Nu (te) înțeleg

    Nu înțeleg cum situația unui om îl poate pune în ipostaze grotești pentru suflet. Un solfegiu oftat în intimitatea a șase mâini, dispersate diferit, cu privirea la o floare de gladiolă albă. Cum poate uita detaliul acesta?

   Nu înțeleg, decât acum, că iubirea se face, frumusețea se cultivă și intimitatea se creează în ropria ta intimitate. Atinge, întinde mâna spre așternut și deși gol, îl vei simți plin, plin de inspirație, plin de muzică și mirosuri. Cineva stă în colțul camerei și te privește, tăcut. Te pictează. E Caravaggio.

   În clar obscurul vieții tale, poți găsi un râu de sens într-un bulb împachetat în sine însuși. Ăți amintește de femei și cum înfloresc bulbii când îi atinge primăvara, gestul viril de a da viață naturii din fața ta pe care o divinizezi. O privești întinsă, o privești cântând. Auzi vântl cum bate în peretele experior al apartamentulu tău în timp ce-i pictezi coastele cu degetele tale. Ea cântă. Tu n-o să cânți niciodată la ea. Mereu, ea se va deschide spre a-ți cânta, doar atunci când va simți că ești demn de a oferi în schimb o altă lucrare pe măsură. 

   Sculptează-i cu privirea picioarele, ori nici măcar. Stai în liniște cu ochii închiși și simte-o, simte-i forma, ca pe un contur, deseneaz-o haotic, deseneaz-o, multe spații goale, multe cercuri, rotogoale, desenează. Devin-o un obsedat, iubește-o, divinizează forma, divinizează-ți mâna: nu-i a ta. Legată de tine, dar niciodată a ta.

   Ce-i al tău? Nu gelozia, ori posesivitatea exacerbată. Nici banii nu sunt, ori statuetele de fildeș care-ți încununează grota. Nici talpa nu-i a ta, ci doar pasul poate fi al tău. Doar gândul poate fi al tău. Nici vocea nu e a ta, ci ce conține vocea aceea, ce ține în ața ce trepidează prin interiorul tău, cea pe care urcă și coboară cuvintele într-un strip tease nebun. 

   Ipostaza grotescă pentru suflet este pretutindeni. Este în tine, este în mine și în oricine trăiește ca om pe pământ. Sunt vicii, capcane ale egoului, gândurile altora supte din cărți citite, idei venite din show-uri binge watched. Nu ai timp să te uiți la ea, cu ochii tăi, prin tine. Nu ai timp să iubești. Nu ai timp să scrii și să simți. Nu ai timp să pictezi, decât ecranul telefonului tău cu grăsimea de pe degete când dai scroll. "Noul Caravaggio" sau "un Caravaggio contemporan", te atrage, îl urmărești. Roberto Ferri. El cum poate?

   Acum 10 ani, puteam fi noul Dostoievsky urban. M-am oprit, să realizez că puterea de a iubi e mai mare dect un job, puterea de a prelucra mintea e mai mult decât niște conexiuni cerebrale, ci sunt esență. Ele țin de fluxul vital din fiecare din noi, ceva ce a împins societatea să meargă mai departe. Ceva din mine nu mă lasă să tac, ceva te tot vrea, te tot deseneazăă, te tot iubește. Ceva din mine e obsedat, cleios, întunecat, înnegrit de fum. Altceva te vrea pe o culme, mângâiată de o mână, tu, șezând pe iarbă, eu, privindu-te, iubită, iubită de mine, iubită de mâna aceea, iubită pe pânză, iubită pe iarbă, iubită în scheletul meu, iubită în jacheta mea, mergând apăsat pe asfalt, iubindu-te în talpa pe care o grăbesc spre tine. Iubindu-te, dar nerealizând că iubirea e un gaz care se poate consuma.

Vreau să te iubesc de aici, de la distanță. Vreau să creez și să te creez. Vreau să te iubesc cât de pur pot, departe de tot ce e uman, aproape de tot ceea ce reprezint cu adevărat eu.

Cer prea mult,

Dar ofer mai mult decât poate duce acest sol.

OriZontall

   Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red

   Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.

   Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.

   Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?

   Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?

   Cum se poate controla? Nu poate.

   Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...

   De aici completezi tu.
   Cute, you're cute, pe paspartu.

Zorilor zilei

   Kokoroko - "We out here" & Hippie Sabotage - "Angels on my side"

   De fiecare data cand tesam cate-un fir de timpan.. Mi-am dat seama ca tesam cate-o persoana cu fir de timp-am, dar timp de trait n-am cate tesaturi am... creat, de frica refuzului implantat in inima si de frica unei raniri viitoare. Sunt. O sudoare. Cu gust de sfidare si amare-s zilele mele fara strop de placere sau viata, ca mie mi se pare viata un cavou de om in ou-vul, din care m-am format, zigot nu-stiu-cum.

   Simt un tumult de mult si nu stiu cum sa-l mai trans-pun pe ganduri, cum ma pune el pe mine. Cum se aseaza, ca trup, pe plamani. O nebunie. Simt ca traiesc o nebunie.

   Aceiasi zi, aceiasi poezie zisa demult. Un loc cu betoane, o trecere, trecuta de soare si betonate cauciucate zilnic. Pasi facuti rapid, sa poata trece peste, spre viitor. De zorii zilei, si viata miilor de noi, minori in arta, mareti in fapta si in sentiment inca pe-atat. Se arde o tigara intr-o pipota insetata de gudron si de dimineti, prinse-n diafragma si in magma oglinzii unde se imortalizeaza cadrele momentului. Unic, de alt fel. De traire, de zbucium, longing over all of those seas, over all of the existent fish and over all of those sharks. Inmuiam picioarele in strazi pavate cu amintiri uitate. Si innotam spre viitoruri zbuciumate. Incercam sa cream arta frumoasa, dar ghici ce? Arta nu e creata sa fie frumoasa, ci e creata sa te faca sa-ti pui intrebari la care sa nu-ti gasesti raspuns decat adanc in tine. La mii de kilometri de stratul de carne pe care il afisezi. Si mai ghici ce?

   Arta e creata de boschetari emotionali care zabovesc in scari udate cu alcool si mucuri de tigari. Aia care iti muleaza fata in lut si tot aia care te pensuleaza, caci le esti muza. Aia de creeaza planete noi, sa le dea o forma, ca dupa sa le numeasca zodii si dupa sa ni le insusim noi, in functie de caracter. Ca noi n-avem functie precisa.

   Se trag liniile de tramvai pe care le tragem cu talpa, sa ne intre in creier adanc, sa stim cum apasam cand ne-ndreptam fara scop, dar cu tinta precisa. E vina tramvaiului! E vina lor. E vina ta.

   E din cauza ta, caci tot te-ntorci in real si te tot intorci cu tot cu liniile alea de tramvai si ma strangulezi, nu ma las sa ma bucur de prezent, nu ma lasi sa dorm lin, nu ma lasi decat sa fumez si sa contemplez la poezii exterioare pe care nu le interpretez normal si ca atare. Sunt o aratare a tradarii tale, sunt o pipa de otel cu prea putin tel. Si tin in viata o gramada de grame de foi mentale pe care trasezi schite, pe care versi cafea cu bourbon, pe care faci sex atat de tare, ca-mi cade greu, din minte-n stomac, un sentiment de vina. Imi cade tigara pe jos si o ridic cu retinere, ca ma vei taia in ireal si ca nu voi mai fi in real.

   De ce faci asta unui conglomerat pe care il citeai si-l absorbeai? Ca te lasa? La ce litera ma gasesti in biblioteca din sinea ta? Poate "M" de la "mental", caci sunt foarte mentally ill. Sau poate nu-s nicicum, decat o bucata de pagina dintr-o carte pe care ti-o scriam, si o pastrezi intr-un dictionar de franceza de liceu pe care ai aruncat-o in foc, cu tot cu lectiile de Bac. Nu te interesau prea mult. 

   Suntem o generatie frecata de grijile generatiei celelalte, care au creat si betonate, si litere, si dictionare, lemne pentru fumoare, gresie pentru baile in care ne varsam tot alcoolul de la Maneloteca si toate plasticele in care se ambaleaza pachetele de tigari si tutun. Noi suntem o tipla a ceea ce puteam sa fim: aruncata pe jos, sa innasprim strazile de gunoi. Si acum, doar innotam pierduti in sinea noastra.

