Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)

   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.


   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

   

(Sursa imagine: Sophia Adalaine Zhou)

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni

   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)

(Sursa imagini: Nick Sitton)

De s-ar strecura toti ca iarna

   De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.

   N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute. 

   Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.

   M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.

   Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.

   Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.

   Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.

   Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.

   Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.

Si o sa-mi iasa

Prima mea carticica de ilustratii

Prima mea carticica de proza scurta

Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.

Acum stiu cum sa te intampin.

Mai e pana atunci. Ramai cu bine.

(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)

Particule de "tu"

   Asaf Avidan - Maybe You Are

   Pe părți simțeam că e de bine, dar bezna nopții nu te găsea, iar mâinile mele pot căuta în fum, dar nu găsesc decât fragmente de “tu”. Eu le frământ între palmele mele, le dau formă şi le țin strâns. Uşor, seară de seară, se formează ceva. Sunt particule ca granulele de praf, iar o dată adunate formează ceva. Ceva din care-mi fac chip de “tu”. Nu pot nega, căci sunt fărâmițe de “tu”, aşadar, chiar tu.

   E copilăresc cum frământ ceva gingaş între degetele mele, deşi se simte o responsabilitate imensă. Mi-o asum; pentru fiecare particulă unică de “tu”, că mă animă şi mă face fericită. Nu pot zice “nu ştiu de ce”, deşi e frază de umplutură întotdeauna. Aş minți, căci ştiu. Se onorează o filozofie sinceră pentru “ştiu de ce”. Momentan, nu. Prind din zbor grame de “tu”. Mi-eşti mai aproape aşa. Mă face să mă metamorfozez toată-n zâmbet şi prind chip de sentiment de împăcare.

   Evit să te caut în oameni, în gesturi, în muzică şi altele de genul ăsta. Te găsesc în bucățele de “tu” pe care binevoieşti să le pui undeva şi să bată vântul în ele. Cumva dirijat de tine, lovindu-se uşor de mine. Le prind întotdeauna şi nu mă-ncurc în ele. N-am una favorită şi niciuna nu seamănă cu cealaltă. Stau neclintite, uitându-se în jur, eu, arătându-le. Văd ce vor. Când se plictisesc, au oră de culcare. N-apucă să doarmă un ceas, că vine altul. Şi altă particulă de “tu”.

   Le frământ şi le pun la loc sigur. Zic că se odihnesc şi sunt nerăbdătoare. Toate.

Acum un ceas aveau ochii tăi.
Cât să mai fie până la zâmbetul tău?

Ivan, copil nebun

   Bad Company - Simple Man
 
   Ai miscat praful de sub bocancii tai in fuga ta nebuna, copil tradator. Ai furat toate discurile si toti banii si te-ai ascuns de urmarile actiunilor tale. Ai fugit de responsabilitati, hoinarule, toata viata ta. Ai fugit de scoala ca de dracu' si ai fost mai drac ca tot ce ai fi gasit in banca, stand doar. 

   Ai pielea tabacita de semne si cicatrici, copil nebun, ca te-ai avantat prin tuneluri si prin santurile strazii pe care circulau masini disperate sa te gaseasca. Ai pierit in societate, copil aventurier, c-ai vrut libertate. Ti-ai facut singur libertatea. Ti-ai gasit-o la o masa dintr-o benzinarie in care se punea The Beatles si te multumeai c-o doza de bere. O furasei si pe aceea dintr-o alta benzinarie.

   Nu ti-ai cunoscut niciodata tatal, fiule. L-ai vazut in fotografii, desi glasul nu i l-ai auzit, soptit in ureche cand ti-era greu si aveai nevoie de imbarbatare. Si... ca sa vezi! Semeni intru totul cu el. Mama-ta iti zicea asta mereu si toti cunoscutii lu' taica-tau. Nu te-ai multumit nici cu numele lui insemnat pe discurile pe care ti le-ai luat la drum si pe care le asculti doar citind lista de piese de pe dos. El le adusese din fuga lui nebuna dupa bani si tot fuga lui l-a dus departe.

   Uita-te la tine, copil taifun. Ai parul facut vartej si barba a-nceput sa-ti creasca. Te comporti al naibii de dur si esti masculin pana-n maduva in care tot pe-al tau patern il gasesti. Acum o ai doar pe mama ta, doar cautandu-te. Tu n-ai mai vrut s-o gasesti. N-ai mai vrut de cand ti-ai pus jacheta asta larga in care orbecai o viata, dusa inainte de nu se stie ce, dar o continui de parca asta e scopul tau major.

   Ai ramas un pletos, un rocker cu gandire lucida. Un blond nesabuit, purtator de ochi caprui, fumator, vicios, alcoolic, insomniac. Paranoic din cand in cand si un om notoriu, caci dormi si-n canale de n-ai incotro. Crezi in anarhie ca aducator de pace si vezi lumea fara granite. Mergi si n-ai idee incotro, desi asta nu-ti slabeste ritmul mersului tau apasat, hotarat.

   Ai suferit dupa femei de dinainte sa le cunosti aroma, chiar inainte sa le simti dintii-n buza ta de jos. Ai iubit formele lor rotunde, parca ramanandu-ti in gena nevoia de a le smulge din piept cand le vezi descoperite si timide, copil nimfoman. Ai dat femininului din fata ta orice dram de sentiment, scurs ca sangele tau pe degete in jos. Te-ai aruncat in pat cu aventura, crezand ca te vrea si a doua zi. Acum ca esti in aventura vietii tale, realizezi ca nu poate sta decat pret de-o noapte. Duhneste a tutun. Intocmai bluza ta, copil cinic. Pacat ca-i aruncata pe jos in camera asta de hotel infecta in care ti-ai facut metehnele bolnavicioase.

