Ciudățenii #1

   Scrumat pe coajă de banană din seria "ciudățenii cotidiene", împreună cu "melcii de pe mămăligă pe Bulevardul Alexandru Lăpuşneanu". În ploaie chiar.

   Cinci copii pe holul liceului, având o conversație despre băutul apei din wc. "Eu am încercat şi e ok". Stranii copii.

   Moşuleț simpatic, jogging pe plajă în decembrie. Vara îl vezi de dimineață până seara pe plajă la Modern. Poartă slip roşu şi se bronzează complet negru. E chel şi face yoga. Stă în cap cam cât aş fuma o țigară.

   Stăteam pe plajă în Vamă cu nişte amici. Împărțeam o sticlă de ceva. Apare random un tip şi se aşează în cercul nostru. Se trânteşte pe nisip. Rupt de tot. Ne zice că e de la poliția de frontieră, dar e liber şi eu îi zic că-s norvegiancă. M-a crezut. După a pornit să mai bea ceva, că a doua zi trebuia să fie la graniță cu Bulgaria. Ahahahaha

   Stăteam în stație de bus la şapte dimineața. Aşteptam pe cineva de la blocul din stație. Apare un bus, opreşte, iar un moşuleț sare cu boltă din bus, aleargă spre mine, urmărit de-o controloare. A sărit şi aia cu boltă după el. Vine moşulică, ia cărămida de lângă piciorul meu şi urlă "nu ne mai furați, hoților!" şi aruncă bucata aia de cărămidă spre controloare. Tipa se fereşte. Cărămida loveşte bus-ul. Şoferul de bus coboară şi-l fugăreşte pe moşulică cinci minute. Lumea din bus: pietrificată.

   Tabără la Apuseni. După jocurile murdare, eu, cu muştar, acrilic, ketchup şi pastă de dinți peste tot. Pauză de spălat. Primul lucru pe care îl fac: fumez o țigară. Vin două tipe cu o sticlă cu apă şi cu un şampon. Îmi toarnă şampon în cap şi apă. M-au spălat pe cap în timp ce fumam. Unic moment.

   Stăteam pe peron într-o gară. Vorbeam cu colegă-mea la telefon, deşi la maxim trei metrii de mine. Îi ziceam că văd un trifoi cu patru foi crescând printre şine. Nu-l vedea. Am coborât pe şină să-l iau şi ne-apăruse trenul în depărtare. Nu l-am mai luat.

   Eu şi cu încă cineva. Mâncam fiecare câte-un corn pe un picior de pasarelă în Valu. În fața noastră, şină de tren. Vedem din dreapta cum vine trenul. Încetineşte, iar în dreptul nostru opreşte (nu era gară). E marfar. Conductorul scoate capul pe geam şi întreabă de-un magazin. Îi zicem, coboară din tren, trece şina, stă maxim două minute şi se-ntoarce: magazinul era închis. Se urcă înapoi în tren şi-l porneşte.

   O bătrânică în Roma, cu chiuaua-ul ei. Îi calc câinele din greşeală, iar după câteva momente, o calc pe pantof. Nu vorbea engleză. Se pare că doar câinele a înțeles. (Notă: aveam doişpe ani)

   Eu şi cu colegă la bere. Mă sună altă colegă, alarmată: fusese la Mc şi a fost atacată de un pescăruş care-i furase sandwich-ul. Altă colegă râdea pe fundal.

   Kitsch party la Cluj Napoca. Mult sclipici ş.a.m.d. "Bere ieftină, iese cu chef", mi-am zis. Primesc veste bună de la tata, ucid toată energia prin dans: o bere toată seara. Mă pun pe canapea şi dorm trei ore cu încă câțiva. Party pooper.

   Ies în club. Dansez random, vine tip suspicios la mine. Îi dau o țigară şi-i fac "plăcerea" să "mă cinstească" cu ceva de băut. După a dispărut.

   Ies din club că-i cald. În față, întinsă pe jos o tipă. Mai mulți, prieteni cu ea, studenți vorbitori de engleză. Tipa leşinase. Altă tipă insistă să i se dea apă, că-i trece.

   Joc de Catan. Prieten în condiție veselă. Îi promitem că ieşim la țigară după ce terminăm jocul. Catan ține în jur de o oră în mod normal. Tipul a acaparat tot jocul într-un sfert de oră şi l-a câştigat.

