Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

Inkliteratură #2

   Sticky Fingers - Headlock & Caress your soul

   Exista o poveste pe care o repetam continuu. O poveste pe care o tinem, o stim si o acceptam. Este povestea fiecaruia. Iar a mea este povestea zilelor pe care le merg pana la varsta de saptesprezece ani, povestea unui liceu de arte, povestea unui om drag si al unui indiferent. Povestea unui om ce m-a format si a unuia ce este mereu cu mine. Povestea omului ce da orice pentru mine.
   Realizez ca aceeasi poveste incepe cu acelasi protagonist, cu aceeasi fata obosita in oglinda de la baie si cu aceeasi cana de cappuccino bauta pe fuga matinala. Aceeasi poveste cu acelasi lacas, aceeasi actiune cu acelasi scop. Stratul e lafel zi de zi, dar substratul pare ca se modifica progresiv. Sentimentele se schimba. Ambitia creste sau descreste. Oamenii pier din inima. Aluneca pe aorta si-n sange, pana-n colturi nebanuite unde sunt sinele in care merge acest tren cu persoane: venele. Dar persoanele nu dispar. Raman acolo, ca un blestem pe care trebuie sa-l duc, cu corp si suflu pe unde apuc.
   Povestea mea, mergand pe treptele spre saptesprezece ani, ma sperie de la zi la zi. Am fost delasatoare, pana am realizat ca tot ce fac cuprinde sfera povestii mele identice. Iar atunci am inteles ca-s dependenta de protagonist. Ca protagonistul nu mai simte ce a simtit ieri si probabil astazi simte ce va simti peste trei zile. Nu se intampla nimic magic, nu exista numere cu investitura magica. Poate doar in zile in care se intampla cate ceva tragic, lucruri carora nu le dam importanta. Cum ar fi 25. Sau 24. Sau poate 16. Chiar astazi, numarul asa-zisului personaj inert, fara prea multa implicare in povestea mea. Iar 13, zi nebuna, local pierdut, plin de amintiri.
   Povestea mea se clasa pe luni. Se clasa pe pasiuni lungi, dragoste puternica, platonica, pe numarul de tigari care-mi strabateau plamanii si pe lucrurile ce le planificam, dar nu reuseam sa le indeplinesc. Acum, se claseaza pe zile. Pe retardisme zilnice, pe imbratisari vechi, amintirile saruturilor ideale si amintirea idealului uman, fals, de langa mine. Acum, zilele-mi sunt cladite pe scepticism, idei, muzica buna, banci proaspat vopsite in galben, fara sentimentele de alta data. Au ramas aceleasi locuri in care ma opresc in drumul meu, ma uit si simt ce am simtit atunci. Sau doar imi amintesc de tot. Sau doar mimez, caci nu mai bat sentimente in panza sternului meu. Iar asta ar fi o minciuna.

   Este deja ianuarie, am saisprezece povesti si progresez. Am simtit foc, mai putin tutun si mai multa recunostinta. Am saisprezece ani si alte sase luni pana la treapta urmatoare. Am dorinte si oameni. Tanjesc la saisprezece ce mi-este sange pompat in vene, sau poate doar amintire vaga. Am zece degete si planuri mai mult de zece. Am sezoane preferate, in Skins doar sase. Am blog, povesti din zile in care aveam saisprezece, candva minus unu. Am blogger preferat, de pe vremea cand avea saisprezece. Am un sevalet, scris totul cu idei. Un birou. Un perete. O foaie.

   Saisprezece, numarul cu investitura magica. Numarul din povestile mele de cu lunile. Numarul cel mai afectat de o bestie bipeda. Numarul meu. Dar aceasta nu-i esenta povestii ce se termina diseara, dupa linistea miezului noptii. Este doar o zi in care mi-am ascuns teama cea adevarata de el. Poveste ce o termin cu cateva randuri ordinare pentru un om inexistent.

Poveste cu final fericit
Ca m-ai citit.

De-ale lu' Madam Realité #7

The Wombats - 1996

   Sunt fascinată de fiinţele acestea fără noimă. Cu viziuni limitate, în mental îndepărtate, dar umbrite de o foame necunoscută. Un impuls contaminat, toxic, impur. Împins corp animat de dragoste şi de simţământ la moment. Înalt, puternic sau rigid, mic, neajutorat. Câteodată şi de multe ori, între.