   Ai varsat alcool pe pantaloni a nu stiu cata oara. Te mai tine inca o gura? Nu de aer, ca-l poluezi la minut. Te mai tine. 

Pentru taica-tu. Pentru ca poate e undeva acolo pentru tine. 

Pentru maica-ta pe care nu o mai vrei alaturi. 

Pentru toate femeile ochioase si false pe care le-ai avut la pantec si pe piept. 

Pentru tigarile fumate si stinse pe coapse mai mult sau mai putin expuse. 

Pentru toate injuraturile luate pe nedrept. Pentru c-ai gresit si ai fost abuzat emotional.

Pentru bataile pe care ti le-ai luat. Pentru vanataile de pe spate. Pentru zgarieturile de pe fata.

Pentru buza ta zgariata pe interior de furie. Pentru pleoapa ta cazuta, vanata.

Pentru ca lacrimile ustura pe rana deschisa.

Pentru pumnii tai malformati de furia pentru mai mult de-un perete. 

Pentru numarul anilor tai, numarati la fiecare lovitura. Cand se implineau, nu-i mai simteai. 

Pentru ca nu ti-ai rupt mainile si pentru ca ti-ai purificat sufletul, intr-un fel. 

Pentru firea barbateasca din tine. Pentru ca ai sufletul mai firav ca firul de iarba.

Pentru societatea ce incontinuu te-a secat cu ideile sale preconcepute.

Pentru datile cand ai refuzat sa mai fii tare si ai varsat lacrimi in perna de acasa.

Pentru cartile unde-ti ascundeai juramintele de credinta cu tine prin citate subliniate de mainile tale insangerate.

Pentru ca ai o pasiune pentru maini. Pentru ca intotdeauna ai crezut ca legatura intre tine si ei este prin ele.

Pentru ca alegeai cand erai acasa sa iesi si sa nu vezi nimic. Pentru ca puteai alege sa vezi clar sau nu.


   Ai ales sa fugi cu banii si discurile. Ai ales sa scrii din sentiment si ai tacut cand era vorba sa recunosti ceva ce tinea strict de tine. Te-ai imbolnavit si ai comis crima, seara de seara. Furai servete din restaurante saracacioase din pustietati si scriai. Scriai mult, copil risipitor. Ardeai tot ce scriai in focurile pe care le faceai cand era mult prea frig in cotloanele in care-ti aruncai dosul in tara necunoscuta in care ai ajuns. Ramasesei fara prieteni. Refuzai sa bei singur. Depresia era prea dura. 

   N-ai primit mila niciodata, oricat de ranit ai fi fost. Alegeai sa ramai un leu nenorocit, desi inca hotarat, inca infocat de ambitii, inca increzator. Tineai muschii incordati la orice inghititura seaca de apa, caci durea. Te asteptai oricand la o lovitura venita pe nepregatite. Te asteptai la ceva fizic, rapid, care sa doara. Priveai ochii omului caruia ii deschisesei usa pe jumate. L-ai privit cu o tristete si cu o ura inimaginabila. Erai al naibii de ranit. Erai mizerabil, copil ghidus.

   Ai ales sa furi banii pentru a-ti implini destinul. Pentru a-ti vindeca toate ranile.
   Ai ales sa furi discurile pentru amintirea tatalui tau. Pentru ca-l iubesti.
   Pentru ca l-ai vazut de-atatea ori, dar nu il cunosti.

   In fuga ta ramai o viata intreaga, copil tradator. Te voi iubi mereu.

Din clasici #1

   Domnul Jourdain a vrut a-i scrie marchizei mult-îndrăgite, cuvinte scurte, fără propriu fir continuu, fără perpetuare imaginară a sentimentului ce Jourdain l-a vrut un reper vag subtil: "Frumoasă marchiză, frumoșii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste."

   Pocnit de gândul că ceea ce a iscălit este prea banal pentru vremurile sale, a apelat la maestrul de filozofie, urmând astfel:

Maestrul de filosofie: Nu mai încape vorbă. Doriți să-i scrieți în versuri?

Domnul Jourdain: Nu, nu, fără versuri…

Maestrul de filosofie: Nu vreți decât proză.

Domnul Jourdain: Nu, nu vreau nici proză, nici versuri.

Maestrul de filosofie: Dar trebuie să fie ori una, ori alta.

Domnul Jourdain: Dar de ce?

Maestrul de filosofie: Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm nu există decât proza sau versul.

Domnul Jourdain: Nu există decât proza sau versul?

Maestrul de filosofie: Desigur. Tot ce nu e proză e vers, și tot ce nu e vers e proză.

(Sursa: thechronicle.ro)

   Nu numai că opera lui Molière, “Burghezul gentilom” este un amalgam din vremuri romanțioase, ci se mai şi îmbină cu contemporanul ascuns într-un fel de "suburbie" mută a vremurilor prezente. C-am întâlnit domni şi domnişoare ce ilustrau întocmai pe domnul Jourdain şi alții în ipostază de filozofi cu multă experiență în spate... Sau cel puțin, aşa dădeau impresia. Sau poate chiar erau, dar cu puține experiențe, marcante, asta dându-le onoarea de a se intitula “filozofi de ocazie” şi să ajute pe alţii în dileme sentimentale/ aproape lafel de filozofice/ emoţionale, etcetera.

   Dădeam de vorbă mai-mereu şi n-am conştientizat că... proză? Mereu. Tu şi cu mine, proză în limbuţie? Asta-i nebunie, dragă. Chiar aşa se ascundea printre vieţile noastre, vrând a fi "subtilă"? Nu ţi-a ieşit, iubito. Molière să rămână-n gând şi faptă ca deschizător de drumuri sau ceva de genul ăsta. În orice caz, subiect de gând sigur ţi-am dat. Pentru că suntem ceva ce-i peste ordinar şi ştiu. Ştiam. Tu ştiai?