   To be continued...

Ivan, copil nebun

   Bad Company - Simple Man
 
   Ai miscat praful de sub bocancii tai in fuga ta nebuna, copil tradator. Ai furat toate discurile si toti banii si te-ai ascuns de urmarile actiunilor tale. Ai fugit de responsabilitati, hoinarule, toata viata ta. Ai fugit de scoala ca de dracu' si ai fost mai drac ca tot ce ai fi gasit in banca, stand doar. 

   Ai pielea tabacita de semne si cicatrici, copil nebun, ca te-ai avantat prin tuneluri si prin santurile strazii pe care circulau masini disperate sa te gaseasca. Ai pierit in societate, copil aventurier, c-ai vrut libertate. Ti-ai facut singur libertatea. Ti-ai gasit-o la o masa dintr-o benzinarie in care se punea The Beatles si te multumeai c-o doza de bere. O furasei si pe aceea dintr-o alta benzinarie.

   Nu ti-ai cunoscut niciodata tatal, fiule. L-ai vazut in fotografii, desi glasul nu i l-ai auzit, soptit in ureche cand ti-era greu si aveai nevoie de imbarbatare. Si... ca sa vezi! Semeni intru totul cu el. Mama-ta iti zicea asta mereu si toti cunoscutii lu' taica-tau. Nu te-ai multumit nici cu numele lui insemnat pe discurile pe care ti le-ai luat la drum si pe care le asculti doar citind lista de piese de pe dos. El le adusese din fuga lui nebuna dupa bani si tot fuga lui l-a dus departe.

   Uita-te la tine, copil taifun. Ai parul facut vartej si barba a-nceput sa-ti creasca. Te comporti al naibii de dur si esti masculin pana-n maduva in care tot pe-al tau patern il gasesti. Acum o ai doar pe mama ta, doar cautandu-te. Tu n-ai mai vrut s-o gasesti. N-ai mai vrut de cand ti-ai pus jacheta asta larga in care orbecai o viata, dusa inainte de nu se stie ce, dar o continui de parca asta e scopul tau major.

   Ai ramas un pletos, un rocker cu gandire lucida. Un blond nesabuit, purtator de ochi caprui, fumator, vicios, alcoolic, insomniac. Paranoic din cand in cand si un om notoriu, caci dormi si-n canale de n-ai incotro. Crezi in anarhie ca aducator de pace si vezi lumea fara granite. Mergi si n-ai idee incotro, desi asta nu-ti slabeste ritmul mersului tau apasat, hotarat.

   Ai suferit dupa femei de dinainte sa le cunosti aroma, chiar inainte sa le simti dintii-n buza ta de jos. Ai iubit formele lor rotunde, parca ramanandu-ti in gena nevoia de a le smulge din piept cand le vezi descoperite si timide, copil nimfoman. Ai dat femininului din fata ta orice dram de sentiment, scurs ca sangele tau pe degete in jos. Te-ai aruncat in pat cu aventura, crezand ca te vrea si a doua zi. Acum ca esti in aventura vietii tale, realizezi ca nu poate sta decat pret de-o noapte. Duhneste a tutun. Intocmai bluza ta, copil cinic. Pacat ca-i aruncata pe jos in camera asta de hotel infecta in care ti-ai facut metehnele bolnavicioase.

   Ai varsat alcool pe pantaloni a nu stiu cata oara. Te mai tine inca o gura? Nu de aer, ca-l poluezi la minut. Te mai tine. 

Pentru taica-tu. Pentru ca poate e undeva acolo pentru tine. 

Pentru maica-ta pe care nu o mai vrei alaturi. 

Pentru toate femeile ochioase si false pe care le-ai avut la pantec si pe piept. 

Pentru tigarile fumate si stinse pe coapse mai mult sau mai putin expuse. 

Pentru toate injuraturile luate pe nedrept. Pentru c-ai gresit si ai fost abuzat emotional.

Pentru bataile pe care ti le-ai luat. Pentru vanataile de pe spate. Pentru zgarieturile de pe fata.

Pentru buza ta zgariata pe interior de furie. Pentru pleoapa ta cazuta, vanata.

Pentru ca lacrimile ustura pe rana deschisa.