   Îmi studiez ghizii în acest joc cu cap şi pajură şi nu înţeleg regulile. Oare chiar sunt lucruri ce un om le-ar face cu ambele mâini, pe forţele proprii? Da. Oare un om poate fi umbrit de un altul, fără vină? De cele mai multe ori, da. Oare un om îşi poate uita apropriaţii pentru un scop personal? Se pare că da.

În trecut nu se concepea aşa ceva.

Viermele de militar, cel mai slab grad milităresc, îl ajuta pe celălalt. Dar în război, fiecare era pentru el. Fiecare, cu inima-i învelită în drapel şi cu onoarea în sângele ce înapoi în lut avea să-l întoarcă. Existau camarazi inseparabili. Siamezi în tot ce-i ţinea împreună. Exista o onoare. Exista un răspuns la salut de "bună ziua". Exista o legătură. O legătură pe care un lucru l-a rupt din vremuri trecute, din vremuri prezente şi care se agravează, înaintând în timpul lor finit, prezent acum în secol douăzeci cu unu. Vor să ajungă sus şi-i bat pe alţii, îşi calcă camarazii pe umeri ca pe scări deloc complicate, cu muşchi, sânge, compătimire poate şi simpatie. Pentru că au pe ce înainta în piramida umană ca să ajungă în vârf.

   Omul domnişoarei cu cerneală a călcat c-o talpă grea pe umăr şi a alunecat de amarul său. A alunecat şi i-a călcat pe inimă, pe suflet. Încă o doare şi priveşte în jur: doar oameni buni, zâmbitori, sinceri. Dar ştie că o vor părăsi, că o vor călca pe umeri, că o vor strivi, iar în vârf nu concepe decât tristeţe, singurătate, peisaj maiestuos, dar niciun prilej de bucurie. Niciun om cu care să te bucuri, cu care să glumeşti şi cu care să fumezi alene, întins, printre pleoape văzând stele. Nimic.

  Ink stă la bază, învelită-n hainele-i de obişnuinţă şi cu cerneală la purtător. Mereu neagră, mereu sumbră, dar întotdeauna veselă în rânduri pe hârtie. O observ de mai bine de un an şi viaţa-i este ca o aventură cu pilde trebuincioase, cu trăiri reale, totul levitând în sinceritate, linişte, dar şi aventură, dragoste şi platonic.

   Fata mi-e imposibilă. Mi-e imposibil să o descriu. E complicată în puzzle-ul vieţii ei pe care şi-l pictează bucată cu bucată. Cu picioarele sale amorţite, cu ambiţia de şi-mai mult, c-un camarad mic cu doi "m" şi c-un cămin stabil, c-un val instabil şi c-o dragoste încremenită, imobilizată la patul aortei sale stângi. Cu nimic, înafară de o viziune neclară, cu lipsuri, dar c-o fericire oarbă. Surprinsă zilnic de persoanele din piramida-i cu bază cam instabilă. Aproape fără de bază.

   Realité mi-e numele şi sunt mama lor. A perturbaţilor mei muritori ce din maimuţă cred că s-au îndreptat şi că în necunoscutul cer ei au un tată. Şi că bărbatul are drept de femeie, număr infinit. Tatăl lor închipuit, care nu vede aceste nedreptăţi. Care ascultă slavele bisericilor corupte de monedă şi de moravuri. Un tată care nu vede tot ce văd eu, împreună cu Ink, ce simte sentimente afurisite în vârful umerilor ei. Tălpi ştiute, ignorante, ce o calcă pe rând şi o părăsesc.

   Oamenii sunt surprinzători în profunzimea profanului lor. Al vostru. Al ei, limitat. Şi al tuturor.

Cu drag,
Madam Realité

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

Zi bună.

   Pearl Jam - Last Kiss

   E o vreme atât de plăcută şi de senină, încât până şi câinii încetează să mai latre. Doar îşi fac coada elicopter de fericire că te văd om bun şi le răspunzi c-o mângâietură sau c-un simplu zâmbet.

   În chip de scriitor îmi e zi bună, căci e inspiraţie dezgheţată la temperatură plăcută. Şi că-mi vin amintiri şi mă trec fiori din alte dăţi ale altor zile în care era aşa de plăcut afară. Anotimpuri după anotimpuri şi "drame" de care am râs, iar acum stau cu gura-n zip, gândindu-mă că trec pe-acolo a doua oară.