   Si cu arta ce legatura are?

   Cuvintele dau culoare, dar nu cele crescute in palate si acompaniate de toate bunatatile si protejate de toate rautatile. Arta se naste din tradare, din moarte, din secret, din iubire platonica, din neimplinire, din toate motivele pe care le-ai dat si din toate motivele pentru care numesc eu, cerneala umana, generatia asta ca fiind "gunoi". Cu potential. Gunoi ordinar, dar cu potential de extraordinar.

Vanessa Stockard - "Hanging On", acrylics on board

   Din zorii zilei si pana in apus

   La atelier m-am dus

   Si am facut dus de poezie

   Ca rasaritul zilei

   E o innasprire

   A cuvintelor

   Care se scalda in mahnire.

   Si agresivitatea

   E sora cu arta

   Si iubirea

   E ruda cu preacurvia

   Si puritatea

   E ruda cu moartea.

   Iar postarea

   E ruda cu nebunia.

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?

Patern

   NoruNegru - ROZ & N i c i c a n d d e s t u l

   As fi vrut sa ma fi vazut crescand, de dimineata cu sprancenele incruntate spre prima persoana pe care as fi putut-o vedea atunci. As fi vrut sa ma vezi cum alerg si injur, cum imi umflu cate ceva extremitate cand dau cu ea de perete. As fi vrut sa fii animat de o dorinta, dar ai fost mai inert ca peretele in care am dat, pana mi-am rupt oasele si pana mi-am asurpat cartilajele printre bucatile de zid. Amuzant este ca peretele acela e mai ADN de-al meu decat tine.

   Amuzant este ca tot ceea ce ma face sa ma gandesc la bucati din carnea asta, fripta si congelata in functie de anotimp, ma indeparteaza de tine. Cu fiecare lucru, cu atat mai departe. Cu fiecare rand pe care il scriu, ma tot indepartez de tine si cumva regret, dar ma si eliberez. Cumva, privirea ta de cersetor de regrete se resimte in fiecare imagine pe care mi-am provocat-o. Sa sufar, caci asa se face arta buna. Din nimic ce esti tu, un muritor, un idolatrizator de lucruri materiale si palpabile.

   Si totusi, mai palpabil a fost pentru cotul meu betonul de pe jos cand invatam singura sa merg pe bicicleta, cand incercam sa inteleg cum se scot rotile ajutatoare. Si cand stii ca nu e nimeni acolo sa te ajute, ceva mai mult cu lucrurile infioratoare din care esti format, te izolezi, nu? Si vrei sa fugi? Si vrei, in cele mai negre momente, sa iti dovedesti propria existenta palpabila. Caci acele sute de kilograme de existenta spirituala nu te fac decat sa te simti ca un sac de nisip sau de beton pe covorul sau pe parchetul tau vechi, fumand o tigara, cu lacrimile balta-n ureche, tremurandu-ti o mana, pentru ca ai tot vrut sa simti si altceva.

   Iar cand vrei sa te duci la cel mai familial lucru, dar care nu ti-e nici pe aproape familiar? Cand chipurile dragi sunt departe de a fi parti complete din tine, sau parti complete din care ai derivat si tu? Si nu intelegeam. Si ameteam. Si muream, cu fiecare secunda, tata, pentru ca nu ai fost niciodata acolo. Muream, tata, din motive pe care nu le vei cunoaste niciodata.

   Muream pe bucatile de parchet prafuite pentru ca iubeam o fata pe care am vazut-o adunat mai putin de cinci zile. Asa si cu tine. Asa si cu orice lucru bun, cules din albumele cu amintiri. Fratele meu. Prietenii care au fugit printre paginile create de tine si de partea femeiasca, tata. Care mi-au ramas mie, fara a fi cerut un astfel de "omagiu" pentru o existenta completa a voastra, a apartenentei voastre la ceva. Am fost o incercare de a suda un material fin cu un material dur, dar nu am putut sa trag atata de voi doi. Si-n incercarea de a va departa, m-ati rupt in doua. 

