De veghe #3

Nappy Roots - Good Day & many more

Mă simt într-un impas. E trei și un sfert în dimineața lui noiembrie, șapte. Am tutun pe telefon, unde sunt cele două stickere mult prea ponosite să mai înțelegi ceva din ele. Mă doare ușor inima și port pantaloni scurți în dungi galbene și roz pal. Pale amândouă. Am revenit în camera mea. Prea mare, prea mică, prea impersonală. Tot încerc să îi adaug câte ceva de-al meu. Cam niciodată nu s-ar putea compara cu "bârlogul" de-acasă. Ar trebui să mai tac, așa că aprind o țigară. Căutat timp de o vecie, poate doar două minute, să revelez două brichete, una gri, una galbenă, sub laptop. Editez poze să-mi iau gândul de la mine. Editez oricum multe, mai am mult, mai am multe de dat și primit, prea multe momente. Fericită m-aș scălda înapoi în cadrele acestea. Era vară. Îmi trăgeam un tricou de la voluntariat pe mine și porneam la dans cu fluierul la gât. Trezeam copiii și ne încuiam în baie: ei pe mine și eu pe ei. La un moment dat, se rupsese un leagăn legat de doi copăcei cu două profe pe el, în mid-air. Of course, am ajutat la repararea lui.
Acum două zile m-a apucat o sete de cunoaștere nestăvilită, dar lucid, acum, o legumă fizică. Aș trăi într-o baltă de portocaliu cu țestoase turcoaz, un soare domol cu cercel în nas și Tash Sultana pe fundal. Vegetație doar jumătate de planetă, iar planeta e chiar pe planuri: n-ar fi rotundă, turtită la capete ca Terra, ci ar fi o piramidă. În vârf aș pune soarele, perfect rotund, plat, să alunece pe laturi, pe fețele piramidei mele. Am nevoi interesante în lumea asta. Poate normale și firești. Realitatea e prea cruntă, nouăzeci la sută din ea. Stau într-un cot, ghem. Mi-am stins țigara în farfurie. Și-a șters gura de mânecă. Nu are sens. Cine? Doar îmi imaginez. Fumez aici cu tine, pe piramida mea: eu sunt piramida. Prea mult deep într-o lume prea obvious să mai pot respira normal. Poate de-aia tot fumez țigări pe care să le spăl leneș de pe farfurie. Îmi servesc drept scuză pentru toate lucrurile pe care "trebuie să le fac"
La vârsta asta, sunt prea adult, dar prea mult "eu" să pot fi adult. Îmi trebuie un job. Trăiesc haotic. Sunt prea multe lucrurile care mi-au căzut mie pe masă, să le pot aranja. Am capacitate mentală, nu și capabilitate emoțională pentru ele. Nada bani, nada job. Multe "trebuie" aruncate din stânga și dreapta, multă critică, mult frumos la ceva blocuri distanță, mult fum în încăperea asta, multe poze în foldere, mai multe foldere în mintea mea cu numere și probabilități pe care le urăsc. Analizator perfect, sure. Doar vreau să mă las să mai respir, să stau în hamac cu Kafka, să stăm pe malul mării și să discut metafizic cu Murakami. Să o ascult pe tipa aia de e șefă la poeți ca pe o casetă intr-un radio cu player, pe repeat. Să las casetofonul pe malul mării, să tot ruleze aceiași discreditare cu privire la cuvintele mele așternute și făurite din sentiment, moment, imaginație și beznă. Să-i trăznească vocea, să se spargă casetofonul și să piară o dată din ambii lobi pe care îi am. Vreau să fug cu un căruț luat de la un nene de prin Apahida, să îmi iau agendele și linerele negre, aparatele foto și viața în piept, primejdios, neașteptat, spontan, feeric, sălbatic. Uman. Atât vreau să fiu. Undeva departe de urbanul care mă îneacă, cu nedreptatea, fețele șterse din lume, înșelătoria, prefăcătoria, tot sadismul sentimental când văd oameni că se tot dau la alți oameni, că-s plictisiți, că le e frică să simtă. O zic în general. Mi-e scârbă de Tinder. Vreau sincer să fiu luată de mână și aruncată pe o pajiște în mijlocul câmpului, să mă mângâi pe creștet și să dispărem, să ne dispersăm în natură, în natura umană cea estetică. Căci așa mă simt cu tine. Nu există oră și nici fus orar, nu mai există nici cuvinte, deși le tot spunem și le legăm cu ațe și bolduri și cu cerculeț din-ăla de metal de la brelocul de chei. Îmi deschizi viziuni noi și inimi noi în mintea mea care s-a decis acum mult timp să fie rece și să judece doar astfel. Dar nu mai e doar așa. E cald. Cald. Incredibil. Vrea să își facă un iubit. Mi-a vorbit de șunca aia pe care o gătea cu el. Eu făceam paste din ceva roșii cu ceva sos de soia. E din familie. Probabil el, sânge cu mine, primește mâncare bună acolo, la muncă. Mi-e dor de el. Mi-e dor de tot și de nimic. Mi-e dor doar să scriu. Mi-e dor să fiu apreciată pentru ceea ce scriu. Mi-e dor să fiu ceva, un ceva meaningful, mi-e dor să ajut oamenii. Mi-e dor să mă ajut pe mine, ajutându-i pe alții: satisfacția voluntariatului animă spiritul și conștiința. Pot să jur asta.
Mi-e dor sincer, să fiu o lepră care studiază mișcările din "Adventure Time" la nouă dimineața, într-o zi de miercuri. Întârziam vreo două ore la atelier ca să fac asta. Eram a doișpea, visam la Cluj. Acum sunt în el și m-a îngropat în datorii. M-a încropit într-un activist care încearcă să fie vegan, activ, sociabil. Un "performer", nu mă simt. Vreau să mă mut, după ce termin, sau să îmi găsesc cât de curând un sens. Întotdeauna am luptat, dar parcă se ridică nivelul, iar eu n-am iteme suficient de bune. Și ce-i mai nasol e că sunt singură în asta. Oricât mi-ar spune sângele meu care mi-a dat corpul și viața asta pe care nu am binevoit s-o iau în vara aia, că e alături de mine... Nu e. Nu o simt. Cuvintele sunt cărămizi reci pe care întotdeauna am binevoit să le creez un sens într-un zid, într-un pod. O scară. Un animal. Orice. Dar cărămizile astea nu sunt oneste, respiră gheață și mă ustură palmele când umblu cu ele. Când le frământ că, poate-poate, or fi calde.