   Stăteam pe băncuţă afară la liceu acum câteva ore, când era şi soarele ăla şi vremea aia plăcută. Acum e întuneric şi reflectez la ziua asta care a fost plăcută, cum nu credeam că va fi de dimineaţă. Exact, la opt şi zece. Căci întârziasem la grafică and I just stood there, infront of my window, saying random wishdom words. Asta, şi "Besu? Ain't nobody got time fo' that!". Şi nici dâră de chef de linogravură sau crochiuri la acea oră. Lipsisem la primele două ore. Deci, începusem prost ziua. Şi mi-era că plouă, căci aşa arăta..

   Dar n-a plouat. Mi-am luat loc pe una dintre băncuţe, gândindu-mă la lucruri aiuristice şi imposibile, cu soarele bătând din dreapta şi făcându-mi părul mult prea auriu. Pe fundal cu muzică de la spălătoria din spatele meu, dar căreia nu-i ofeream pic de atenţie. C-un orizont betonat, împrejmuit cu gard, văd poarta vişinie trântindu-se şi făcând loc persoanelor ştiute din văz şi nu numai. Unii care aleargă şi alţii care cerşesc ţigări.

   Dar nu acolo mi-era atenţia.

   O păstram într-o direcţie neclară şi blurată. Fumată. Printre stâlpii mişcători şi coloraţi ce-i ştiam. Printre oamenii ce-i văd ca pe nişte corpuri neanimate când apare. Când amestecul de culori are sens, în timp ce mintea îmi zice că nu. Urât drog.. Devin alt om doar ştiind că sunt urmărită de fiara cu două picioare. 

   Scuipi indiferenţă şi văd asta. Doar că nu-mi poţi strica ziua, iubire. E mult prea multă lumină şi căldură afară. Şi-n mintea mea când mi te imaginez şi când te văd. Nu-ţi pot sufla decât aroganţă cu tentă de ignoranţă. Iar asta doar să-mi ascund stresul ce-mi sufocă întregul aparat şi anatomia ce mi-o dai peste cap fără ştire.

   N-o să uit în viaţa mea acea privire rece şi ameninţătoare pe vreme de "Homo Ludens" a lu' Huizinga.

Mi-am pus faţa de gânditor.

   Plain White T's - Our Time Now

   N-am băut cafea sau alcool. N-am fost plecată de-acasă până dimineaţa şi nici nu m-am jucat Skyrim în timp ce mama dormea. Şi cu toate astea, n-am dormit nici măcar o oră. N-am fost acel "tipic" care-mi ajută ca o carte de vizită. Tipicu' ăla cu care v-am obişnuit şi cu care m-am obişnuit.

   N-am făcut decât să mă pun în pat la zece jumate, după ce mi-am uscat părul şi după ce mi-am luat oiţa de pluş a.k.a. Jniţi. Mai apoi, m-am uitat la "În gura presei" unde am râs. După, am stat cu capul în pantă, între perne. Mă gândeam să vorbesc prin mesaje, da' cu cine? Toţi s-au culcat. Şi era normal, din moşi-ştrămoşi, să mă ia şi pe mine somnu'. Da' nu trecea nici cu  body hack-ul "închide ochii, gândeşte-te la ceva ce-ţi place" şi BANG! Ai adormit.

   Sigur emoţie inconştientă.

   TOTUŞI, vin.. 
teme. teste. lecţii de învăţat. ore lungi şi plictisitoare. trezit dis-de-dimineaţă în fiecare marţi. meditaţii la mate. somn la atelier. desene. multe desene. mic dejun luat pe fugă. îmbrăcare la foc automat în douăzeci de minute. precizie maximă la machiaj când sunt în intârziere. apă rece la canal. sentimentul ăla nasol după ce te speli pe dinţi şi imediat după fumezi. Besu, profa de grafică. Grety, profa de chimie. x( ora de culcare. pagini întregi scrise-ntr-o oră de istoria artelor. 8-| calculator mai cu porţia. idioţii de la liceu care dau cu mingile-n fete. tâmpitul de Emil care-mi bagă lut în bluză la modelaj. D:< ieşiri doar în weekend. :(

