaz imi vin in minte. Amintire prin primul an. Am citit texte din primul an. M-am transpus langa o versiune mai proaspata a mea, intr-un context in care