Pentru pumnii tai malformati de furia pentru mai mult de-un perete. 

Pentru numarul anilor tai, numarati la fiecare lovitura. Cand se implineau, nu-i mai simteai. 

Pentru ca nu ti-ai rupt mainile si pentru ca ti-ai purificat sufletul, intr-un fel. 

Pentru firea barbateasca din tine. Pentru ca ai sufletul mai firav ca firul de iarba.

Pentru societatea ce incontinuu te-a secat cu ideile sale preconcepute.

Pentru datile cand ai refuzat sa mai fii tare si ai varsat lacrimi in perna de acasa.

Pentru cartile unde-ti ascundeai juramintele de credinta cu tine prin citate subliniate de mainile tale insangerate.

Pentru ca ai o pasiune pentru maini. Pentru ca intotdeauna ai crezut ca legatura intre tine si ei este prin ele.

Pentru ca alegeai cand erai acasa sa iesi si sa nu vezi nimic. Pentru ca puteai alege sa vezi clar sau nu.


   Ai ales sa fugi cu banii si discurile. Ai ales sa scrii din sentiment si ai tacut cand era vorba sa recunosti ceva ce tinea strict de tine. Te-ai imbolnavit si ai comis crima, seara de seara. Furai servete din restaurante saracacioase din pustietati si scriai. Scriai mult, copil risipitor. Ardeai tot ce scriai in focurile pe care le faceai cand era mult prea frig in cotloanele in care-ti aruncai dosul in tara necunoscuta in care ai ajuns. Ramasesei fara prieteni. Refuzai sa bei singur. Depresia era prea dura. 

   N-ai primit mila niciodata, oricat de ranit ai fi fost. Alegeai sa ramai un leu nenorocit, desi inca hotarat, inca infocat de ambitii, inca increzator. Tineai muschii incordati la orice inghititura seaca de apa, caci durea. Te asteptai oricand la o lovitura venita pe nepregatite. Te asteptai la ceva fizic, rapid, care sa doara. Priveai ochii omului caruia ii deschisesei usa pe jumate. L-ai privit cu o tristete si cu o ura inimaginabila. Erai al naibii de ranit. Erai mizerabil, copil ghidus.

   Ai ales sa furi banii pentru a-ti implini destinul. Pentru a-ti vindeca toate ranile.
   Ai ales sa furi discurile pentru amintirea tatalui tau. Pentru ca-l iubesti.
   Pentru ca l-ai vazut de-atatea ori, dar nu il cunosti.

   In fuga ta ramai o viata intreaga, copil tradator. Te voi iubi mereu.

Vineri, chirurg

   Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door

   Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.

   Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.

   O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.

   Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.

   Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune.  Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.

  (foto: Klaudia Medano, awesome artist)

   Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.

   Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu

   si am bucurat un altul: pe al tau.

Primul pas in iarna

   Oceans Acoustic - Hillson UNITED

   Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.

   Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.

   Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".

   Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.

   Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.

   Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
   Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
   Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.

   E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.

   E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.

Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.

Una din zilele mele

X Ambassadors - Renegades

Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.

Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.

Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.

Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.

Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.

Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.

A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.

Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori

Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.

Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.

Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.

(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)

Vis-coşmar

   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

Amintiri

  Amber Run- Just my soul responding

Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.

   M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.

   Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.

   Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.

   Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.

   Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.

   Ducându-mă cu gândul la amintiri.
   Gândul devenindu-mi amintire
   Am realizat..

 ..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.

   Şi-un muşchi.
 

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.

Încă un an. Flăcări

Eagle Eye Cherry- Save tonight (remix)

   M-a prins în târziu septembrie. M-a prins la răscruce, între un zid şi-un răsărit. M-a prins şi m-a privit, neavând nicio reacţie. Doar un zâmbet sincer, un sentiment sincer, unul la apus de soare. Şi la un Dunhill albastru.

   La unu sau la doi, era indiferent. Era apusul în care eram prins, în micitatea mea de om. La răscruce de drumuri, în ajunul furtunii. Erau tentacule lungi în care mă afundam la o simplă îmbrăţişare. Abnegaţie în puterea sa. Paradox cu alveole pulmonare, aşa mi se înfăţişea. Şi bea cafea, asta ţin minte perfect.