O să mă pun mereu în locul tău, oricare tu. Oricare eu sunt tot tu. Oricare decizie pe care o voi lua, va duce undeva. Dacă e cu barca în savană sau cu praștia în piscină, voi vedea. Oricât de "tu" aș fi, tot trebuie s-o duc undeva. Direcția asta. Studiul și timpul care... tot nu e. Tot îmi scapă ceva. Ceva tot scapă și nu e minora inversiune pe care tocmai am făcut-o. Nici tragerea asta de timp incoerentă, nici incoerența mea când îmi atinge palma ei, palma mea. Aia e o incoerență care-mi place. Așa mult mi-aș da o palmă, să zbor până-n prezent, să imi iau viața în dinți, să-mi ascund timiditatea, haosul organizatoric (sau prea organizat) și toată teama asta în buzunar, sub un leu sau doi, vreo cinșpe bani și probabil un filtru. Să le țin acolo, să le am, să le mai simt la degete câteodată, când îmi frământ febril degetele în timp ce gândesc. Să nu fie geaca însăși, cu vreo cincizeci de kilograme mai grea, cusută cu portal de călătorit în timp ca și clipitul de rapid și cu un ghiozdan incorporat, față-verso, cu regrete. Vreau să lucrez, să fiu împăcată, să am casa mea. Vreau ca ai mei să fie împliniți, mai ales la corzile vocale, să nu se mai răgușească să mă mai întrebe "de jobul ăla" și "când l-oi mai avea". Restul spiritual e în rang cu viața cu număr anume. Pe scara aia, sunt peste nouă de ferice. Mai ludic spirit ca oricând. Am idei cu duiumul. Fizicul mă îmbolnăvește. Aș vrea o balanță pentru asta, să țină în aer lumea visătorilor, dar să fie aproape cu lumea muritorilor în care trebuie să facem lucruri: plătit curent, gaz, cumpărat viață, mâncare, cadouri pentru oameni frumoși, șosete, teneși, pantaloni. Mi se pare cel mai dulce lucru să îți oferi din timpul tău, să creezi timp cu altcineva. Se dublează dacă e de calitate. Dacă nu, doare dublu. It's a tested concept. Și durerea e un simțământ care trebuie îngăduit în blog. Așa că îl îngăduim.
Cu toată luciditatea.

Timpurii banan(L)e

   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

FaMONolog

   Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
 
   O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.

   O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...

   Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.

   O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.

   Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.

   Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.

   Ma dor toate ungherele,
   In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.

Valea Domnului

   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.

N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

De veghe #2

   Red Hot ChilI Peppers - Venice Queen

O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata. Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie. Mi-e foarte dor de tine.

Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.

Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim atat de tare.

Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic, altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana cand reda forme pe lucrare.

Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard electric. 

Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul. Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.

M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel “mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu, in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m place.

O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent, folosindu-ma de propriul corp.

Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu, intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna, dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau, pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive strict specifice.

Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit, unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba, cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu puritan. 

Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura de barbat.

Nu inteleg care din genurile noastre e mai adevarat.

OriZontall

   Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red

   Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.

   Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.

   Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?

   Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?

   Cum se poate controla? Nu poate.

   Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...

   De aici completezi tu.
   Cute, you're cute, pe paspartu.

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown