Scrisoare #2

   Ai frică şi milă de gândul tău sincer. N-ai scop, nici mijloace şi ţi-o iau alţii în gură de rău, deşi al tău gând e bun. Eşti în contrast cu ce ai pe interior: dacă stropeşti desene la fiecare minut şi-ţi ies, exteriorul ţi-e rece. Eşti o treaptă climatică pe care Europa ar înţelege-o, uşor profundă şi minimalistă.

   Ţesătură din fier şi cât mai dur, cât să acoperi o armură de cavaler. Aşa te văd. Nu există influenţe din alt material mai fin după care să te mulezi. Nu eşti fin, ca să cazi pe corp cu mişcări conflictuale, acrobatice. Eu nu port armuri, că nu-s cavaler şi nici nu ştiu să croiez altceva. Ştiu doar să cos, iar tu nu te poţi coase.

   Jumătate de ceas dacă ţi s-ar da să te uiţi la Marea cea Neagră, te-ai uita. Ai alege să aprofundezi fiecare mal, fiecare cum se loveşte. Ţi l-ai ecraniza pe hârtie, iar asta întotdeauna. Ai crea o serie de animaţii cu ele, ai deveni artist unic pentru aşa ceva, dar repetându-se acelaşi val la infinit, ai reveni la aceiaşi expresie fără înţeles, de preferat apucându-ţi barba, luându-ţi-se înapoi şi celebritatea.

   Am şi eu momente când chiar jumătate de ceas m-aş uita la mare, dar zece minute sau sfert pot. În rest, scriu, gândesc, zâmbesc, scot încălţări şi o simt. Stă în legea firii s-o faci. E perplex, câteodată-i rece, dar se simte şi ştii că-i acolo, într-adevăr. Şi mai rămâne un minut, două, preţ de o ţigară, timp să contemplezi cam ce e dincolo de linia orizontului, cum arată marea de-acolo şi de ce se trage înapoi.

   Încep să cred că tu vrei să ajungi la celălalt mal, fără să treci marea.

Semnat,

în principiu, malul.

În esenţă, marea.

Scrisoare #1

   Nici cu gandul nu poti trece de ceea ce vezi. Oricat ai vrea sa intelegi, oricat te-ai pune in situatia mea, buna mea prietena, simt ca nu mai pot. Simt ca in orice moment imi voi sari din minti, ca certitudinea mea se naruie si se face abur, iar eu, in abur si-n pielea goala, in plina strada rece, nu pot face fata.

   Simt ca tie iti pot spune orice si totusi ma opresc. Simt o retinere, iar asta se pune in ghiozdanul meu de treij-de kile, ala deja facut pentru diminetile cand aleg sa nu ma duc la scoala si sa ma refugiez in abisul somnului, unde nu am cunostinta de nimic. Ca tare-s de-o varsta cu tine, mai mare cu putin, ca traim in medii diferite, total opuse, iar asta nu ne-a afectat cu nimic.

   Zambetele nu mi le mai pot trada, desi ma amuz din nimicuri, zambesc ca sa nu plang si ma inveselesc si cu aruncatul unei castane. Fac lucruri negandite, haioase, ca sa inveselesc lumea. Iar nimeni nu banuieste in ce tihna imi tin sufletul amortit.

   Peste mine au batut valuri inghetate, draga mea, care mi-au impietrit inima de zeci de ori, aproape zilnic, dar le fac fata chiar si-n momentul acesta. Nesiguranta de care cu o nonsalanta incredibila o povestesti ca fiind departe de traiul tau, in traiul meu dainuie zilnic. Si deseori simt ca nu mai pot. Ca ma umilesc altii din motive ce nu tin de mine si ca n-am forta suficienta de a le razbate singura, iar asta ma face sa ma cufund intr-o devastare desavarsita.

   Pentru mine nu exista distracii zilnice, ci iesiri la aer ca sa ma oxigenez. O tigara mi-e de ajuns cu omul potrivit in bataia vantului amiezii sau cand vei voi tu sa-mi ingadui un moment de sincera liniste si pace pe care s-o impartim amandoua. De asta am nevoie. De tine, ca sa ma sustii, de tigari, ca sa ma sustin.

   Ambitia nebuna care-mi ravaseste in sange si care-mi pulseaza in tampla ma face sa cred ca voi trece peste toate aceste impedimente de ordin cotidian. Pietroaie intregi, vitrege, la care ma uit si pare-mi-se ca incep sa mi le schitez pe blocul de desen. O lesinatura de foaie manjita cu noroi, iar asta-i arta. E arta mea prin care traiesc. Si cuvintele pe care ti le scriu, vorbele pe care le impart zilnic cu tine si care inseamna ceva pentru mine, draga mea iubita.

   O imbratisare daca mi-o da cineva, ma face sa ma simt eu. O imbratisare lunga de imbarbatare, un umar pe care sa plang si sa-mi revars dezamagirea, ambitia ce vrea a se naste, dar care n-are mediu de supravietuire. Pentru mine este ca aflarea vestii ca voi naste un copil cu handicap, iar asta ma indurereaza. Sa fiu amagita zilnic ca ambitia mea va avea sanatate si spor, iar apoi sa aflu ca e oarba si ca nu se poate tine pe picioare. Mizerabile vesti, draga mea.

   Viata mizera in care ma scald... ma bucur de ea. M-a pastrat constanta de mic copil, cand am inceput sa realizez lucrurile si sa le gandesc prin naivitatea mea, prin inocenta mea, si aia pierduta pe undeva pe drumul meu spre adolescenta. Ba chiar si-n adolescenta. Ma bucur. Zambesc. Sunt mandra de mine. Am personalitatea mea. Si gusturile mele la oamenii ce ma inconjoara. Daca-s falsi, nu-s de teapa mea, precum nici eu nu concep a fi falsa. Asa ca ti-am scris.

   Tot ce e pe constiinta mea, tot ce mi-e in gand, toata amaraciunea de care vreau sa nu ai parte niciodata, dar de care sa ai idee, pentru ca exista in preajma ta si e oribila. Singuratatea insasi e oribila. Te darama, iar eu nu permit niciunui apropiat sa fie daramat din diverse cauze. Caci iubesc oamenii, desi ei ma dezamagesc. Asta e natura umana. Iar nici eu nu sunt perfecta.

Semnat,
O anonima

P.S.: Fii mai atenta la oamenii din jurul tau. Lasa-ti superficialitatea acasa si multumeste-te in sine ca esti copil cu de toate, cand vezi ca persoana de langa tine n-are nici cu ce sa-si hraneasca ambitia si o vede daramata pe jos, copil orb, care maine nu va mai avea niciun handicap si care poimaine va fi olog de maini si de picioare.

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

Scrisoarea

   Passenger - All the little lights

   Zi senină. De vineri, a lui decembrie 20. E plăcut. E frumos. E soare. E cald.

   Trupurile zvelte, omeneşti, se mişcă mai în voie, dezgheţate. Pomii se scutură de resturile îngheţate în zâmbetul soarelui. Pe străzile cunoscute. Pe străzile ale căror pietre bat ritmul mersului tău fericit. Cântecul clopoţeilor neauziţi de pe tălpile bocancilor tăi. Zâmbetul tău, în concurenţă acerbă cu soarele. Mă bucuri. În zâmbetul tău să mă oglindesc mereu. Dar e doar o dorinţă de-a mea, fata cu cerneală neagră, descalificată pentru ăst' fapt. Pentru că e frig şi port căciulă în urma ta.
   Câte o adiere de vânt îngheţat mai apare de printre blocuri şi te bate. Pe umăr, pe obrajii-ţi pistruiaţi şi pe genunchi, mângâindu-te brutal până sus. Nu faci alt lucru, decât să lăcrimezi, să zâmbeşti forţat şi să nu te opui culorii aprinse din obraji şi nas. Dai apă caldă frigului de afară, cu ochii tăi, buni ca pescari pe un lac magic. Unde oamenii să fie peştii acestuia şi unde ochii ţi-ar fi pescari. Ochi pentru care oamenii şi-ar scoate capetele de sub raiul lor, apa. Să se topească, căci au îndrăznit să-şi scoată capul din sacru. Să se-nece şi să moară. Pentru o privire de-a ta. Pentru un chip. Pentru un zâmbet.
   Nu cu faţa acoperită de material împletit în fel şi fel de moduri. Nu cu mâinile-ţi îngropate în buzunare, ascunse de văzut. Nu cu părul timid şi liniştit în fes. Nu cu doar câteva fire ieşite, mângâindu-ţi bărbia ca un amant, dintr-unul: din tine. Dar nu aşa.

Erai ieri, aşa. Acoperit chip doar pe jumătate. Îmi împărţisem timpul. Dar am ratat şi am pierdut. Pentru o secundă, îmi răscolisem toată dimineaţa. Nu ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Să-ţi dau o scrisoare pentru care n-am dormit prima jumătate a nopţii. Şi pe care nu ţi-am dăruit-o. Orice rând, orice cuvânt din acele bucăţi de hârtie... nu erau. Nu erai. Nu se putea. Erau prea umane, prea comune pentru tine şi pentru tot ceea ce eşti.

Ai făcut din zi banală, soare. De mi-am lăsat geaca-n cui. De-am rămas doar cu gluga de la hanorac pe cap, pe părul care stătea supus, din dorinţa sa de a mă mulţumi. Şi totuşi scrisoarea...

Asta era ieri.
 
Sâmbătă, 21. Scrisoarea este şi azi. Şi tot zi, pe-atât de senină. Cu tine doar în minte - mă mulţumesc cu atât. Cu mine în casă, cu soare în draperii şi-n plete blonde - m-aş putea mulţumi. Cu zâmbet, cu prieteni în îndepărtatul nord, cu prieteni la N. Iorga. Cu ea, cu el, cu Ink pe genunchi - idealul. Cu mine, cerneală difuză, neagră, pe hârtie - mulţumire muritoare. O scrisoare în care povesteam lucruri pe care nu le-ai înţelege. O scrisoare cu o încercare de prietenie şi fără sentiment. Dar n-a reuşit.

Împachetată cu diverse cute, cu rânduri fără noimă. Începuse cu peisajul măiastru de gheaţă, din 2012. Era incredibil. Totul îmi mişuna pe retină cu o fericire indescriptibilă. Atunci nu te vedeam. Eram om orb, cu sentiment de om invalid: drăgăstos şi de-o ură inexplicabilă. Ură, doar pentru omul ce-l iubeai şi continui s-o faci. Acum, nu urăsc. Doar suspin şi tânjesc la tine în cea mai pură formă. În cea mai frumoasă formă a ei. Atunci, muream. De ură. De tot. Şi aşa, fiecare idee tâmpită din a mea scrisoare.

   Şi din două, am făcut una. Fără superficialitate. Fără eşec. Fără teama de a avea ocazia s-o citeşti. Fără foaie şi cerneală. Şi fără să-ţi menţionez numele cel sacru, pe care îl ador cu tot ceea ce te cuprinde.

Oameni şi neoameni #2

   Greg Laswell - Comes And Goes

   Era o persoană simplă. Înclinaţii spre hip-hop şi dubstep. O fată puţin mai înaltă decât scepticul "eu" care dă din cap în semn de regret. A ceea ce am ajuns să fim. 
   
   În vremurile ei bune, de pubertate şi coşuri, avea o faţă de şobolan opărit. Mereu îmi inspira asta. Purta haine normale, de fată normală. Ca şi mai târziu. Când avea întotdeauna mâinile fine şi unghiile îngrijite. Avea o afinitate pentru încălţămintea All Stars. Purta nişte Converşi mov c-un aer pe care numai ea-l putea insufla în propriile-şi haine şi prin propriile cuvinte simple, dar pline de conotaţii. 

   La mâna dreaptă avea culori pe fire împletite ale prieteniei. Prietenie pe care eu am avut-o cu ea şi fără material îmbâcsit prin zeci de noduri. Nu şi-a bătut capul cu aşa ceva şi nici eu. N-avea rost. 

   Părul îi era şaten şi lung. Drept. Şi nu-nţeleg de ce se străduia să-l îndrepte când îi stătea aşa de bine cu el cum era. Avea breton ce-i cădea pe ochiul stâng, dar pe care l-a înfrânat pe după ureche. Îşi purta şi încă-şi poartă ochii albaştrii ca un "special" despre care am mai vorbit. Că parcă mă simţeam mereu inferioară când se uita la mine. Că eram brută cu ochii căprui. Fără sentimente şi cu dezgust parcă de frumosul ăla.

   Deschidea buzele întotdeauna cu câte ceva gândit sau negândit, dar care mereu mă făcea să schiţez un zâmbet. Citeam mesajele sale, imaginându-mi tonul idioţesc şi graba în care îl scria ca să-mi dea prilej să-i răspund.

