Cei ca mine ştiu

3 Doors Down - When you're young

   Ne intoarcem mai-mereu spatele. Mergem doar sa mergem, dar nu ne dam seama de ce ne-nconjoara si de ce. Doar batem pasul pe loc intr-un microbuz ticsit de fete plictisite, cand am putea sa batem talpa la pas. Ne grabim si pare ca nu ne mai cunoastem. Pare ca liceele la care am intrat ne influenteaza comportamentul. Ca viata se schimba atunci cand pui mana pe propria-ti banca, usor rece, dar care iti va fi refugiu in urmatorii ani. Unde, martora neutra, obiectul pe care ne tinem cartile, ascultam vorbele unui adult rasarit ce tinde sa creada dupa niste cifre ca vom ajunge adulti pribegi. Neg asta.
 
   Au drepturi mai mari decat noi, pentru ca ei insisi sunt mari. Nu ne vad devat ca pe niste fructe necoapte si cred ca ne vor schimba sau ca ne vor aduce pe linia lor de plutire. Sa ajungem niste oameni umbriti de perceptiile lor si sa slujim prin truda, iar desfatarea morbida sa ne fie noua gura de aer, cand gura de aer in sine este o idee ascultata si afirmata, poate prelucrata in bine si explicata si de ce, iar totul plauzibil. Traim in iluzii si vise. Ei ne spun ca iluziile si visele sunt la varsta asta doar infaptuiri ale imaginatiei noastre si ca-n lumea asta nu se pot realiza. Isi gasesc acoliti printre noi, luandu-i si favorizandu-i pentru faptul ca sunt pe drumul spre ei. Ca ajung sa se stearga, crezand ca se afirma.
 
   Multe lucruri imi stie banca si multe lucruri imi stie si locul meu infect. Cum invat pentru ei si cum nu imi dau atat de mult silinta, precum am insinuat si am incercat. Raman cu mirosul viselor mele si mi le conserv: vor deveni o realitate. Una doar a mea pe care n-o va mai avea nimeni. Ceilalti vor crede in existenta ei materiala, dar cei ca mine vor intelege. Un refugiu intr-o carte libera. Intr-un ceai si intr-o desfatare de cateva ore pe faleza oricarui oras. Cei ca mine vor intelege.

   Ne vor pe toti lafel, doar cu nume diferite si preferabil cu majuscule pe foaie. Un scris de mana e diferit, asadar, nu-i bine. Un punct exista, nu doua si o linie intre. Asta e. Asa ne vor. Dar noi nu suntem decat niste prafuiti in ordinea si curatenia lor. Nu suntem decat niste suflete purtate de niste trupuri ce vor servi drept purtatori de indatoriri si plozi, ca.. de. Natalitatea sa creasca si educatia lafel. Degeaba daca nu ne educam noi insine si nu gasim un mod in care toti sa fim egali si sa existe respect. Pentru ca, draga scoala, un respect nu se impune, ci se dobandeste. Noi n-am dobandit respect niciodata dupa un patru, ci batjocorire publica. La un zece, dobandim respect fortat si invidie in spatele unei munci depuse in zadar.
 
   Lucram dupa note si calificative, ca la maternitate si la abator. Primim numere, dar informatie nada. Impusa doar, de oameni ce-si impun respect cu forta. Macar de ne-ar lasa sa ne refugiam intr-o tigara. Macar. Sa ne iubim fara sa ne judece si sa respectam doar. Si atat.
 
   Degeaba urasc eu slim-urile gasite in scrumiera acasa. Vor face asta doar sa ma inaspreasca pe mine in sentiment, iar altfel de impuritate inafara de locul meu infect, eu nu suport. Doar pe noi. Pe generatia mea pe cale de a se pierde. Pe mine, ca-s pe drumul de a deveni o umbra cu vise, dar care se lasa vazuta ca persoana, iar nu ca entitate. Pentru ca am ajuns sa iubesc si sa fiu judecata de stereotipicale chimice ale umbrelor dintre noi pentru asta.
 
   Chiar casc ochii la ce-i in jur, dar pasul pe loc il mai bat din cand in cand. Ma opresc si-mi vorbesc. Ma gandesc si iarasi visez. Iar toate astea intr-o pauza, la o carte care nu mi-a fost impusa de oameni ce vor sa fie respectati pentru nimic altceva, decat pentru faptul ca vin la serviciu, ca-s nascuti cu vreo douazeci de ani cu plus inaintea noastra si care nu-si dau vreun interes pentru a-si castiga afirmatia noastra. Doar sa ne educe. Cei ca mine stiu.

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

Chestii.

   Sparklehorse - Hey, Joe

   Obisnuiam sa le numesc "chestii". Lucrurile care le credeam a fi adevarate, pure si omenesti. Lucruri care s-au tradat in timp. Lucruri pe care le-am identificat simplu: chestii.

   Acele lucruri trec si vin de la an la an. Lucruri care le trecem cu vederea, pe care le observam de-amanuntit si care le dedicam o parte din existenta noastra. Le dam practic timp acestor asa-zise chestii. Timp care ni se duce noua, se scurge si se unge balamaua neputiintei la sfarsitul mirajului frumos al chestiilor insuflate de diversi factori.