   Fii fericit, căci în cotidianul tău eşti scriitor de zi cu zi. Eşti sigur prozator în limbuție cu orişicine, în orişice conjunctură. Dacă eşti şi poet, chiar şi de ocazie, te consider deja un om ilustru: m-ai depăşit pe mine şi pe mulți ca mine.

Se pare că dragostea a rămas la fel de stângace încă din 1670.

Tap-Tap

   Mi-am luat carnet şi am plătit rovinietă pentru o excursie cu cele trei entități din mine: scriitorul, cititorul şi desenatorul. Inițial, am făcut autostopul în timp, ca probabil să-l păcălim şi să-i furăm automobilul, conducându-ne - aşa ne gândeam noi - spre ceea ce am fi vrut să schimbăm, dar n-am avut gând atunci şi să facem, deşi nu ne-a ajuns curajul. Cel puțin la doi dintre noi.

   Scriitorul mereu a avut tupeul să pună în cuvânt ce aveam noi doi în cap. Cititorul îi ajută pe ceilalți doi şi e veşnic retras. N-am scos două cuvinte din gura lui. Desenatorul e cel mai sociabil, vă zic sincer. El face mereu primele mişcări în orice interacțiune. El vine cu idei de excursii şi de nebunii, iar dacă ne vom întâlni vreodată, sigur am plecat în călătorie şi mai mult ca sigur, primul cu care vei face cunoştință va fi desenatorul.

   Conduceam cu nesăbuință un mastodont pe patru roți. Afară era soare, iar aerul dinăuntru era potrivit. Nu simțeam că mă sufoc, cum o făceam de altfel în vremurile când încă era puțin trecut de secol douăzeci şi mergeam cu maşina mamei, fără aer condiționat, la mare, cu toți pruncii din bloc. Distractiv, dar incomod. De data aceasta a fost comod, iar marea nu ne era destinație. Nu de data asta.

   Mergeam în urmărire, timpul fiind depăşit cu mulți kilometrii pe oră. Nu era tensiune în trafic, nu se înjura nimeni. Era un simțământ libertin, puțin constrâns, iar asta ne-a făcut să tragem puțin pe dreapta. Spre surprinderea noastră, şi timpul a oprit la câțiva paşi mai încolo. Nu ne-am explicat nimic. Ne-am trântit pe jos, sprijiniți cu spatele de tap-tap-ul nostru.

Şi am început.

Ne-am pornit pe conversații. Încetul cu încetul, seara se aruncă peste noi, ca bunii amici când sunt în stare ferice şi n-au bun instinctul de echilibru.

În momentele acelea, timpul se împărți în trei, apucând de umăr pe fiecare dintre alter ego-urile mele. Fiecare luase chip de oameni dragi, existenți. Ne pusesem pe şuetă nesfârşită.

Ink: Eu zic că este o relație toxică ce se petrece între voi. Las-o baltă, ai tras destul de prietenia asta.

Scriitorul: Asta vreau, dar nu pot. Nu pot să-l las aşa. Încă are nevoie de mine şi ştiu că mai are ceva bun în el. Doar că-i prost şi încăpățânat.

Cititorul: Te iubesc.

Ink: Cât ai zis că ai băut?

Ink: Timpul nu stă în loc şi cine ştie..

Desenatorul: Da, stiu. Doar că timpul meu îl vrea pe el. 

   Din fiecare discuție am prins fragmente importante. Oameni existenți, transpuşi în cele trei entități, pornite la drum cu mine, într-un mastodont colorat pe patru roți. Simt independența mea, cu tot cu cei trei pe capul meu, înțelegând pe fiecare, chiar înțelegând.

   Niciodată nu m-am înțeles pe mine, deşi pe mine-n trei bucăți separate da. Fiecare a primit timp, iar asta ne-a dat un fior plăcut de relaxare. Suntem cumva o echipă şi nu trebuie să intrăm unul peste celălalt, căci va fi haos. Am înțeles şi aspectul acesta.

   Edificiul meu cu tentă platonică: dragostea. N-am a spune multe vorbe despre aceasta, fiind împământată-n vinişoare de ambiții şi noroc făcut de noi. De aceea am ales să se-mpartă între desenator şi scriitor, să-l prelucreze frumos. Cititorul n-are a face cu sentimentele. El e veşnic lucid şi sancționează aspru. Ciudat lucru: a început să-şi dezmierde asprimea cu opere mai puțin şmirghel şi mai mult catifea. Ceea ce mă surprinde, fireşte.

În fine, drumul nu-l cunoaştem, căci afară-i noapte. Timpul călătoreşte în maşina sa, undeva, în urmă.

Dar tocmai noaptea este cea imprevizibilă, iar un mastodont nu se poate pierde. N-am păcălit timpul, dar l-am împărțit ca pe-o pradă între carnivori, iar asta ne-a împăcat.

Suntem împăcați cu timpul.

Fii atent la un imens tap-tap.

Stă să vină.

Poate la tine.

Cine ştie.

Dă-i de ştire, că-i liber să vie.

Spectacol nocturn

   Adunate chipuri în piatră, sub pământ, veniți la dans cu moartea. Oamenii din beznă, stând la priveghiul oamenilor răposați de gând, în mişcări nebune. Ceața unei zile de doliu, doar că era noapte, iar în loc de lumânări, lumini cu culori vibrante.

   Adunate chipuri în fața cavoului, în toiul disperării cerului şi a convalescenței mării ce dădea vânt pe străzile vecinilor săi. Se vedea om luat de lângă ea, dus în metropolă, adus aici de gând sărat. Suflet, orice, dar nu sărac, oglindă a creşterii ei.

