Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:

   Vorbe spuse intr-o doara.

Sursa aici

Vidul si Universul. Ea

   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

Sevalet

   Chopin - Spring Waltz

   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.

   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.

   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

Cat de goala

   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

Bara de metal

   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca

   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

Cluj-Napoca. Ianuarie, 18

 
   Goo Goo Dolls - Slide

   Calc pe dale aprinse de aventura si alerg prin iarba, imaginandu-mi ca sunt un om liber. Ma simt ca unul. Ma simt capabila de orice si ma aflu in locul in care imi doream sa ajung de ani, simtindu-se acum ca zile. Fiecare zi se simte o existenta capabila in sinea mea, iar cand am moemnte de decadere, ceva apare si ma apuca de umeri, zicandu-mi printr-un sentiment ca pot. Si pot alerga, pot creste, pot face orice, pentru ca stiu ca exista si ca face la fel. Poate chiar mai bine.

   E un spirit care cuprinde parca tot, cu chip si trup de om. M-as bucura daca-l vei cunoaste si deja ma bucur ca-l cunosti. Ma bucur, caci si ea il cunoaste si-l are in sinea sa. Ca este, exista si persevereaza. Uman si peste uman ii sunt gandurile, departate si totusi, atat de apropiate. 

   Acum nu mi-e permis sa alerg. Este ger, dar dalele pe care fugeam candva imi sunt inca sub talpi, in mers calm: e soare. Este cum ar trebui. Este un poem albastrui pe cer care mi se plimba prin ochi, impartind fumurile de tigara ca epitete si departarile ca idei: cate dale or mai fi, intrupand toate sub o alergare, idei de se pot scrie si apoi citi? Nu am idee. Am cotropit fiecare strada pentru toate gandurile si fiecare respiratie pentru cate-un cuvant. Asta am facut pana acum, dar acum?

   Sunt in Cluj. Iar tu esti la a douazecea iarna, primavara, orice iti vei dori si orice vei face. Esti la peste a douazecea idee, iar eu vad soarele mai bine ca inainte. Il vad mai pur si mai viu. Il simt enervant in ochi, dar placut, de ma uit la ce nu-i langa mine. Esti in deceniul doi, desi pare ca esti de mai mult. Esti, si pare ca ai putea povesti despre fiecare secol in parte, traindu-l imaginar. Esti aici si fugi pe dale, fericita, caci soarele ti-e dat tie astazi sa iti schimbe varsta si sa te cuprinda in stranii melancolii, perfect in regula.

   Acum, de-as face inca cativa pasi, as fi la o stranie varsta si as povesti despre ziua aceasta ca ar fi fost acum zeci de ani. Asa ca decid sa stau pe loc, sa-ti stric cerul albastru si sa suflu intr-o parte a cerului tau cu epitetele mele, cu ideile pe care le savurez acum. Sper ca nu te-ar deranja. Nu l-as neglija nici pe cel din departari, dar n-as fi capabila sa-l poluez ca acum, decat daca as merge. Si as merge. Asta fac cel mai bine. As merge acolo, nestiind exact unde, si ti-as mai multumi inca o data, ca, intr-un fel sau altul, ai fost si esti spiritul acela care ma prinde de umeri si imi zice ca pot. Ca ma face sa merg mai departe, oricat de oribila ar fi existenta umana actuala si oricate zgarciuri s-ar bloca pe-un amarat de pix si pe-o amarata de existenta, capabila de ceva. Si-ti multumesc ca-mi rasari in sinea mea. Iti multumesc ca esti si ca ma faci sa traiesc, prin simplul fapt ca, fara sa banuiesti asta, ma ajuti sa evoluez. Iti multumesc pentru serile cand m-ai scos din ce-i al meu uman si m-ai dus sa vad cerul de sus sau cand ne-am uitat cum ard pacatele in sticle dubioase sau cand am spart pahare existentiale la bufet existential. Se face.


   Iti multumesc, in al douazecelea an de la aparitia ta ca uman, pentru ca ai aparut aici sa faci o schimbare. Si iti multumesc ca mi-ai permis sa fiu si eu una dintre ele. I'll be here to look up to you and support you. Oricat ar cotropi demonii interiori sau altceva ce s-ar putea sa-ti strice spiritul intr-un anumit moment, eu voi fi aici. Il voi asculta si-l voi face sa paraseasca spre ceva mai indepartat. Si imi doresc sa ai cele mai pretioase trairi si experiente, caci meriti. Sa te bucuri in fiecare zi, luand soarele de pe cer de-acum si sa-l pastrezi undeva in sinea ta. Si iubeste-l, caci e al tau, iar cerul sa ti-l captusesti in interiorul gecii tale.

   Iti doresc tot binele, om minunat,
   Spirit liber, pastelat.

(Sursa imagine: jhengstrom)