   Timpul ne da chestii. Chestiile ne dau timpul inapoi? Nu. Dar ne place sa-l risipim in nestiinta chestiilor trecatoare. 

   Va veni un moment in viata fiecarui om cand isi va da seama ca traditionalul tic verbal, "chestii", este tradus ca lucrurile facute semestrul trecut, luna trecuta, ieri sau azi de dimineata. Toate actiunile noastre si a altora ne influenteaza si se transform in "chestii". Ii dau animare cuvantului. Ca atunci cand faci din jpg. fisier gif.

   Mi-am dat seama tarziu ca acel cuvant banal, "chestii", este defapt totul. Si totul care face defapt nimic la urma urmei. Am trait lucruri atunci, pe moment. M-am bucurat de ele. Le-am dat multe. Am facut compromisuri. Dar e prea mult. Nu mai traiesc atunci, in mijlocul acelor lucruri. Trebuie sa le dau afara din mintea si sufletul meu.

   Ceea ce imi da de gandit. Oamenii si chestiile lor. Oamenii, insasi chestiile acelea. O parte din chestii, cu tot cu vorbele si actiunile lor spuse la acel moment. Lucruri ce mi-au facut viata si care, poate, m-au influentat. Lucruri care m-au format. Si rezultatul lor finit: materie fizica, carne si substante pe baza calcificata, animate de un ceva care se hraneste cu chestii. Si timpul care le ofera tot comfortul necesar chestiilor si bucuriilor de moment.

   Trebuie sa ne dam seama ca-s chestii de moment pe care probabil nu le vei mai trai niciodata. Trebuie sa stim ca acele chestii nu sunt viata noastra. Ca viata noastra nu se desfasoara in trecutul chestiilor alora. Ca nu tre' sa le dam satisfactii si sa fim sclavii propriului trecut. Trebuie sa trecem peste. Iar chestiile sa fie lipite, undeva, ca niste stickere in mintea noastra. Sa priveasca neputincioase cum se joaca imaginatia in mintile noastre.

   Mi-am dat seama ca am nevoie si de mine. Ca trebuie sa-mi ofer timp. Sunt ca o persoana straina fata de mine insami. Nu ma cunosc complet. Iar timpul in care ma pot cunoaste cu adevarat este risipit pe chestii.

   Omul e un intreg complex de circuite si.. la dracu'! Asta aud mereu. M-am saturat sa vad cum se dau unii si altii destepti pe tema omului, cand defapt nu stiu nimic despre mintea sa! A uitat sa se mai puna interes si in neurostiinta, filosofie si psihologie. Mai intai ar trebui sa se regaseasca pe ei.. Sunt siguri pierduti.

Stay tunned.

If we decide to forget about us,
We'll turn up to be mental
And forget about the world.

Le bon vieux temps.

   Frank Sinatra - Something Stupid

   In timpuri vechi. Undeva, printr-un Nord al busolei lui Bonaparte. Tu sau eu, nascuti sub nume francez, cu accent si fara urme de "r". Undeva, pe un balcon, eu, cu talpile golase, stand pe un sezlong. Asezonat cu pernite de tot felul. Moi si catifelate. Persifland peisajul morbid al Parisului in zilele-i putin amarate. Un cosulet de orhidee albe ce-mi imbie sufletul si sanul cu parfum. Trimise de un om secret, un "gentleman", cum ii spun englezii. Si cu un biletel scris in germana. Cu note nemtesti in scrisu-i negru.

   Peretii sunt albi, intocmai ca cerul atunci cand e ceata. Camera e aerisita, cu elemente clasice. Patul de doua persoane ce l-am dat pentru celest nocturn si de ziua. Luminile aproape stinse ale camerei mele, silentioase si discrete in comparatie cu turnul ce-mi e la cativa zeci de metri. Noaptea. Caci atunci ii place fiului de metal al lui Gustave sa-si arate podoabele. Pentru dragostea sa si a amintirilor ce le ofera oamenilor ce dau pe la el. La el, in josul strazii Quai Branly.

   Primesc cafea proaspata in fiecare dimineata de la buna Clemence, fosta-mi bona. Inca ma crede un copil. Desi numai sunt fiica mamei mele. Mama care s-a dus la Efemer. Cu cuvinte marete intr-o stare de ofilire accentuata. Si papa ce calatorea si calatoreste. Iar eu, fiica lui, ma impotmolesc in linistea monotona a strazii, in bataia soarelui ce se iveste deasupra fluviului grabit: Sena. Sunt spectator fara drept la replica din casa parinteasca. Cu etaje, foaier, dormitoare si pe deasupra si o curte presarata cu flori imbietoare.

