Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:

   Vorbe spuse intr-o doara.

Sursa aici

Vidul si Universul. Ea

   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

Sevalet

   Chopin - Spring Waltz

   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.

   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.

   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

Cat de goala

   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

Bara de metal

   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca

   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?

Patern

   NoruNegru - ROZ & N i c i c a n d d e s t u l

   As fi vrut sa ma fi vazut crescand, de dimineata cu sprancenele incruntate spre prima persoana pe care as fi putut-o vedea atunci. As fi vrut sa ma vezi cum alerg si injur, cum imi umflu cate ceva extremitate cand dau cu ea de perete. As fi vrut sa fii animat de o dorinta, dar ai fost mai inert ca peretele in care am dat, pana mi-am rupt oasele si pana mi-am asurpat cartilajele printre bucatile de zid. Amuzant este ca peretele acela e mai ADN de-al meu decat tine.

   Amuzant este ca tot ceea ce ma face sa ma gandesc la bucati din carnea asta, fripta si congelata in functie de anotimp, ma indeparteaza de tine. Cu fiecare lucru, cu atat mai departe. Cu fiecare rand pe care il scriu, ma tot indepartez de tine si cumva regret, dar ma si eliberez. Cumva, privirea ta de cersetor de regrete se resimte in fiecare imagine pe care mi-am provocat-o. Sa sufar, caci asa se face arta buna. Din nimic ce esti tu, un muritor, un idolatrizator de lucruri materiale si palpabile.

   Si totusi, mai palpabil a fost pentru cotul meu betonul de pe jos cand invatam singura sa merg pe bicicleta, cand incercam sa inteleg cum se scot rotile ajutatoare. Si cand stii ca nu e nimeni acolo sa te ajute, ceva mai mult cu lucrurile infioratoare din care esti format, te izolezi, nu? Si vrei sa fugi? Si vrei, in cele mai negre momente, sa iti dovedesti propria existenta palpabila. Caci acele sute de kilograme de existenta spirituala nu te fac decat sa te simti ca un sac de nisip sau de beton pe covorul sau pe parchetul tau vechi, fumand o tigara, cu lacrimile balta-n ureche, tremurandu-ti o mana, pentru ca ai tot vrut sa simti si altceva.

   Iar cand vrei sa te duci la cel mai familial lucru, dar care nu ti-e nici pe aproape familiar? Cand chipurile dragi sunt departe de a fi parti complete din tine, sau parti complete din care ai derivat si tu? Si nu intelegeam. Si ameteam. Si muream, cu fiecare secunda, tata, pentru ca nu ai fost niciodata acolo. Muream, tata, din motive pe care nu le vei cunoaste niciodata.

   Muream pe bucatile de parchet prafuite pentru ca iubeam o fata pe care am vazut-o adunat mai putin de cinci zile. Asa si cu tine. Asa si cu orice lucru bun, cules din albumele cu amintiri. Fratele meu. Prietenii care au fugit printre paginile create de tine si de partea femeiasca, tata. Care mi-au ramas mie, fara a fi cerut un astfel de "omagiu" pentru o existenta completa a voastra, a apartenentei voastre la ceva. Am fost o incercare de a suda un material fin cu un material dur, dar nu am putut sa trag atata de voi doi. Si-n incercarea de a va departa, m-ati rupt in doua. 

   In esenta palpabila, a fost vorba de un nume, un ceva, cativa centimetrii de carne, dar esenta adevarata e ceea ce critic, ceea ce vad, ceea ce regret si toate acele balti de sange pierdut, toate acele incercari de a intelege si toate incercarile nereusite de a gasi o pustietate eterna in sinea mea, una care sa-mi aduca pacea. Dar toata pustietatea vine cu psihoze, tata, si nimic nu ma putea scoate de-acolo. Si eram violenta. Creativa. Voiam sa desenez, dar ma izolam in somn. Si scriam, tata, in drum spre munte sau spre mare, pentru ca iubesc sa scriu despre ceea ce vad si despre ceea ce simt. Si vreau sa mor cate putin, tata, dar vreau sa mori si tu, cu fiecare rand pe care l-am scris. Vreau sa mori in sinea ta si sa ramai gol, ca un cuier la ora opt in facultate, sa fim doar noi doi, lemn in picioare si tacut, cu capul plecat in eternul noptii asteia.

   Ca esenta, ma afecteaza existenta ta din zi in zi, din ce in ce mai tare, pentru ca exista tipologiile omului muribund, intocmai ca tine, care ma fac sa te proiectez iarasi in vividul abis al gandurilor mele: nepasator, rece, tacut, ganditor mereu, critic, cinic, violent.

   As fi vrut sa scriu despre toate lucrurile care m-au atins recent
   Dar am scris despre jumatatea de mizerie care m-a adus
   In mizerie.

Sursa: Erik Östensson 

Sanctuar

   Houndmouth - On the road

   O scandura pe jos, intre pomi si drumuri pietruite, oranduite dupa propriile legi si dupa propriile cuvinte. Un povarnis si un drum incalzit de soare, reflectandu-se in scandura slefuita, lacuita, amplasata prost si fara sens. Un conglomerat de elemente, intr-o liniste calma de primavara. Concepte de oameni care nu se afla in acest peisaj si concepte de voci negre, aparute de cu seara in micul sanctuar literar. 

   Un acord de chitara pe fundal ce se intensifica o data cu inaintarea noptii. Un varf de iarba mai verde decat cel de-alaturi si mult mai lasat pe-o piatra decat orisicare. O mana de vant ce atinge pamantul, dar care nu lasa urme. Un pas de animal care nu face pagube. O scandura amplasata prost, auzita ca se plange doar cand ploua. Drumul pietruit doar de niste cuvinte, intinse ca vopseaua pe zid, doar ca pe pamantul tanar. Doar element de natura aceasta piatra, pusa una langa alta, in asa fel, incat si-au facut drum etern catre un "catre" nestiut de nimeni, descoperit doar de luna si pitit de umbre, ziua.

   O pace nestramutata este un loc inca necunoscut, nevizitat nici in treacat de catre cineva. Urme de popas exista: o scandura fixata. O urma de mister, fara explicatie, fara miscare sau vreo urma: aceiasi scandura, sprijin al ierbii lasata de relaxarea adusa pe vant, paralela drumului grizonat si dur spre nicaieri, inotator intr-un ocean verde, acoperita doar de-o coroana ravasita de copac. Nu stie nici el cum a crescut atat de garbovit.

   Un sentiment de sedere, de amplasare definitiva intr-un loc atat de sacru si deloc profanat. Un loc de care ar vrea sa se detaseze orice muribund pentru ceva mai mult decat o scandura. Pentru beton. Pentru mai mult decat pacea pe care o cauta constient un sfert dintre oameni. O bucata de scandura, o urma de aparteneta in acest tablou, prelucrat, venind din aceleasi materiale: s-a intors acasa.

   Oricare om are datoria de a se intoarce inapoi la ceea ce i-a adus pacea 
   Candva.

(Sursa imagine: Wenz Murillo)

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)

   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.


   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

   

(Sursa imagine: Sophia Adalaine Zhou)

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni

   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)

(Sursa imagini: Nick Sitton)