   In esenta palpabila, a fost vorba de un nume, un ceva, cativa centimetrii de carne, dar esenta adevarata e ceea ce critic, ceea ce vad, ceea ce regret si toate acele balti de sange pierdut, toate acele incercari de a intelege si toate incercarile nereusite de a gasi o pustietate eterna in sinea mea, una care sa-mi aduca pacea. Dar toata pustietatea vine cu psihoze, tata, si nimic nu ma putea scoate de-acolo. Si eram violenta. Creativa. Voiam sa desenez, dar ma izolam in somn. Si scriam, tata, in drum spre munte sau spre mare, pentru ca iubesc sa scriu despre ceea ce vad si despre ceea ce simt. Si vreau sa mor cate putin, tata, dar vreau sa mori si tu, cu fiecare rand pe care l-am scris. Vreau sa mori in sinea ta si sa ramai gol, ca un cuier la ora opt in facultate, sa fim doar noi doi, lemn in picioare si tacut, cu capul plecat in eternul noptii asteia.

   Ca esenta, ma afecteaza existenta ta din zi in zi, din ce in ce mai tare, pentru ca exista tipologiile omului muribund, intocmai ca tine, care ma fac sa te proiectez iarasi in vividul abis al gandurilor mele: nepasator, rece, tacut, ganditor mereu, critic, cinic, violent.

   As fi vrut sa scriu despre toate lucrurile care m-au atins recent
   Dar am scris despre jumatatea de mizerie care m-a adus
   In mizerie.

Sursa: Erik Östensson 

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)

   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.


   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

   

(Sursa imagine: Sophia Adalaine Zhou)

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni

   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)

(Sursa imagini: Nick Sitton)

O seara ca aceasta

   Seafret - Atlantis


   Seara aceasta poate fi...


   Mefistofelica. Poate fi modelata in asa fel, incat ca tot ceea ce se intampla in juru-mi sa-mi dauneze sufletului, sa imi degradeze trupul si sa-mi maltrateze toate valorile acelea bune despre umanitate, despre ceea ce stiu si totodata, fata de ceea ce nu stiu. Sunt seri in care te arunci in boala ca in bratele cele mai de pret si plangi. Plangi, facut ghem pe covor, in jurul piciorului mesei din sufragerie si-ti vine sa te dezintegrezi cu tot cu materie si cu gand. Iti vine sa mori de trei ori in trei minute si te intrebi de ce nu se intampla. Iar raspuns nu gasesti, oricat ai incerca.


   Inerta. Poti medita ca o leguma, labartat pe pat, gandindu-te la toti aia de-i iubeai din "tineretile" tale de tanar adult sau adolescent sau naiba mai stie, caci oricum, timpul e relativ. Timpul ti-e totuna ca apa de la robinet: o uiti pornita, fara s-o folosesti concret. Iar pana si cand te speli pe fata si te uiti la tine in oglinda, lasand apa sa curga in neand, nu vezi decat un chip pe care nu il poti vedea pe strada, dar poti sa-l simti in fiecare dimineata incruntata si-n fiecare seara, zgaindu-se in fel de fel de ipostaze: tot inerte. Il irosesti in absolut orice cascat si in orice intindere a muschilor tai atrofiati.


   Spirituala. Iti dai seama ca toate ideile tale despre lume nu sunt singulare. Intalnesti oameni cu care poti avea o conversatie, doua, cinci si sa intelegi ca un suflu e precedat de mai mult decat materie. Nu te defineste ce ai zis ieri sau cum ai zis-o. Te defineste clipa aceasta ca fiind adevarata, pentru ca aceasta clipa nu se poate regreta, intamplandu-se, luand parte la ea. O simti, poti fi pasiv sau deopotriva activ, tot resimtind-o. O poti schimba intr-un moment. Toate simturile sunt mai taioase, iar momentele cand esti spiritual, se resimt ca si atunci cand te simti cutit, iar in varful lamei tale se taraste un material fin, de-a lungul lamei tale, in jurul manerului, la nesfarsit. Si toate astea intr-un moment. Iti poti da seama ca iubesti, ca ai crescut, ca poti sa plangi (e uman), ca nu stii ceea ce se va mai intampla, dar prea putin conteaza: eu sunt acum, iar de acum incolo pot schimba ceva.


