Sanctuar

   Houndmouth - On the road

   O scandura pe jos, intre pomi si drumuri pietruite, oranduite dupa propriile legi si dupa propriile cuvinte. Un povarnis si un drum incalzit de soare, reflectandu-se in scandura slefuita, lacuita, amplasata prost si fara sens. Un conglomerat de elemente, intr-o liniste calma de primavara. Concepte de oameni care nu se afla in acest peisaj si concepte de voci negre, aparute de cu seara in micul sanctuar literar. 

   Un acord de chitara pe fundal ce se intensifica o data cu inaintarea noptii. Un varf de iarba mai verde decat cel de-alaturi si mult mai lasat pe-o piatra decat orisicare. O mana de vant ce atinge pamantul, dar care nu lasa urme. Un pas de animal care nu face pagube. O scandura amplasata prost, auzita ca se plange doar cand ploua. Drumul pietruit doar de niste cuvinte, intinse ca vopseaua pe zid, doar ca pe pamantul tanar. Doar element de natura aceasta piatra, pusa una langa alta, in asa fel, incat si-au facut drum etern catre un "catre" nestiut de nimeni, descoperit doar de luna si pitit de umbre, ziua.

   O pace nestramutata este un loc inca necunoscut, nevizitat nici in treacat de catre cineva. Urme de popas exista: o scandura fixata. O urma de mister, fara explicatie, fara miscare sau vreo urma: aceiasi scandura, sprijin al ierbii lasata de relaxarea adusa pe vant, paralela drumului grizonat si dur spre nicaieri, inotator intr-un ocean verde, acoperita doar de-o coroana ravasita de copac. Nu stie nici el cum a crescut atat de garbovit.

   Un sentiment de sedere, de amplasare definitiva intr-un loc atat de sacru si deloc profanat. Un loc de care ar vrea sa se detaseze orice muribund pentru ceva mai mult decat o scandura. Pentru beton. Pentru mai mult decat pacea pe care o cauta constient un sfert dintre oameni. O bucata de scandura, o urma de aparteneta in acest tablou, prelucrat, venind din aceleasi materiale: s-a intors acasa.

   Oricare om are datoria de a se intoarce inapoi la ceea ce i-a adus pacea 
   Candva.

(Sursa imagine: Wenz Murillo)

Ultima seara in Constanta

 
   Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high

   Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat. 

   Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.

   Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.

   Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.

   O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum. 

   Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
   Ma-ntorc de Craciun. Lol.

Una din zilele mele

X Ambassadors - Renegades

Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.

Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.

Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.

Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.

Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.

Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.

A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.

Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori

Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.

Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.

Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.

(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.

Încă un an. Flăcări

Eagle Eye Cherry- Save tonight (remix)

   M-a prins în târziu septembrie. M-a prins la răscruce, între un zid şi-un răsărit. M-a prins şi m-a privit, neavând nicio reacţie. Doar un zâmbet sincer, un sentiment sincer, unul la apus de soare. Şi la un Dunhill albastru.

   La unu sau la doi, era indiferent. Era apusul în care eram prins, în micitatea mea de om. La răscruce de drumuri, în ajunul furtunii. Erau tentacule lungi în care mă afundam la o simplă îmbrăţişare. Abnegaţie în puterea sa. Paradox cu alveole pulmonare, aşa mi se înfăţişea. Şi bea cafea, asta ţin minte perfect.

   Prinsă nu doar la apus, dar şi la răsărit câteodată. Cànd nu vedeam pe nimeni, dar toţi mă vedeau. Mă priveau cum priveam eu drumul către toaletă, cu atâta importanţă, de pe un pisc minuscul de munte, dar imens pentru mine. Îmbuca ceva şi zâmbea făţiş. Trist e acum că e seară ca atunci, când mi-am făcut trei cafele ca să mă bucur în eternitatea mea limitată de momentul apusului. Mă amăgeam.

   Privirea era amorţită. Era răcoare pretutindeni şi o linişte mortuară pe coridoare. Se vedeau urmele serii anterioare, cu lumini albe aprinse şi uitate aşa. Cu suprafeţe lipicioase, pline de haz. Şi toate astea reflectate în timpul rulării unei ţigarete cu foiţă găsită în sertar, tutun dintr-o ţigară lipicioasă cu aromă de gem de casă şi filtru dintr-un meniu de la Cin-Cin. Deliciul dimineţii mele.