“Te-ai maturizat”

   Se chinuia cu glugă îmblănită pe cap să scoată dop de vin ce se voia şampanie din fabrică. A reuşit, iar clipe s-au fumat în vag, rece, încălziți de spațiu strâmt şi de apă vie, împărțită. Cerul părea să ajute, dar aroma scoasă din grâu ce îmbată nu era în ceea ce se vroia precipitație. Poate de-aia ne părea rău.

   La moment dat eram Curte de Casație pentru orice gest ce “s-a vrut” sau “s-a-ncercat”. Eram martor mut al unei crime: ruperea unei iubiri. În jocul sorții, mizer, legam iubirea de iubirea sa, rupând ceea ce numeam “iubire”. Ceva se-nmormânta în mine. Putrefacția se realiza constant, mirosind a tutun venit din gurile oamenilor morți. Căci Moartea era la platane, iar scheletele dansau după cum le dicta.

   Era o văgăună cu fețe cunoscute, împânzite în “nu ştiu cum” de conjuncturi. Locul meu era între ei, în momente când voiam să văd cum se simte să fii răpus de sentiment, dus de val spre altceva mai lumesc. În timp, alter ego-ul meu se uita la mine, analizându-mă în prăpastia în care mă afundam. Mă vărsam printre ei, ca alcoolul din pahare. Mă prelingeam, ca alcoolul în pântec. Inversam rolurile din vreme-n vreme.

   Evitau toți vorbe prea serioase, deşi se refereau la ele. Nu disting sufletele nopții să le spui adevărului pe nume, întocmai ca la lumină de lună să nu cauți un “te iubesc”, că îl găseşti, iar asta-i rău. Ți-am zis şi ție, om cu glugă, că-i chip de fiară iubirea şi tu îți negai condiția, încă, după toate de s-au întâmplat în timp şi ți-am fost acolo. Îmi spuneai nenorocirile viitorului tău pentru copilă văzută, iar tu îmi prevesteai ceva bun în blurajul nopții. Făceai analiză pe text care nici primă vedere n-a fost pentru tine. Mă mințeai, om cu glugă, deşi mereu am găsit ceva cu tâlc în ceea ce spuneai. Cândva eram tu, iar tu erai eu şi de-aia ştiu ce zic. Că ne suntem idem. Dar tâlc n-am găsit, iar tu cu gluga ta ați fugit în capitală.

Vibra totul. Chipuri nu se distingeau în oglindă. Ziceam ceva de o fântână, iar aia era catacomba în care m-afundam. Mai underground ca tot ce mi-aş fi dorit, deşi n-am făcut-o. S-a întâmplat, sub sol, deasupra lui sau pe el. Eu eram în fântână pietruită, neştiind să înot.

   Restul, dansând în noapte, prin moarte, cu abur azuriu de ceva narcotic într-una dintre caverne. Chipuri ce-şi perindau pupilele moi pe analiză trupească, guri lipite şi parcă veşnic rămase astfel. Sticle goale, pietre de mormânt. Plopi de veghe asupra trupului unui vrednic de nimic, înmormântat în scrumieră, acelea filtrele arse. Eu asta vedeam. Asta vedeam şi mi-era moarte-n chip de colectiv uman, sub pământ.

Cunoscut-am Purgatoriul.

Acolo mi-am scris repertoriul.

(Scris pe 7 februarie 2016)

Sistem de 3 simplu. Februarie

   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)

Fantome din trecut

   Fantomele mele din trecut par că iau viaţă. Parcă revin, doar să-mi dea peste nas pentru 'nesăbuinţa' mea ce le-a transformat în fantome. În esenţă, nu te poţi detaşa complet de ele, căci îţi sunt în amintiri. Ele trăiesc în amintiri doar, iar eu încep să-mi readuc aminte.
   Mi-am cultivat fiecare părticică de suferinţă şi mi-am creat presupoziţii doar să-mi dea material de bătut la tastatură. Presupoziţii ce s-au dovedit în cele din urmă a fi reale. Melodii ascultate atunci, îngropate cu o mână pe-afară din mormântul timpului, într-o listă de redare în format digital. Oricât de fals ar fi cântat atunci James Blunt când a înregistrat "You're beautiful", nu-mi păsa, îmi crea un vibe, mă obişnuisem cu "eu sunt cea mai tare, dar sunt praf pe tobă defapt" şi cu "pot să fac orice". Da. Eram nesăbuită. Dar doar să-mi ating scopurile fără obiectiv. Scopuri ce nu erau musai de îndeplinit, dar în momente de catarsis, da.
   M-am axat pe o libertate autoinstaurată, m-am legat de oameni toxici cu care am avut legături bolnăvicioase, cu prieteni şi cu legături romanţioase cu ei. Am ignorat palpabilul, şansa care m-a izbit ca trenul, dar care nu m-a ucis. Nu mi-a dat material sărat, incolor, de pus la borcan şi de scris. I took the chance later. Într-un timp când aşteptarea nu-şi găseşte aliaţi, o fată micuţă, frumoasă, isteaţă şi-a făcut timp să-mi lămuresc cortexul, cerebelul şi ambii lobi. Ceva mai mult de-atât.
   Inima îmi îngheţase. O dată cu bestia cu două picioare, ce-mi străbătea fiecare nerv din sistemul meu şi mă îngrozea, mai apoi cu ceva ce n-am crezut că este sau va fi. A dispărut, dar nu definitiv. E o rutină să văd omul ăsta. Pot zice că m-am plictisit. Că m-a scârbit. Că mi-a dat lately alt plot twist în sentimente ca să realizez ceva ce fusese, dar de care nu-mi dădusem seama. Era o joacă pentru mine. Prin joc facem multe, iar mie-mi place să mă joc.
   Mă ofticasem la un moment dat că îmi bat atâta capul pentru ceva ce merită parţial. Funcţionezpe bucăţele, nu sunt încă pregătită să zic "complet" şi să mă refer la ce-am simţit ca fiind complet. Încă caut acest lucru şi pare că-l găsesc. E un moft de pluş. E al dracului de moale, dar ia orice formă.
   Cea mai bună prietenă a mea, pe care o cunosc de când m-a născut, are cancer. Nu realizasem sau nu voiam, iar eu mă afundam în trecut, aproximativ un an, plus, minus, tot pe-acolo. Am rănit-o de zeci de ori, am evitat subiectul şi am primit reproşuri că nu-mi pasă. Nu va putea percepe cât de mult îmi pasă şi că fără ea aş fi un sfert funcţionabilă, acum. Fantomele mele din trecut erau persoanele acelea ce mă îndemnau să vorbesc serios cu mama să-şi facă analizele. Era suspicioasă, dar n-a luat-o de bună, iar acum se întoarce din Bucureşti de la analize, după ~5 săptămâni de radioterapie, curând urmând şi operaţia.
   Zic că totul a fost în voia sorţii şi că voi evita să mă mai ancorez la aspectele acelea din trecut. Am ca obiectiv să ţin workshop-uri cu un set diversificat de persoane şi ca scop... să le dau peste nas celor ce au zis că n-aş fi capabilă de a ţine un curs într-o tabără.
   Personal îmi propun să învăţ să gătesc, să citesc (acum câteva zile m-am apucat de "Doamna Bovary" a lui Flaubert) şi să învăţ. Să fiu alături de ai mei mai mult şi să mă bucur de spontaneitatea vremii trecătoare.

