Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

   

(Sursa imagine: Sophia Adalaine Zhou)

Minte-n aburi

   Travka - Corabia Nebunilor

   N-am inspiraţie. N-am acuitatea mentală pentru nimic. N-am decât tot ceea ce şi-ar fi dorit ai mei, o cameră în deplină ordine şi o linişte ciudată pe biroul meu: niciun hazard despre care să scriu, niciun hazard din care să scriu.

   Se spune că un mediu organizat îţi oferă energie, dar pe mine mă aruncă în letargie. Oribil. N-aş putea alerga pe plajă? Nu, că într-o săptămână fix este Bacalaureatul cel Mare, cu ani de domnie doar trei zile şi un an jumătate în pubertatea liceană. Şi musai trebuie să-l înfrunţi? Da. Se spune că aşa este şi să nu mai pun intrebări. Iar acum ce faci? Mă-ntreb doar.

   Era un strat aşa de siguranţă pe bancă astăzi la competenţa de la engleză. N-am înţeles-o. A fost banal. Totul e prea banal. Totul e făcut să fie într-atât de simplu, încât să te bage-n ceaţă, sau să dea disperare celorlalţi. Nu-s ca mine, dar or fi. De am piele ca şi ei, înseamnă că-s de-a lor, dar deloc cu ei. Nici în pauza dintre probe. Am rămas cu ardoarea din cap şi cu fumul din spatele globului ocular. Oscila între exterior şi tare, necunoscând acest "tare" ce-o fi, căci materia e gelatină, oricât te-ai minţi.

   Sper doar să nu te strici înainte. Oricât mi-aş da speranţe că nu mă stric, se-ntâmplă. E ceaţă de se taie cu pixul prin mintea mea. Sunt o grămadă, vor să iasă, dar nu ştiu pe unde mai întâi. Aş scrie, dar învăţ şi vreau să desenez, dar mă opresc. 

   Câte blocaje? N-am idee. Sunt multe şi mărunte, nu sunt ascultate, sunt ale mele, sunt în străfundul minţii mele, sunt în "Jurnal de zi" sub care mă ascund între coperţi negre, sau poate eu, făptura retrasă de acum, care încearcă să işi facă undeva un loc, fără să mai fiu tras afară, fără să mă oblige cineva să fac ceva, fără alte cuvinte de dubii, fără totul şi cu totul al meu, găsit şi creat de mine.

   Încă mă conving că-i frumoasă lumea şi că poate fi o pace comună. Pacea ne-o facem noi, dar de există pace, nu stă pe strada mea sigur. Poate suntem meniţi să-i scriem adresa pe plăcuţă şi să ne însuşim strada? Şi cum încerc să mă conving, mă dezamăgesc şi ceva devine sumbru, egoist, urât, apoi dau afară, îl arunc şi-l mototolesc, îl zgârii cu creionul pe foaie până se găureşte, dau foc la lumânări parfumate şi mă uit la ele până aţipesc. Am mâinile încordate pe orice, vreau să se termine. Îmi doresc să se termine. 

   N-am idee ce caut aici, dar cred că din greşeală va ieşi de zile mari.

   (Sursa imagini: Andrew Wilson)

Nu pot

   Doare tot şi pur şi simplu, nu pot.

   Nu pot să-i înţeleg pe ei, care trag de noi, care ne obligă să facem lucruri deloc benefice nouă. Nu pot înţelege că un organ oricum oboseşte, dar să-l terorizezi la nivel mental într-atât de mult, încăt să se degradeze? Şi după să-l ţii strâns în pumn şi să-i spui că nu dă randament? Că nu-i la locul lui?

   Ai putea forţa inima? Da, desigur că poţi. O ţii doar în cafele şi ţigări. De mâncare n-a mai auzit stomacul tău de ceva vreme, deşi tu poţi să-i auzi disperarea. Că toate-s legate în sistem complex pe care tu le simplifici în ideile tale dizgraţioase, maliţioase de om cu pretenţii. În final, tot un organ eşti, deşi vrei ceva schimbat la mine, mutilându-mi psihicul şi mixându-mi organele, încercând să le aduci în stadiu de putrefacţie.

   Nu m-am eschivat niciodată de la nimic, iar tocmai de-aia ţi-am dat motiv să-mi dai în cap şi ai făcut-o. Am sperat că, poate, este ceva înţelept în tine şi mă-nţelegi, dar mă laşi să dau randament, de la apus până la răsărit, iar pentru îmbierea unei odihne, a câtorva minute blestemate, să ratez expunerea lui într-un spaţiu exact, iar fix atunci, să mă trezeşti prin telefon de un alt om şi să mai dai, că ştii tu din surse secrete că o mai duc. Dar nu. Simt că cedez, de ce nu înţelegi o dată?!

   Doare tot, dar nu contează. Dai cu tot ce ai mai rău într-un om care munceşte şi face abuzuri, tocmai pentru a da randament. Pentru un vis mi-am epuizat totul şi o să mai epuizez, dar de-acum mă voi conforma cu regulile voastre, să nu mai daţi în mine suplimentar. M-am săturat de mine şi de tot ce mă obligaţi să-mi îndes în retină pe lumină slabă, iar când am făcut-o, de-acum fix o săptămână şi de-atunci în fiecare zi, am simţit că mor. Când am relatat, am fost felicitată, doar de către adultul de la materia aceea de-o iubesc. N-a văzut nimic din ce exprima faţa mea atunci, aşa că am lăsat-o baltă.

   Ajung să-mi doresc să se termine. Totul. Iar voi prin mine, în faţa voastră, terminaţi-mă, să vă rămân în minte în clipa mea de bucurie, văzându-vă pe toţi crispaţi. Să citaţi din mine, să vedeţi şi dincolo de ce sunt eu, să mă credeţi când spuneam că iubesc, să îngheţ de trei ori până la treizeci, vara. Peste un an, găsindu-mă la douăzeci, vârstă care nu-i de mine, care poate nu va fi, dar sper totuşi să fie. Pentru Cluj să fie, nu pentru voi.

   Încetaţi să mai terorizaţi! Ce contează că avem aproape nouăşpe? Credeţi că suntem deja maturi ca voi ca să îndurăm? Credeţi că dacă am îndurat atâtea, mai pot? Dar vreţi măcar să înţelegeţi? Că ştiţi ştiinţe sociale şi alte chestii faine, dar nu ştiţi să empatizaţi, iar asta ucide. Chiar credeţi că mai putem?

Că nu mai. Sincer.