   Prinsă nu doar la apus, dar şi la răsărit câteodată. Cànd nu vedeam pe nimeni, dar toţi mă vedeau. Mă priveau cum priveam eu drumul către toaletă, cu atâta importanţă, de pe un pisc minuscul de munte, dar imens pentru mine. Îmbuca ceva şi zâmbea făţiş. Trist e acum că e seară ca atunci, când mi-am făcut trei cafele ca să mă bucur în eternitatea mea limitată de momentul apusului. Mă amăgeam.

   Privirea era amorţită. Era răcoare pretutindeni şi o linişte mortuară pe coridoare. Se vedeau urmele serii anterioare, cu lumini albe aprinse şi uitate aşa. Cu suprafeţe lipicioase, pline de haz. Şi toate astea reflectate în timpul rulării unei ţigarete cu foiţă găsită în sertar, tutun dintr-o ţigară lipicioasă cu aromă de gem de casă şi filtru dintr-un meniu de la Cin-Cin. Deliciul dimineţii mele.

   A fost o zi ideală. O zi plină de energie, deşi începută într-un fost început: ziua ce tocmai trecuse, cu mine, martor la schimbarea de zi. Cu trezirea dată de "nu ne mai trageţi pe dreaptaaaa", Chirilă, la şapte şi ceva dimineaţa. Colega mea se trezise, cu mine dansând, bucurându-mă doar de faptul că se deşteptase şi soarele era bucuros că-l aşteptam demult la cafea.

   Mi-am dorit ca acele clipe să nu se mai termine. Săptămânile studenţiei mele din liceu, în vacanţa de vară. Temele mele de la atelier, făcute în fum de ţigară, lipită de aragaz şi cu gravura lipită de spătarul din faţa mea, pe care stătea Thea. Teribil suflet tânăr şi pus pe şotii.

   Şi toţi oamenii aceia faini. Unde mi s-au dus?

  Probabil că-n munca mea, ascunzându-se în rodul ambiţiei mele, precum aşteptam eu soarele, surprinzându-l. Nesăbuinţa şi încrederea m-a condus acolo, tresărind la orice râs colorat de pe coridor, plângându-mi nervii scriind, pe acordurile de sonate emise de colega mea de cameră. Nu neg că eu aş fi făcut altfel. Şi cu tot cu petrecerile tematice unde-mi veneau idei trăznite sau nu. Depindea de starea mea.
 
   Sau de serile când stăteam în bucătărie şi o treime din mine leşina când o vedea plecând. Dezamăgire totală. Respect într-atât de mare, încât l-am confundat cu un crush. Sau un crush confundat teribil de mult cu o strânsă prietenie, nou legată.

   Regrete poate că am, dar nu mai are sens.
   Mai e doar un an până când o să revăd totul

   Încă un an.

Cum apare ispita scrisului?

   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.

Nopţi de trei luni

Paolo Nutini - One day

   Da-mi prilejul sa-ti tin bratul. Da-mi voie sa simt parfumul degetelor noastre conectate printr-o stransoare nestiuta. Lasa-ma sa iti prezic tainele unui viitor intr-o seara, in asternuturile mele cu carti deschise. Pune-le semne, indoaie-le colturile, fa-le sa-ti simta vibratia. Fa-te personaj din povestea mea si joaca-ti rolul cu ochii intredeschisi. Urmareste-mi jocul. Urmareste-mi privirea, oriunde s-ar duce. Simte presiunea unei dureri dulci si cere-mi mai mult. Nu ma voi opri pentru niciun pret cerut de tine. De vei indrazni doar sa-l ceri.

   Dar lasa-ma sa-mi oboseasca muschii, doar ca sa te privesc de sus. Inmaneaza-mi mie gandul tau cel de pe urma. Sopteste-mi cuvinte si strange-mi dosul capului, spre a-ti simti parfumul. Ingaduieste-i sensibilitatii mele sa planga pentru tine si pentru infaptuirea iubirii noastre. Nu te teme. Nu te voi lasa. Dovada a acestui lucru sa stea asternutul sifonat din stanga noastra si de pe urma. Zvarcoleste-te-mi brate. Te voi iubi in continuare. Iti voi atinge in continuare moalele calde si reci. Iti voi saruta fruntea si-mi voi inchide ochii. Doar al nostru e. Momentul. Amintirea. Ziua.
 