   Un telefon primit poate schimba o perceptie de o viata. Un ton care sa rosteasca aceleasi cuvinte uzuale, dar formulate in asa fel, incat sa-ti dea un imbold sa poti spune ceva cand vrei cu adevarat sa spui ceva. Sa transmiti un lucru cand chiar ti-l doresti. Sa vezi lumea si sa constientizezi ca seara asta poate fi cum iti doresti tu sa fie. Ca-n mana ta sta decizia si decizia nu te controleaza pe tine spre o anumita actiune.

   Tu ai decis sa-mi citesti blogul si sa simti ceva. Tu ti-aia dat curajul sa ai o seara in care poti fi inert. E perfect in regula! Seara mefistofelica creste cele mai mari suflete creative, cei mai mari romantici. Serile sunt facute sa existe pentru tipuri de abordare, iar eu abordez seara prin scris. Pentru ca au existat si-n viata mea seri in care am plans si am scris, datorita tie, ca te-am iubit, sau datorita tie, ca mi-ai lasat balta un pumn de sentiment. E perfect in regula. Serile sunt facute pentru noi. 

   Serile ne dam dreptul sa respiram si sa fim oameni cu adevarat. Serile ne dezgolesc de toate straturile de bumbac in care au expirat altii fum de tigara si ne descotorosim de ele, ca sa ne uitam in sinea noastra si sa vedem ceea ce avem.



   Iar noi, oamenii, avem multe.
   Iti multumesc ca m-ai citit, cititorule.
   Iti multumesc tie, pentru revelatia si emotia din telefon.
   Suflu boem. Intr-o seara ca aceasta.

(Sursa imagine: SoBooks)

Un pat bicameral.

   Scrisa pe soundtrack-ul asta


   Un pat bicameral intre camerele aerului tau. Inspir si expir. Imi bate aeru-n pat. Inspir si expir. Sunt singur in pat. Se face curent intre plamani. Inspir si expir. Patul meu ma bate. Inspir si expir: mi-e frig. Singular in bicameral: doua perne-n doua camere, un pat impartit in doua. Asternuturi umezite. Inspir expir. Bate vantul la picioare si imi ridica patura. Imi e rece, de la glezna-n sus, piciorul mi-e scaldat in sange. Inspir, expir.

   Ma intorc pe-o parte, doar de-oi dormi mai bine. Inspir, expir: sange pe fata. Incerc sa ma ridic, dar sange e si pe spatele meu: un amor singular, un sange temporar. Un singur obraz insangerat. O singura mana cu care-l inlatur. Inspir, expir. Ma uit in fata. Stau pe-o parte. Un zid de-mparte patul. Inspir, expir. Si iar mi-e rece. Mi-e companie doar un fluid. Lumina stinsa se prelinge. Nu-i lumina.

   Lacrimile nu sunt spoturi de lumina. E bezna-n corpul meu. Inspir, expir. Si tot ii frig. Oare nu ii este frig? Inspir, expir. Si... ma opresc. Patul meu bate mai tare. Nu pot sa dorm. Se incalzeste. Sangele tine de cald. Dar ma sufoc. Nu vad nimic. E doar jumatatea de pat, rupta de-un zid vascos pe care-l ating cu jena. Cred ca doarme. Dar nu pot sa tin inchis.

   Inspir, expir.

   Este curent. Furtuna-n corpul meu, iar patul bate haotic. Imi pun un brat sub cap. Mana cu un deget pe buze: secret. Inspir, expir. Ma pastrez secret, in propriul pat. Si tot respir aerul tau, incercand sa nu iti deranjez somnul. Inspir, expir. Liniste. Inspir, expir. E doar aer rece. Se plimba degetele pe peretele din fata mea, ale mele toate cinci. Poate e menit sa fie secretul nostru, orice ai fi. Inspir, expir. Poate ma ajuti sa bat, dar sa nu te stiu exact. Stiu doar ca imi dai aer si ca ocupi jumatate din patul meu.