   Îmi doresc, cu ocazia postului ăsta, fiecare dintre cei ce au citit, să îşi seteze în fiecare dimineaţă un obiectiv şi să încerce să-l îndeplinească. Să vă bucuraţi de toate rahaturile şi să faceţi cele mai bune alegeri pentru voi în momentul ăsta. Deveniţi cea mai bună versiune a voastră! Şi chiar îmi place cum am întors postul ăsta, de la semi-deep la o bucăţică de NLP.

   Fuck those ghosts that are still alive in your memories.
   Live your present and remember: whatever you wanna do, just do it!
   Evitaţi să lăsaţi fantomele din trecut să vă decidă prezentul sau viitorul.

One shot for my friend

 
   Astăzi face nouăşpe. Astăzi e ziua în care m-am trezit cu chef de plimbare. Tot astăzi, blondul din părul său se împacă perfect cu vremea din Constanţa. "Ne-am căit după atâta iarnă", am putea spune.
   Astăzi e ziua băiatului acela pe care îl apreciez şi-l îndrăgesc atât de mult. E omul acela pe care l-am simţit a fi un confident, tovarăş, frate. Ne-au confundat oamenii că semănăm şi că are părul exact ca al meu (bine, lung din cap, dar nu şi cel facial). M-a amuzat întotdeauna.
   Astăzi îmi amintesc de momentele din vară, când stăteam şi vorbeam lucruri profunde, ne acceptam ideile reciproc şi deşi la cursul de traineri a trebuit să ne întrebăm altfel de lucruri, noi am intrat în principiul corespondenţei, în idei filozofale, idealuri umane, sentimentale şi planuri de viitor. M-a chemat seara de unu-n mai, de la corturile din camping la un pom răzleţ din nordul Mamaiei. M-am gândit că vrea ceva, dar tot ceea ce a dorit a fost să fumez o ţigară cu el, să ne uităm în tăcere la cer şi să lăsăm gălăgia celorlalţi oameni din camping să ne fie sonorizarea gândurilor.
   Este complex. Îmi place mintea sa. Ştie foarte multe lucruri şi mereu sunt deschisă şi dispusă să le ascult. Pentru că îmi face mintea să percuteze. Mă face să-mi desfund mintea şi să gândesc. Dacă idealul nu prin ideile pe care ni le spunem se formează, atunci nu ştiu ce altceva ar putea forma această sferă perfectă.
   Îmi vine să mă ridic din letargia mea de acum şi să mă duc în 13 şi să-l îmbrăţişez, dar oricât mă zbat eu acum, tastând astea şi gândindu-mă la tovarăşul meu blond, nu reuşesc. Mă simt fără stare şi ştiu că el s-ar oferi să vorbească cu mine şi m-ar scoate din stare, mi-ar da un sens pentru care să percutez şi să mă ridic, dar astăzi este ziua lui şi tot ceea ce are el nevoie este de zâmbete, afecţiune, voie bună, bere, tort, albumul ăla cu poze făcut de Adelina cu el, de când era mic şi până mai ieri. Vreau să mă alătur, dar n-am craca suficient de puternică, iar ideile mele evită să curgă cum m-aş fi aşteptat.
   Scriu pentru că simt şi pentru că el este Tibi a.k.a. Tebeh sau Tibi blond (că mai e unul negru, dar a fugit din ţara lui Eminescu tocmai în Germania). Pentru că mi-a dat un bagaj de idei şi 'filozofenii' pe care am ajuns să le studiez, în fracţiuni, ce-i, drept, dar o fac. Pentru că are nouăşpe, e tip şi are plete şi barbă şi un bun simţ care mă copleşeşte. Pentru că se deosebeşte de toţi pe care-i văd şi care-mi lasă o părere neplăcută. Pentru că am ajuns traineri în acelaşi timp. Pentru că a fost născut şi e aici ca să ne facă viaţa mai frumoasă.

   Tibi, mai ţii minte în cimitir de Paşte? Sau la Credinţa, cu păpuşa-n cimitirul ăla? Cum ne-am speriat? Sau cum mă uitam la Cati şi eu la ea şi la tine, doar că tu erai captivat de cer şi de cuvi tele sale nespuse? Mai ţii minte la 'următoarea carte'? Sau la workshop-ul ţinut de noi... patru? Dreamărşi? De sediu? De boschetăreala de vara asta? De ziua mea, unde erai şi tu? De cei şaptesprezece ani frumoşi ai mei pe care-i port şi acum cu mândrie că i-am început bucuroasă? Şi că au participat mulţi la bucuria mea? Că ai participat şi tu?