   O stransoare sa-mi dai si sa-mi dai un verdict intr-un rasuflat fierbinte. Actiunile mele iti poruncesc sa tremuri si sa-ncerci sa fugi din ceva in care te impotmolesti din ce in ce mai tare. Nu vei scapa, iubito. Pentru ca nu iti doresti asta. Pentru ca uneori iti doresti doar un sarut cotit in strada sau o partida de tigarete nestiute si cu priviri pierdute. Nu ne trebuiau cuvinte, desi mereu stau s-apara.

   Imi vibrezi sinele cu linguseli pe care nu le ascult. Ma faci sa simt, iar asta, dintre toate celelalte, doar asta conteaza. Ca si cum mi-ai impunge stomacul cu un ac subtire. O furnicatura resimtita din buric si pana-n coloana. Lasa-mi lacrimile proaste in asternut! Vreau sa le usuc cu sunetele noastre. Vreau sa-l imbib cu parfumul tau si cu mirosul tau specific. Vreau sa-i redau culorile tale. Vreau in momentele alea sa cunosc toata galaxia ce-ti salasluieste-n mintea cea de pe urma. Te iubesc, iar atunci nimic nu mai conteaza. Nici fasiile rupte ce se scufunda in departare, in zarea divanului. Nimic sub care te ascunzi zi de zi. Mi te arati asa cum esti, iar intreaga ta orchestra imi surzeste simturile, imi starneste curiozitatea, imi intuneca trupul si ma lasa sa ma scufund peste tine, ca un cer intunecat si plin de stele ce sta sa protejeasca ce e lumesc si atat de frumos. Un loc ce sta sa creasca continuu, iar un altul ce va fi mereu acolo, niciodata schimbat, dar totusi atat de schimbator!

  Arde-mi tot ce simti intr-o stransoare sau in toate stransorile de la Burebista si pana acum. Arata-mi calea sangelui si fa-ma sa fac omor din propria-mi fiinta, doar pentru tine. Ghideaza-mi mana spre ceea ce vrei, caci buzele intotdeauna vor gandi pentru ambele parti. Lasa-mi corzile si acordeaza-le pe ale tale, caci la tine cant seara de seara si la cantul tau si la lumina oarba a unei lampe cu gaz, scriitorii scriu ce stiu. Lasa-i sa faca opere dupa tine, dar fara tine. Caci din tine mi-e mie dat sa fac opera, iar efemerul sa fie calcat pe aripile-i mortuare cu albastruiul din ochii tai si cu stralucirea lor cand te uiti fix la mine.

Fii tu apa pura, curgatoare,

Ce-mi hraneste verdele impamantat

In creier, suflet si-n materie.

De-ale minţii

   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga

   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles

   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi

   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

Semn de carte în viaţa mea

"Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se mira că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea"

   Încep cu un citat care m-a fascinat, direct din cartea tatălui meu literar, Radu Tudoran. Şi încep eu, personal, cam aşa:

   În urmă cu doi ani şi câteva zile, eram la munte şi visam să scriu, şi nu numai pe caiete mototolite. Eram abandonată într-un ecran de telefon, fixată cu privirea pe rânduri ce nu erau ale mele. Erau albe pe fundal negru. Îmi oboseam ochii, doar să văd ce urmează. Şi se duceau aşa orele din penultima seară de tabără dintr-a opta, pe blocul unei viitoare colege de liceu pe care am vrut s-o cunosc şi cu care am acum o relaţie de prietenie chiar foarte bună.
   Când am dat de net şi de tastele mele proprii la Constanţa, am intrat iarăşi pe blogul Irinei (căci aşa o cheamă) şi am dat pe Blogger. Am băgat acolo mailul, nume, alte enşpe mii de chestii, până când deodată am dat de "nume de utilizator". Am bătut cu mâna-n birou de două ori şi mi-am aruncat ochii pe călimara de pe masă. Evident, cerneală neagră. Şi aşa s-a născut Ink. După câteva experienţe, a devenit şi high, mult mai târziu decât naşterea blogului, ce-i drept, iar aşa, cerneala plutitoare, înălţătoare a devenit, să zic aşa, micul brand al unei puştoaice de cinşpe ani. Brandul meu.