   ŞI ar mai fi..
perle multe şi mărunte. Lipan, profu' de istoria artelor, zis b0$$. B) persoana iubită în faţa ochilor opt ore pe zi. :x pauze de ţigară. plăcintăria. gardul ăla înalt, bun de sărit. ciudaţii de la spălătorie de care-mi place să râd. Abby. Isis. Bigu. Victor. Emma. Ana. Maria. Florinel. Edi. Sabina. Duţu. somn de voie în bancă la istoria artelor. satisfacţia aia când te întreabă toţi care-i treaba cu tema la engleză/ română. nebuniile Emmei şi ale Mariei. *hair flip*-urile lu' Abby. desenele prea mortale ale Anei. pantalonii ăia roşii ai lu' Victor la sport. xD diriga. sentimentul ăla epic de "WEEKEND. WOOHOO!". momentul ăla când citesc ceva în franceză cu voce tare la oră şi mă bufneşte râsu' de încercarea mea eşuată de a citi cu accent. escapade multe-n scris la orele de română şi pe blog'şor. caterincă în timpul tezelor cu Duţu. ceaiul sau cafeaua de dimineaţă făcute de mami. <3

   Cred că o să fie un semestru interesant. 
(mamă, ce-mi place liceul ăsta.)

   P.S.: Dacă am noroc să trec clasa la chimie, vă fac cinste c-o îngheţată la vară. Şi dau mâna cu Obama în Miami. Şi mă mut cu tot cu unicornul meu în jungla lu' Tarzan. Şi vă fac să vedeţi tridimensional la filme 3D şi fără ochelari speciali. Şi-mi las părul de pe corp să-mi crească şi-l vopsesc albastru, apoi vin la voi în case şi vă mănânc prăjiturelele. Că doar d-aia-s un Cookie Monsta. ;D

   Vă pup şi succes la liceu/ şcoală/ grădi/ şcoala vieţii/ whatsoever! 
Stay tunned. \m/

Fum de-un matinal aprins

   Gym Class Heroes - Clothes Off!

   Anal.

   Aşa ca să vă mai prind atenţia. Pe pariu că sunteţi somnoroşi. Eu nu sunt. 

   Am mai avut parte de o noapte cu moravuri hardcore şi, ca-n acest moment, fum de ţigară românească. Sau nu. Nu românească, da' ca să fiu şi nice cu tanti "aia" de la non-stop căreia îi fac nopţile amare, voi zice că-s ţigări româneşti. 

   Am stat afară. Adică, un oarecare grup'şor de retardaţi a stat afară. Ne-am împărţit "sticks-uri" cu aromă şi licoarea lu' nea Spanac, din demisol. Ne-a dat simţământ de fii de Mama Rusie. Am avut curaju' de a merge din Tomis ... (insert number here) în Tomis Nord. Şi curaj handicapat pe care doar "fermecaţi" l-am putut ispăşi.

   Încă mor de frig şi încă sunt în stare să răspund sincer la unele lucruri. Şi nu că-s neapărat beată. Doar puţin high. Cum obişnuiesc să spun mereu. Doar să ţin telefonul departe de mine şi.. e bine.

   E high. Şi rece. Şi zăpadă. Şi se simte că-i iarnă. Că ies aburi şi din nări şi din fălci când sunt întredeschise. Nu. Fără ţigări, de data asta. Nevinovate sufluri de căldură. Idicaţii că suntem vii.

   Şi e magic. Doar să nu vă mai daţi Dracu' toţi încontinuu. E urât şi Dracu' se satură şi el, nu? Recent, toţi merg la el mai des ca la dom' doftor.

   Fiţi pozitivi. :D

Agitatie.

   Foster The People - Pumped Up Kicks

   Nici macar o ora de odihna. Tus colorat si pete interminabile de tus pe fata si pe maini. Dovezi ale unei crime. O crima pe care am facut-o in doar sapte ore de munca cu putine pauze. Un desen. Cam primul pe care l-am putut realiza in tus, fara ca sa observ ceva in neregula.

   Si cum sa trec eu, de la "high" la "putin mai muritoare"? Ei bine..