   Man, vreau să ne vedem, că mi-i tare dor de tine! Sunt prea jalnică acum, au fost nişte condiţii pe care nu le-am îndeplinit şi de aceea nu-s acolo, să completez acea fericire pe care ai avut-o când ai văzut tortul pe care l-a plimbat Andrei prin faţă la City şi cu Adelina sau când ai primit toate acele versuri cântate cu "la mulţi ani!". I have my bad time, but you have to be happy. Because you make us happy.

La mulţi ani, Tebeh! We'll see each other soon, it's a promise!

Poezia mea

Titlu-n abur şi hazarde
Idei, nebuloase, iluzii alarmante
Pasiuni, misticism, păcat, defect
Un locotenent în subconştient
O carte cu coperţi de cărămidă
O altă fată, dragoste, timidă

Un aşa-zis organ amputat
O furnicătură resimţită -- am uitat.
Un gând fugitiv într-o minte oarbă
O fantasmă licărind în ocean de ceară

'Nă seara, noptieră neagră
Unde mi te-ascunzi
Şi cât de departe mi te duci
Nu vezi că mă afunzi?

Sunt singur cuc în al meu colţ
Ştii doar trei cuvinte
Numele mi-l cauţi şi te strofoci
Să-mi dai somnul ca părinte

Mă-ntind; nu reuşesc
Eşti neclintită şi de lemn
Licărirea lampei cele dulci
Nu percep s-o mai zăresc

Am o carte în cearşafuri
O iubită-n depărtare
Fii tu martor între stele
Dregător de vis sub soare

Gând mic ş-ascuns ce eşti
Iubeşte-te cu somnul
Cel mai drag mi-e sincer pur
Cum sunt vise-n depărtare

Neaoş haz şi de necaz
Freci tu palme la aragaz
Că de mâine mi-i mai frig..

Mi imaginez pe toţi o dată
Un băiat ş-o mică fată
Zăpadă-n munte, laolaltă
Omăt, ţigară, pauză speriată

Mi-e de mine şi de ei
Cu culcatul, cu văzutul
Ce or să gândeasc-ai mei?

Mă mai îndur la o vorbă mai lungă
Mă mai îndur la o nesimţire
Mă găndesc la o conversaţie
Mă gândesc că n-o mai am.

Sunt doar eu, gândul şi blogul
O cană de ceai şi o cameră-n opt
Cum era şi cea la Nucşoara
Doar că scris mare: "CAMERA 8"

Dă-mi tu răgaz de apreciere
Am avut vreme de şase zile
Mi se scurg zorile lui treişpe
Februarie mi-e fantasmă.

N-am rimă cum ar vrea perfectul
Dar eu nu sunt el, ci sunt o ea
Iubesc trecutul, viitorul şi prezentul
Una mi-e, ş-o îmbrac în catifea.

Piele la piele să pălmuim goliciunea
Cu una, două bătăi de miocard
Nu mai este niciunul, niciuna
Doar vânt.. şi Coetzee.

Mă-nchin în faţa ta
Pun braţul pe al tău
Să te-ajute ăl' de sus
Acuma.. în drumul tău.

Eu sunt aia de o ştii
Păr blond, aiurea,
La unu şaizeci şi ceva
Mi se mai spune.. da.

Sunt voluntar de doi ani
Şi trainer de vreo şapte
Doar de luni şi patru cursuri
Ţinute ca la carte.

Iubesc să scriu şi asta-i seara
Când sparg luna pentr-o dorinţă
Când văd degetele ca trenuri
Ce vă trec gara.

Cer un metru mai aproape de un corp de mobilier
Simt o coardă aurită, aud una-a lui Hozier
Simt o carne rău făimată sub o piele albă, moartă
Este grup comun de artă, om vast şi crud de soartă

Asta-i poezia mea
Nu ştiu ce să fac cu ea.

Era sau eram?

   Era ceva ce nu pot explica. Era sau eram? Încă nu mi-o explic
   Era ceva ce nu pot comenta. Era sau eram?  Mă-ntreb mereu şi mă oftic.
   Era ceva ce nu pot exprima. Era sau eram?  Nu ratez ocazie să-ncerc să mă complic.

   Era ceva, ceva-ul 'cela
   Nu-mi pot explica nevoia finelui 'cela
   Fără "A" de A. de bestie aşa
   Clătinată pe harpa inimii-ncordată.

   Încerc să stau să schimb ceva, să fac ceva, să iau cârma.
   Mi-e teamă şi mi-e nimic în încercarea de a obţine
   Om de "A" biped, bestie, animal blând.
   Oare chiar vreau? Oare chiar merit? Oare chiar joc jocul himeric?
   Într-un fel de scris în care nu mă regăsesc şi nu văd nimic.

   Stau pe jos, rezemată cu spatele de canapea
   Mi-e frig, dar sunt încinsă şi ştiu că mă târăsc pe ea
   Pe ideea muzei, pe ideea dorului, pe ideea înflăcărării sburătorului
   Trag fâşii de hârtie, îmbibate în cerneală, rânduri ude, fără ţel.

   Fac pe drac în drag de patru, anotimpuri când îi văd
  Sunt acolo, sunt sticloşi, înşelători, oare? Sau sfioşi?
   Oare am ocazia de a face ceva. O evadare în neandertalul urban?
   Oare mi-e aici ca tremur pe sub deget, ca să-mi transmită ceva?
   Am dat o dată, am mai dat şi azi. Semne evidente de raze pe flori de mai.