   Scriam din plictiseală la început şi făceam postări banale, zic eu. Până am dat de liceu, mă frământa gândul că "o să fie greu să mă acomodez, loc nou, oameni noi". Şi eraţi voi aici "lasă bă că o să fie fain, ai să vezi", cu Joe din Galaţi în fruntea "urmăritorilor" mei. Şi primul, de altfel. Tot primul blogger pe care am început să-l citesc, de data asta, de la blogger la blogger.

   De la elevul mediocru din generală, la liceu am intrat din plin ca cel mai zăpăcit şi empatic copil. M-a izbit focul din interior în primă zi de liceu, când am văzut doar juma' din faţa bestiei cu două picioare. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut voluntariatul. Decembrie 2012, cum aş putea uita. Iar acum, in iulie 2014, am devenit trainer. Şi mi-am îmbunătăţit din ce era de îmbunătăţit la mine şi mi-am mai învins de fricile mele micuţe, cum ar fi... vorbitul în public. Mda.

   Scriind pe blog, nu-mi dădeam seama că eu practic prin ce simţeam, făceam şi pe alţii să simtă aceleaşi lucruri sau le dădeam ocazia să se regăsească printre umilele mele rânduri, deseori scrise îmbăiate în lacrimi şi bătute la tastatură pe la patru dimineaţa, şi tot deseori când ploua şi năvăleau toate-n mine. Dragostea mi-a dat asta, iar blog mi-am făcut să mă citiţi de veţi vrea şi ulterior să mă citesc singură şi să mă uimesc singură. De multe ori rămâneam mască la unele postări şi eram gen "bă, eu am scris asta?".

   În momentul ăsta, am rămas acelaşi copchil imbecil, nebun după rockangeală şi boschetăreală, pe-afară mai-mereu, fumător din obişnuinţă, născută, crescută-n nisip constănţean, cu rădăcini din culturi interesante, dar pe care de multe ori le iau peste picior şi rămân cu spirit şi gând românesc. Rămân arestată, din păcate, destul de rar de propriile-mi cărţi şi am ajuns nici să mă mai întrec în postări, lunar. Înainte aveam 9-10 pe iulie. Acum am doar una. Nu îmi mai e bestia cu două picioare pe sub piele, dar o apreciez pentru că mi-a dat darul ăsta de care ţin şi la care ţin aşa de mult. Am găsit un chip în ploaie, care a năvălit ca un val în interiorul meu. Şi poate că încerc să-mi mai şi exteriorizez toate aceste sentimente pe care în trecut le-am lăsat în platonicitatea care mi-a cam făcut rău, dar care mi-a dat ocazia să fiu citită de atâţia oameni care au dat şi pe la mine.

   Îmi iubesc familia, prietenii, oraşul.
   Dar nu vă daţi seama cât de mult îmi iubesc micul meu High Ink, pe care l-am ridicat cu mult ajutor din partea voastră!

   La doi anişori, zic eu, şi la mai mulţi!
 
Vă mulţumeşte omul care-i behind the scene, fără nume, ci doar cu apelativ de "fata cu cerneală", "Ink", "te-miri-cine care îşi pune sufletul pe tavă prin proză".

Căci dacă viaţa mi-ar fi carte, High Ink mi-ar fi semnul care s-ar opri la paginile importante. Şi întocmai ca o sugativă printre râbduri abia scrise, iar mai apoi presat în carte, ar rămâne cu rânduri şi amintiri importante la finalul volumului vieţii mele.

Stay tunned.

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

Era sau eram?

   Era ceva ce nu pot explica. Era sau eram? Încă nu mi-o explic
   Era ceva ce nu pot comenta. Era sau eram?  Mă-ntreb mereu şi mă oftic.
   Era ceva ce nu pot exprima. Era sau eram?  Nu ratez ocazie să-ncerc să mă complic.

   Era ceva, ceva-ul 'cela
   Nu-mi pot explica nevoia finelui 'cela
   Fără "A" de A. de bestie aşa
   Clătinată pe harpa inimii-ncordată.

   Încerc să stau să schimb ceva, să fac ceva, să iau cârma.
   Mi-e teamă şi mi-e nimic în încercarea de a obţine
   Om de "A" biped, bestie, animal blând.
   Oare chiar vreau? Oare chiar merit? Oare chiar joc jocul himeric?
   Într-un fel de scris în care nu mă regăsesc şi nu văd nimic.