   Somnul meu e dereglat. Inspir, expir. Locuiesc intr-o inima, intr-un pat bicameral. Iubesc sa nu dorm si sa ma-ntreb: cati litrii mi se perinda printre degetele de la picioare? Sau cate globule, intre cutele de la haine? Ori cate perne ai tu, iar daca ti-e somnul bun? Daca nu, o fi vina curentului? Inspir, expir. Traiesc cu gandul de dincolo: ne-om gandi la aceleasi lucruri, sau chiar dormim?

   Inspir, expir.

   Eu sigur nu. E lipicios si-atat de fin, rosiatic in vazul meu nocturn si-n tactilul meu cel orb, printre asternuturi de tesut. Un frig placut pe pielea goala. Un amor cu nestiutul si cu bezna din sine. O dragoste, oarba si ea, ne simtim doar prezenta. Inspir, expir. Nu ne ajungem. Inspir, expir. La doua maini. Inspir, expir. Mi-e mult mai frig. Inspir, expir. Alte doua maini. Inspir, expir. Simt un obraz lipit de-al meu. Inspir, expir. Fantasma moarta, sangvina. 

   Peretele a cazut. Imi revin, stand pe sezut. Sangele mi-a ramas pe corp, asternutul lipindu-se nonsalant pe mine. Inspir, expir. L-am tras putin cand m-am ridicat, grabit. Inspir, expir. Simt o alta perna la mana, pe peretele cazut. 


   Se trage un suflu mai aproape in patul meu bicameral.

Omagiu pentru trei

   Grimus - In A Glimpse

   Te-am narat prin vise si am auzit povesti despre tine din amintiri. Te-am vazut, fara sa fi fost in fata umililor mei ochi. Erai in spatele urechii mele in ziua lui trei, luna asta, desi n-ar mai fi trebuit. 

   Bateam ritmul cu piciorul la concertul Grimus de la expozitia din fosta sinagoga, animata de rosu si pasiune, stil si anvergura. Era o avangarda in tot ceea ce cuprindea acea clipa, total paralela cu existenta ta in acest timp, comun cu al meu. Erai un vifor de praf care mi-a intrat in ochi mai pe dimineata, zi in care aveam cursuri si tot zi in care am facut curat. Parca era mitul acela cu spalatul obsesiv pe maini, semnificand faptul ca vrei sa-ti uiti trecutul si sa treci cu mainile curate dupa ceva acte marsave din trecutul tau.

   Toata atmosfera avea aroma de tutun fin, cocktail-uri si bere rafinata, oferite la evenimentul bucurestean din Cluj. Un ambient extraordinar. O brasoveanca si o alta constanteanca, amandoua dand, macar cu un fir de piele, pe muzica, frenetic. O aventura nocturna spre mai mult dinamism, atasament prietenesc vizibil, incurcaturi de picioare si priviri pierdute, intre muzici si luminite. O stare latenta de "vreau acasa", dar si asta nesigura.

   Ce-am urat mai mult si mai mult a fost faptul ca mi-am reamintit, la ora la care, acum un an in ziua lui trei, imi voiam ducerea pe campii si venele de la-ncheietura sa le var pe dupa gat, fiind intr-un refugiu artistic care ma proteja de toate relele trecutului si prezentului, anul acesta.

   Sunt momente in care vreau sa iti vorbesc, dar mai bine fumez un pachet de tigari in doua ore, in frig, sa raman fara voce, cu privirea moarta intr-un punct si sa mori o data cu glasul meu si tu. 

   Nu ca n-ai fi ucis, mai mult sau mai putin, ceea ce iubeam cel mai mult la mine: placerea de a iubi neconditionat si de a fi eu, in acea betie. Iar pentru asta, iti multumesc: te pot inmormanta, dincolo de trecutul meu, cat sa nu-mi mai aduc aminte de tine.

(Sursa imagine: Faber Franco - check him out)

Ultima seara in Constanta

 
   Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high

   Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat. 

   Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.

   Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.

   Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.

   O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum. 

   Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
   Ma-ntorc de Craciun. Lol.

Despre scriitor

   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!

Fustiţă

   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   

   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)