   Se termina semestrul si toti suntem grabiti. Invatam, dam teste din doua-n doua zile, luam note repejor pe caiete, pe ascultat, referate, chestii, tralala. Ultime ore ale semestrului la care imi pun capul pe banca si dorm. Si nu numai pentru ca am stat treaza o noapte intreaga si ca m-am confruntat cu vijelia constanteana, dar a mai fost si ziua fratiorului meu. "Fratior" e putin spus. Geamanul meu mai mare cu 10 ani pe care IL IUBESC FOARTE MULT. :D

   Si.. sa zicem ca sunt intr-o continua spiritualitate vioaie. Cam de weekend-ul trecut. Si o sa spun in urmatoarea postare cam ce am facut in zilele de 8-10 decembrie. Cert este ca mi-am reamintit cum sa ma joc si cum sa fiu din nou copil. Si sa mai las timiditatea la o parte, ca putin Ink mineral nu strica.

   Ridic chiar acum capul de pe birou, c-un gand ca patul e la doi pasi de mine, dar nu ma las. Inca stau. Inca ma pot tine. N-am terminat temele pentru maine. Si nu ca mi-a pasat de asta intotdeauna, ci doar acu'. Ca se termina semestrul. Si asta imi zic inca de la scoala. Cand dormeam linistita cu capul lungit pe spatarul scaunului. Si cu cateva persoane "mancatoare de pufuleti" pe care le iubesc :3 Si care imput clasa de pufuleti..

   Ahh si am uitat sa zic o mini chestie: am extras biletele "secrete" pentru data de 19 decembrie. Avem de facut cadouri colegilor (nu trebuie sa-i spunem persoanei cu pricina ca-i luam cadou), iar mie mi-a picat o fata destul de.. nu stiu cum sa va zic. Mai complicata. O fi ea in grupa cu mine la specialitate, dar tot n-o prea pot intelege s-asa. :| Sau sunt eu prea ignoranta? O puteti lua si asa.

   Deci daca ati avea vreo sugestie..? Orice. E totul binevenit. Chiar si o idee retardata, cum ar fi un toaster cu Spongebob. Sau.. ceva. >.>

   Si asa, mai complicata.. fata asta. Cred.

    Offf, ce ma fac eu cu ei.. ca tre' sa-i inteleg pe fiecare in parte si sa stiu ce le place si ce nu. 

   Asta e.

   Stay tunned.

Volatil

  James Morrison - One Life

   Ploaie si nicio raza de lumina. Balti cu ochiuri pierdute pe strazi. Strazi cu asfalt denivelat. Niste valuri calme in centrul orasului. Calme, pana cand incepe vantul sa bata. Sau pana cand se trezeste cate-un monstru colorat sa dea cu roata prin zona. 

   Astazi a simtit frigul inca de dimineata. Dimineata c-un firav miros de roua si de cafea. Si nu era cafeaua mamei. Era cafeaua ei. Caci acum este un "adult". Un adult copilaros care adoarme spre dimineata, cu chitara-n brate. Si nu de multe ori. Cam de doua ori pe saptamana.

   C-un par valvoi si injura vartos. Ca-i noua si nu sapte jumate. Ca a intarziat la ora lu' Besu. Tusu-i raspandit pe birou si pe lucrare. Penita s-a pierdut undeva prin riduri finute de covor. Dar nu crede ca mai conteaza. Numai conteaza. Si intr-adevar nu conteaza.

   Rutina zilnica incepe cu acea racoare amortitoare de noua grade cu plus ale lui Celsius. Si agitatia din mintea ei ca umbrela s-ar putea rupe. Si s-a intamplat. Iar toamna.. anul acesta.. nu este lafel. Deloc lafel. Desi sunt pe jumatate aceleasi locuri. Familiare de ani de zile sau doar de cateva luni. Cu aceleasi denivelari ale asfaltului tare si rece. Batut de vant si ploaie. Si batut de talpile sale grabite. Ale ei si ale altora.

   Ca dimineata strazile-s virgine si simti ca tu esti cel ce le descopera. Cu doar o umbrela pe jumatate dezmembrata-n mana si cu parul lung, fluierand in directia opusa vantului. Facand valuri, valuri prin aer, vrand sa-i faca-n ciuda asfaltului.

   Niciun nerv. In final, niciunul. Caci unii chiar au nevoie de ea. Si ea are nevoie de ei. Cu toate ca are pantalonii uzi si coapsele reci. Cu toate ca-s plete ciufulite, statice inauntru si dinamice pe dinafara. Cu toate ca lutul a cazut de pe placa..

   Sunt momente si momente.

   Stay tunned.