   Stau pe jos, rezemată cu spatele de canapea
   Mi-e frig, dar sunt încinsă şi ştiu că mă târăsc pe ea
   Pe ideea muzei, pe ideea dorului, pe ideea înflăcărării sburătorului
   Trag fâşii de hârtie, îmbibate în cerneală, rânduri ude, fără ţel.

   Fac pe drac în drag de patru, anotimpuri când îi văd
  Sunt acolo, sunt sticloşi, înşelători, oare? Sau sfioşi?
   Oare am ocazia de a face ceva. O evadare în neandertalul urban?
   Oare mi-e aici ca tremur pe sub deget, ca să-mi transmită ceva?
   Am dat o dată, am mai dat şi azi. Semne evidente de raze pe flori de mai.

   Florile de mai sunt ca pielea-i fină: gingaşă, dură, scumpă. Drog ca de morfină.
   Ţi-am zis că ziua asta răsare ca tine, la fiecare atingere care mi se cuvine?
   Oare ţi-am spus că tu, mergând pe paşii plăjii, calci pe urmele iubirii?
   Oare n-am murit acum multe zile şi am luptat ca să te revăd pe tine?
   Oare locul ăsta, numit High Ink, e un cuib de viespii, ticsit de tine?

   Mi-am spus eu of-ul cu tine-n preajmă, cu tine, om, cu catafalc de piatră?
   Tu, om ca mine, din specie cu mine. Tu, om cu piele, învăluit în nemurire?
   Au trecut zile. Au trecut nopţi. Au trecut weekend-uri în care jucam bolţi.
   Erau creative, dar foarte reci. Mintea-ţi fericită nu exista deloc.
   Cunosc un om, cică e bestie. La cum mă uit la ea, să mă trimită la loc de corecţie.

   Se dă randament la rută supremă, în zi ca azi. Era superbă.
   Ziua începea cu geamul lipit pe spate. Cu coate lăsate în bluze mulate
   Cu curajul împins de la spate, parcă spionat de o teamă aparte.
   Am gândit mult înainte să citesc o carte. Mult mi-a luat s-o critic şi s-o pun de-o parte.
   Nu mi-a luat nici măcar o clipă. Să gândesc măcar! E târziu şi mi-e prea frică.

   Era ceva ce voiam a exprima. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a comenta. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a explica. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja

   Şi totuşi... Era sau eram?
   Răspuns clar nu pot avea.

Drept

The Bug - Catch a fire

   Stai drept în faţa fricii tale cele mai mari. Stai drept în faţa oricărei primejdii, cu bărbia sus, cu încredere în propriile forţe. Stai drept ca o linie în punctualitate. Stai cu ideile în linie dreaptă, la nevoie şercuită. Iar linia preferinţelor tale să fie doar a ta. Să n-o mai vadă nimeni. Căci e a ta, în culorile tale, în modelul tău şi-n forma ta plăcută.

   Turnată dreaptă a ta măduvă-n coloană, cu muşchi înconjurându-ţi oasele. Cu tremurături să te ameninţe propriul trup, iar tu să-i dai peste bot, să se retragă. Să nu-ţi pierzi personalitatea în încercarea de a fi altcineva. Să nu te pierzi pe drum, ca la finele cărării urmate de tine, tu să nu te mai găseşti. Să nu citeşti ce vor alţii şi să nu simţi lucruri forţate. Să nu pretinzi sentimente forţate cu tovarăşii.

   Eşti om ca tot omul. Limitat, dar plin de nebuloase în minte. Plin de voinţă şi frumos. Eşti mergător, biped, apuci, miroşi, vezi. Şi nu te limitezi în ceea ce vezi. Poţi vedea şi dincolo de linia orizontului, poţi vedea şi dincolo de irişi, poţi vedea chiar şi dincolo de cer, în liniştea unei nopţi de vară. Poţi face orice vrei. Eşti ambiţios, iubeşti, trăieşti în orice mod posibil. Eşti ţesut ca tricoul de bumbac: din fire subţiri de la ai tăi, colorate şi diversificate şi ţii de cald pe pielea omului ce te alege deliberat. Ai contact vizual cu cei ce stau drepţi şi te ating. Parcă simţi că poţi şi tu. Fără omul ce este pe tine, fără căldura emisă de acesta.