   Ca albastrul acela am văzut mulţi ochi. Dar albastru ca acela care să-mi transmită atâtea amintiri frumoase şi atâtea locuri, atâtea glume şi atâtea vorbe urâte (câteodată) n-am mai găsit.

   Avea gesturi nonconformiste. De feminin pe care ea ştia că-l personalizase frumos. Cu tot cu parfumul său pe carne proaspătă, pe care ştia să-l poarte. Ştia cum să-l facă simţit.

   Nu existau cuvinte când o vedeam fericită, cât eram eu de fericită. Pentru ea. Nici atunci când era supărată nu existau cuvinte de ce simţeam eu. Nu mă exprimam. Încercam să mă gândesc, să iasă bine. Nu-mi plăcea când mă îmbrăţisa, fiindcă era clişeul pe care-l dăruia cu uşurinţă tuturor. Îmi plăcea să mă uit în ochii ei, dincolo de ochelarii ăia roz la început, ulterior negri, să văd cum îmbrăţişează lumea cu privirea. Cum visa şi ştiu că asta făcea.

   Cum se gândeşte acum la băiatul ei şi cum sunt mândră că a crescut mare. Că e tot lafel de înaltă decât mine. Parcă mai înaltă. Că nu-şi mai poartă Converşii mov, ci pe cei roşii. Cum îi văd mergând pe beton uscat de soare. Că n-are încotro unde să meargă. Că se văd alţi stâlpi coloraţi în viaţa sa coloră de irisul său regal. Că seamănă cu tatăl ei şi că e idioată câteodată. Cum îmi vine să-i dau câte un smack peste faţă la unele faze. Că-şi poartă parfumul cu mai multă graţie. Că în loc de Converşi poartă încălţăminte mai feminină. 

   Apreciez faptul că încearcă să intre-n lumea noastră, a visătorilor printre rânduri de carte. Şi apreciez faptul că a crescut într-atât, încât să înţeleagă. Şi să nu înţeleagă în acelaşi timp.

    

Lipsă de orice.

   Guess Who - Plictiseală

   Dragul meu High Ink,

   Am venit şi vin zilnic pe la tine, sperând că voi scrie ceva awesome. Ceva ca-n zilele apuse de sfârşit de vară sau cele de toamnă. Chiar şi zilele ce depăşesc numeric gradele Celsius în minus, iarna. Dar.. fatalitate!
   S-a terminat vacanţa de iarnă, iar eu tot încerc să scriu ceva. Şi am scris cam trei postări. Le-am dat save, dar parcă niciuna nu e bună pentru a fi publicată. Or.. not yet. Nu ştiu cum o s-o înghiţi. Şi cum te iubesc atât de mult, m-am gândit să te anunţ din timp că o să-mi mai ia câteva zile să găsesc inspiraţia aia tâmpită şi cheful ăla nebun.
   Am un moral.. plictisit. Da' plictisit rău. Dacă acesta ar fi umanizat, sigur ar fi un tânăr nebărbierit, shirtless şi cu pantalonii-n vine. Mai mult aş scrie despre cât de mult îmi iubesc patul şi despre cum am îmbătrânit în casă la cunoscuţii din Bucare'. Chiar şi trei zile. Mor.
   Voi ajunge curând la Constanţa şi-ţi voi comunica ce am făcut. Dacă am găsit cheful sau o să trebuiască să trag mobila ca s-o scot afară din ascunzătoare. De această dată căutând moralul şi inspiraţia, nu ţestoasa care a evadat din acvariu cu zece ani în urmă. (:

Cu toată dragostea,

A ta verigă,

Ink

   P.S.: Te rog să le spui cerneliştilor că-i iubesc şi să aibă puţină răbdare. Dacă nu voi găsi inspiraţia pierdută prin bagaje feminine, atunci o voi obţine din surse masculine. And I swear to God you don't wanna see that dark side of me. 

   P.S.2: Cred că o să obţin inspiraţia din.. sursă masculină. Cred că o să-i distrăm pe cernelişti. 

   P.S.3: Îmi place laptele cu ciocolată. Să mă aştepţi în gară la Constanţa cu unul şi poate-ţi scriu un epilog. ;3

   P.S.4: *wave*.