   Eu, cu nume francez. Cu mandria de-a uita de completul "r" in gura sau gat. Pe limba ce se plezneste de cerul gurii. Eu, cu rochita lafel de alba ca florile din cosul de pe masuta alaturata. Eu, cu ochelarii de soare, mult prea eleganti ai mamei ofilite. Eu, cu ruj rosu, pe buze pronuntatoare de "la levre" si "rouge" puse una langa cealalta intr-un sarut. Eu, cu unghii lungi ca si acum. Eu, cu steagul francez in foaier, langa trofeele de vanatoare ale tatei, vechi. Dar neprafuite.

   Tu, cu nume francez. Om. Femeie or barbat. Minor cu statut de mare om. Cu casa franceza pe-o strada cu nume de poet francez. Cu discuri pe gramofon de om englez. Si dorinta patimasa de a zbura din tara-ti profund invesmantata cu parfum de eleganta si dulce. Cu vin proaspat, imbatator si usor alcolizat. Cu camasa de noapte sau haine de zi. Cu mustata sau cu esarfa la costum. Sau cu batista la buzunarul de la piept. Cu rochie pana la genunchi cu motive simple, dar elegante. Batatoare de frumos la ochi de orice fel. De ochi caprui-brutal sau regal, verde ori albastru. Si cu parul lung si blond, saten ori brunet. Cu palarie sau nu. Cu umbreluta sau nu.

Un vis francez pe care l-am avut.

Tare frumos si cu bun gust.

Dar un lucru ma framanta:

"Eu" in franceza n-are vreun sinonim

Pentru numele tau comun, si nici pentru al meu.

Stay tunned.

Azi respir c-un pai.

   Alternosfera - Nepoata lui Gagarin

   A fiert soarele asfaltul. A copt popcornu-n copaci, facand strazile sa miroasa imbietor a floricele. Multe ce stau lipite de crengute fine, inflorite. Cu incalzire automata si transpiratie. De la soare.

   Am uitat complet ca-i unu-n an intai aprilie. Si a trecut fara sa-mi dau seama. Sau silinta sa fac o glumita de "lmao" sau de un finut bun gust, c-un jumatate de "lol" pe buze. Saptamana altfel a inceput. Cu plimbare pe-o strada intr-o alta parte a Constantei ce ma deruteaza complet. Am vazut firma Graphtec Design si toate dedesupturile ei. Oamenii amuzanti ce stau cu castile pe urechi, cu muzica buna, birou super personalizat, c-o planta pe nume "Floare" care cere intr-un biletel lipit de ea sa nu o rupem. Tot acei oameni draguti, stand si povestindu-ne cum le vine lor "inspiratia" pentru siglele publicitare si designul de genul. Si femeia de succes din spatele firmei.

   Am aflat povestea ei de viata. Cum a pornit de la optispe ani pe drumu-i in viata. Cum a inceput de la croitorie, apoi a facut facultatea, fatat un copil, vreo alte trei afaceri in doi ani. Si cum din munca si hotarare a ajuns sa realizeze acea firma. Cum are ea treizeci si noua si fi-su douazeci. Cum eram atenta sa nu alunec de pe marginea bancii pe care ne inghesuiam sa stam la final la "sueta" cu doamna blonda, capul afacerii. Si cum era diriga in spatele meu, cum ma durea spatele de la stat incomod, cum imi batea soarele in cap, cum erau ambalaje de 7 Days pe masa si doze de Fanta, incepute si inca sigilate.

   Iar la inceput, mama Hipsteritei M. a.k.a. Panarama care era ceva de genul "who the fuck is Patrascu?", cand adusesem vorba de el si de fiica-sa. Cu toate virajele si momentele mele de sictir la cugetele de pe geamul masinii in spate, cu Bibizaur si cu Emma. Si glume. Ca acel Caramangiu era in masina din spate cu inca trei colege si ca mama Panaramei a intors. Si omu' se pierduse. Si mama ei era ceva gen "lol noob".

   Cum am terminat noi pe la unspe jumate turul fabricii si discutia interesanta cu tanti. Cum mi-am luat doza de Fanta, agitand-o intr-o veselie, cu gandul la viitorul de care sunt foarte indecisa. Si faptul ca vroiam sa declansez bomba fantastica la Casa de Cultura. Si ca aveam s-o tin foarte bine in masina mamei Hipsteritei M.

   Dar a tasnit cand am scapat-o din mana pe asfalt. In timp ce asteptam masina mamei ei. Cu mic curcubeu cu tot. Si cu sutul dat dozei pana-n gardul de pe strada Mama Naibii fara numar.

   Apoi la Casa de Cultura. El Gato Negro cu Bibi. Iar eu cu Emma ne-am plimbat pe Tomis. Pana we reached Tomis Mall for a gura de Coca Cola la Mc. Unde, ca sa vezi, niste intrusi ne ocupasera masa. Si unde o shaica pe care o stiam numa' de pe Facebook se apropie cu telefonul in mana, sa ma-ntrebe daca vreau sa-i dau numarul meu. Nu pentru ea. Ci pentru shaw ala de la masa care gandise cu voce tare la masa lui de oameni mari ca-s draguta.

   Dat. Primit mesaj cu "buna". Fara tupeu sa vorbeasca cu mine face-to-face.

   O zi de aprilie calduroasa.
   Seems legit for me.

Stay tunned.