   Eşti om independent. Eşti carne vie. Ai miros de parfum la încheieturi şi pe gât. Ai păr lung sau scurt. Şi ai mâini -ca toate celelalte- care, în simplitatea lor, pot face atât de multe gesturi, pot transmite atâtea, pot ţine atât de aproape. Şi mai sunt legate şi de antebraţe, cu vene înşirate pe sub piele. Sau doar cu pielea fină ce doboară şi leagă antebraţul de braţ. Şi toate, mişcate de mama-umăr. Care mame-s două, şi ambele stau drepte. Pentru tine. Să-ţi aduci aminte că prin construcţie, eşti drept între fiecare cartilaj şi pulsează fiecare linie în tine, indiferent de forma acesteia. Eşti plin de contururi şi trebuie să apreciezi.

   Să te bucuri pentru orice lucru.
   Oricât de banal, el şi altele îţi formează viaţa

Stay tunned.

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

Acvilin în cer senin.

   Passenger - Let Her Go

   Incepuse banal si continua lafel de banal. Pe acelasi postament. Pe aceeasi coala lipita de cer prin stele. Ca doar de ele mai sta agatata. Si coltul de sus, cel stang al colii este luminat de luna in fiecare seara. Si se ruleaza peste cer si peste coala mea celesta, nocturna, intunecata. Si-mi ascunde sentimentul de peste seara. Caci tata-mi este Soarele si stie ca dragostea e ceva ce numai pe intuneric se poate infaptui.

   Imi iau serile din ziare si le citesc. Le iau de acolo, caci nu le am pe-ale mele inca. Ale mele nu-s indeajuns de reale si materiale ca sa le pot povesti. Sunt ravase ascunse sub scarita urechii mele. Sau poate sub nicovala. De-mi dau acelasi suierat in aceeasi ureche. Plange scrisul din ravase acolo si ma trezesc sa le ascult si sa plang cu ele. Poate chiar sa si rad.

Si-mi amintesc de sevaletul care se ascunde langa birou si vad planseta pe care oricine o poate vedea goala, plata, mazgalita de ganduri. Cand defapt acolo este ea. Stapana sevaletului meu. Stapanind peste suflete si peste noptile mele din ziar. Si peste papirusul secretului meu rusinos care se ruleaza noapte de noapte, pana-n zorile orei cinci jumate. De unde-mi ia mama Luna opera cu varful ei ascutit in seri tumultuoase in care e "semi" si nu "plina".

   Ii pictez chipul peste celest de arce unite sau de comete si stele cazatoare. Dezlipindu-se, una cate una de pe spatele colii mele. Triste, parca. De mainile mele tremurande, transpirate de emotie si induiosate de pasiunea pe care i-o port conturului cu gura perfecta, ochi usor migdalati si nas acvilin. Cu maini perfecte ce le desenez in josul foii, printre blocurile din spate, dincolo de masinile acelea conduse de boemi neintelesi si de vitezomani ajunsi prea devreme la volan.

   Dar pe langa tot ce-i material si poluant, pe langa tot ce e gri, pe langa tot verdele acela trist prin asfalt, pe langa toate acele priviri intrebatoare, sunt eu. Fata aia care face plimbari seara, de acasa pana la Capitol si inapoi. Fata aia care se uita la cer si te vede pe tine. Si-si vede gandurile intr-un singur chip. Isi asculta intuitia printr-o singura voce si-si piaptana parul intr-un singur sens: cel al parului de pensula.

   Voi fi un om boem. Voi scrie proza. Voi citi opere ce se-ncadreaza in rafturi de-ale beletristicii. Voi spune "dragoste" si ma voi gandi la clasa a noua. Voi rosti "vara" si ma voi gandi la tot ce-mi taie capul, dar numai la dragoste, nas acvilin, chip perfect nu.

   Vreau sa plece. Dar c-o sete nesatula, o vreau langa mine. Vreau sa iubesc. Si o vreau doar pentru mine. Vreau sa-mi fie doar mie muza. Vreau sa-mi fie apa rece in zi dogoritoare.

   Caci tot ce este Ink este automat si ea.
   Pasiunea si tot ce-mi navaleste acum.
   
Stay tunned.