   Florile de mai sunt ca pielea-i fină: gingaşă, dură, scumpă. Drog ca de morfină.
   Ţi-am zis că ziua asta răsare ca tine, la fiecare atingere care mi se cuvine?
   Oare ţi-am spus că tu, mergând pe paşii plăjii, calci pe urmele iubirii?
   Oare n-am murit acum multe zile şi am luptat ca să te revăd pe tine?
   Oare locul ăsta, numit High Ink, e un cuib de viespii, ticsit de tine?

   Mi-am spus eu of-ul cu tine-n preajmă, cu tine, om, cu catafalc de piatră?
   Tu, om ca mine, din specie cu mine. Tu, om cu piele, învăluit în nemurire?
   Au trecut zile. Au trecut nopţi. Au trecut weekend-uri în care jucam bolţi.
   Erau creative, dar foarte reci. Mintea-ţi fericită nu exista deloc.
   Cunosc un om, cică e bestie. La cum mă uit la ea, să mă trimită la loc de corecţie.

   Se dă randament la rută supremă, în zi ca azi. Era superbă.
   Ziua începea cu geamul lipit pe spate. Cu coate lăsate în bluze mulate
   Cu curajul împins de la spate, parcă spionat de o teamă aparte.
   Am gândit mult înainte să citesc o carte. Mult mi-a luat s-o critic şi s-o pun de-o parte.
   Nu mi-a luat nici măcar o clipă. Să gândesc măcar! E târziu şi mi-e prea frică.

   Era ceva ce voiam a exprima. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a comenta. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a explica. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja

   Şi totuşi... Era sau eram?
   Răspuns clar nu pot avea.

Ardei iute, presat în torace

Red Hot Chili Peppers - Look Around

   O dragoste am. Cea mai longevivă, pe care n-am pierdut-o nici până acum. În vreme de smiorcăieli sentimentale, ceva cu adevărat a ieşit ca o bombă sonoră, un cod secret al celor ce-i înţeleg. Acum treizeci şi unu de ani, cei de la Red Hot Chiki Peppers susţineau primul concert live la  Rhythm Lounge, Hollywood. Au trecut ceva ani de atunci. Destul de mulţi, aş zice.

   Aceştia au fost oamenii pe care i-am fredonat la drum lung cu maşina pe drumurile ţării. Pe ei îi recunoşteam la tv, pe posturile muzicale. Cu ei aveam albume pe care le-am ascultat cu aceeaşi nostalgie ca prima dată. Le-am învăţat versurile şi am crescut cu ei. I-am iubit. Iar din ăştia treizeci şi unu de ani, eu nu i-am prins optişpe. De când am început să conştientizez, de la patru ani, am ales ce îmi place şi ce nu. Iar chipul lui Kiedis mi-a plăcut de-atunci.

   Erau nebuni şi puţin mai tineri. Tipu' meu favorit avea părul lung. Eram şi eu mică şi inocentă, ce-i drept. Ca om mic, mi-am luat model de ideal masculin de la Anthony, care dădea clasă chiar şi brutei din familia mea. Nu am ştiut multă vreme că ceea ce ascultam cu atâta patos e rock alternativ cu accente funk şi punk. Ştiam doar că e rock, că e frumos şi că e diferit. Şi că mă aduce aproape de tot şi mă face să mă simt bine.

   Pe vreme ce am crescut, i-am ascultam mai rar. Au intervenit şi alte curente muzicale în care m-am împiedicat, dar n-am renunţat la marea mea dragoste atât de uşor. Mereu îi aveam în mp3. Mereu le aveam versurile în minte. Am crescut în natura lor, pe străzi deja cunoscute de voi, bine pavate cu amintiri. Automat şi cu ei, cu paşi usturători şi roşii de vers cu conotaţie.

   Au fost cu mine l munte, la mare, chiar şi printre străini cu gusturi ca ale mele. Gusturi, ce pentru patru minute şi jumătate m-au făcut să mă simt printre ai mei. Mă uitam în ochii acelei turcoaice, cu "Californication" pe fundal şi cu aburii de la ceaiul verde ridicându-se până-n bărbia mea. A fost un tablou colorat, inexplicabil. Frumos.

   Restul s-a derulat pe aceleaşi melodii, mai vechi sau mai noi, dar cu aceiaşi oameni. La o sută şaizeci de centimetri ridicaţi pe umeri şi până-n creştet, purtaţi cu norocul experienţelor, am ales să rămân acea fetiţă, cu acelaşi ideal masculin. Am fumat cu ei, am fost şi am certat cu ei, am fost prinsă cu ei, m-am plimbat, am iubit, am plâns, am simţit, am desenat şi am scris cu ei. Probabil, am şi sărutat cu ei. Şi probabil, i-am dat mai departe, de pe limbă română pe-o alta, cu dialect frumos. Cu siguranţă dialect frumos, ce m-a făcut să-l aleg să-i spun secretele mele din gură-n gură. A contat prezenţa lor de fiecare dată, în orice chestiune minoră. Adormeam de multe ori cu ei şi am cunoscut berea de multe ori cu ei. Iar apogeul a fost atunci când i-am văzut. Erau acolo, la ceva metrii de mine, la câteva zeci de capete depărtare.

   Sunt acolo, vieţuiesc, progresează şi-i iubesc de la an la an din ce în ce mai tare. Sunt mândră de ei, îi iubesc ca pe nişte fraţi mai mari care parcă veghează veşnic asupra copilului ce-am fost o dată. Steluţa roşie mi-a devenit simbol sacru, tatuat de peste un deceniu pe retină. Nu sunt falşi, dau tot ce pot la chitară şi pe scenă, îşi dau seama de prostiile din tinereţile lor şi nu ezită să spună asta răspicat în public. Sunt oameni deosebiţi, nebuni, artişti.

Sunt fericită să spun că-i iubesc şi că datorită lor am atâtea amintiri.

Stay tunned

Drept

The Bug - Catch a fire

   Stai drept în faţa fricii tale cele mai mari. Stai drept în faţa oricărei primejdii, cu bărbia sus, cu încredere în propriile forţe. Stai drept ca o linie în punctualitate. Stai cu ideile în linie dreaptă, la nevoie şercuită. Iar linia preferinţelor tale să fie doar a ta. Să n-o mai vadă nimeni. Căci e a ta, în culorile tale, în modelul tău şi-n forma ta plăcută.

   Turnată dreaptă a ta măduvă-n coloană, cu muşchi înconjurându-ţi oasele. Cu tremurături să te ameninţe propriul trup, iar tu să-i dai peste bot, să se retragă. Să nu-ţi pierzi personalitatea în încercarea de a fi altcineva. Să nu te pierzi pe drum, ca la finele cărării urmate de tine, tu să nu te mai găseşti. Să nu citeşti ce vor alţii şi să nu simţi lucruri forţate. Să nu pretinzi sentimente forţate cu tovarăşii.

   Eşti om ca tot omul. Limitat, dar plin de nebuloase în minte. Plin de voinţă şi frumos. Eşti mergător, biped, apuci, miroşi, vezi. Şi nu te limitezi în ceea ce vezi. Poţi vedea şi dincolo de linia orizontului, poţi vedea şi dincolo de irişi, poţi vedea chiar şi dincolo de cer, în liniştea unei nopţi de vară. Poţi face orice vrei. Eşti ambiţios, iubeşti, trăieşti în orice mod posibil. Eşti ţesut ca tricoul de bumbac: din fire subţiri de la ai tăi, colorate şi diversificate şi ţii de cald pe pielea omului ce te alege deliberat. Ai contact vizual cu cei ce stau drepţi şi te ating. Parcă simţi că poţi şi tu. Fără omul ce este pe tine, fără căldura emisă de acesta.

   Eşti om independent. Eşti carne vie. Ai miros de parfum la încheieturi şi pe gât. Ai păr lung sau scurt. Şi ai mâini -ca toate celelalte- care, în simplitatea lor, pot face atât de multe gesturi, pot transmite atâtea, pot ţine atât de aproape. Şi mai sunt legate şi de antebraţe, cu vene înşirate pe sub piele. Sau doar cu pielea fină ce doboară şi leagă antebraţul de braţ. Şi toate, mişcate de mama-umăr. Care mame-s două, şi ambele stau drepte. Pentru tine. Să-ţi aduci aminte că prin construcţie, eşti drept între fiecare cartilaj şi pulsează fiecare linie în tine, indiferent de forma acesteia. Eşti plin de contururi şi trebuie să apreciezi.

   Să te bucuri pentru orice lucru.
   Oricât de banal, el şi altele îţi formează viaţa

Stay tunned.

Cămaşă albă în cameră întunecată.

   Holograf - Vine o zi

   Îmi trec degetele printre bucăţi de material fin. Alb. Mâneci răcoroase ce-mi învăluiesc extremităţile. Ce le înfulecă până-mi flexez braţul.
   Îmi închei nasturii ce stau cu ochii legaţi c-o aţă căscaţi la găurile sceptice de vis-a-vis. Le fac să se întâlnească. Iminent. Permanent de moment.
   Îl trec din nou şi la cealaltă mână. Manşeta-i imaculată. Sunt mulţumită.
   Îmi îndrept corpul către oginda ce-mi întregeşte imaginea spre tot ce conţin ca materie vie. Spre materialul lăptos ce stă agăţat de mine ca de ultima sa speranţă. Că-i sunt protecţie în faţa vântului ce-o spulberă. Ce-o văd spulberată-n faţa mea. 
   Fereastra e neîndurătoare cu vorbele transmise-n vânt. Pleznind marginile cămăşii pe abdomenul materiei mele vii. Mă uit cum plezneşte peste gaura ce ţine să-mi aducă aminte că sunt om. Că am provenit din om. Şi că trebuie s-o acopăr. 
   Ca surpriză. Pentru animalier ce trage de materie artificială ca să-şi satisfacă plăcerile. Ca să vadă ce văd eu în fiecare zi. În fiecare dimineaţă şi seară.
   Să mă facă să mă uit la ce-i dincolo de această pânză frivolă şi fără valoare. Apretată şi frumos mirositoare. Cu "arătare" de formal. Să mă simt ca semn de carte printre oameni. Printre pagini scrise cu poveşti de viaţă.
   Să ascund mirosul tipic al cărnii proaspete cu miros de pânză lăptoasă. Cu guler călcat la abur şi la fier. Cu vorbe lipite de intimatul de-o nonculoare.
   Îl închid ca un fermoar. Să nu-mi mai văd intimatul. Să-l văd dispărând de sus în jos. Din centimetru-n centimetru. Din culoare cafenie ce abia se mai distinge printre nasturi şi bucăţi de material necunoscut.
   Şi să oftez. Căci cămaşa-i răcoroasă şi gulerul e împrăştiat. Că nu e material alb, ci e gri. Că vântul e defapt o frază aruncată pe fereastră de un oarecare trecător stradal. Că privirile ce mi le arunc în propria-mi fiinţă animată sunt priviri ale unui animal ce doreşte să devoreze carne proaspătă, ascunsă sub pânză ieftină, nu scumpă. Cu miros de carne proaspătă, nu de parfum ieftin. Cu gâtul ţepos, nu fin ca al meu. Sau fin ca al meu, pe care-l pot mirosi. Cu cravată trasă până peste plat sau intimat. Diferenţiind partea stângă de dreaptă. De umeri laţi sau nu. De dragoste sau respect. De pasiune sau amor.

   De cămaşă albă în cameră întunecată.
Stay tunned.