   A fost o zi ideală. O zi plină de energie, deşi începută într-un fost început: ziua ce tocmai trecuse, cu mine, martor la schimbarea de zi. Cu trezirea dată de "nu ne mai trageţi pe dreaptaaaa", Chirilă, la şapte şi ceva dimineaţa. Colega mea se trezise, cu mine dansând, bucurându-mă doar de faptul că se deşteptase şi soarele era bucuros că-l aşteptam demult la cafea.

   Mi-am dorit ca acele clipe să nu se mai termine. Săptămânile studenţiei mele din liceu, în vacanţa de vară. Temele mele de la atelier, făcute în fum de ţigară, lipită de aragaz şi cu gravura lipită de spătarul din faţa mea, pe care stătea Thea. Teribil suflet tânăr şi pus pe şotii.

   Şi toţi oamenii aceia faini. Unde mi s-au dus?

  Probabil că-n munca mea, ascunzându-se în rodul ambiţiei mele, precum aşteptam eu soarele, surprinzându-l. Nesăbuinţa şi încrederea m-a condus acolo, tresărind la orice râs colorat de pe coridor, plângându-mi nervii scriind, pe acordurile de sonate emise de colega mea de cameră. Nu neg că eu aş fi făcut altfel. Şi cu tot cu petrecerile tematice unde-mi veneau idei trăznite sau nu. Depindea de starea mea.
 
   Sau de serile când stăteam în bucătărie şi o treime din mine leşina când o vedea plecând. Dezamăgire totală. Respect într-atât de mare, încât l-am confundat cu un crush. Sau un crush confundat teribil de mult cu o strânsă prietenie, nou legată.

   Regrete poate că am, dar nu mai are sens.
   Mai e doar un an până când o să revăd totul

   Încă un an.

Scrisoare #1

   Nici cu gandul nu poti trece de ceea ce vezi. Oricat ai vrea sa intelegi, oricat te-ai pune in situatia mea, buna mea prietena, simt ca nu mai pot. Simt ca in orice moment imi voi sari din minti, ca certitudinea mea se naruie si se face abur, iar eu, in abur si-n pielea goala, in plina strada rece, nu pot face fata.

   Simt ca tie iti pot spune orice si totusi ma opresc. Simt o retinere, iar asta se pune in ghiozdanul meu de treij-de kile, ala deja facut pentru diminetile cand aleg sa nu ma duc la scoala si sa ma refugiez in abisul somnului, unde nu am cunostinta de nimic. Ca tare-s de-o varsta cu tine, mai mare cu putin, ca traim in medii diferite, total opuse, iar asta nu ne-a afectat cu nimic.

   Zambetele nu mi le mai pot trada, desi ma amuz din nimicuri, zambesc ca sa nu plang si ma inveselesc si cu aruncatul unei castane. Fac lucruri negandite, haioase, ca sa inveselesc lumea. Iar nimeni nu banuieste in ce tihna imi tin sufletul amortit.

   Peste mine au batut valuri inghetate, draga mea, care mi-au impietrit inima de zeci de ori, aproape zilnic, dar le fac fata chiar si-n momentul acesta. Nesiguranta de care cu o nonsalanta incredibila o povestesti ca fiind departe de traiul tau, in traiul meu dainuie zilnic. Si deseori simt ca nu mai pot. Ca ma umilesc altii din motive ce nu tin de mine si ca n-am forta suficienta de a le razbate singura, iar asta ma face sa ma cufund intr-o devastare desavarsita.

   Pentru mine nu exista distracii zilnice, ci iesiri la aer ca sa ma oxigenez. O tigara mi-e de ajuns cu omul potrivit in bataia vantului amiezii sau cand vei voi tu sa-mi ingadui un moment de sincera liniste si pace pe care s-o impartim amandoua. De asta am nevoie. De tine, ca sa ma sustii, de tigari, ca sa ma sustin.

   Ambitia nebuna care-mi ravaseste in sange si care-mi pulseaza in tampla ma face sa cred ca voi trece peste toate aceste impedimente de ordin cotidian. Pietroaie intregi, vitrege, la care ma uit si pare-mi-se ca incep sa mi le schitez pe blocul de desen. O lesinatura de foaie manjita cu noroi, iar asta-i arta. E arta mea prin care traiesc. Si cuvintele pe care ti le scriu, vorbele pe care le impart zilnic cu tine si care inseamna ceva pentru mine, draga mea iubita.

   O imbratisare daca mi-o da cineva, ma face sa ma simt eu. O imbratisare lunga de imbarbatare, un umar pe care sa plang si sa-mi revars dezamagirea, ambitia ce vrea a se naste, dar care n-are mediu de supravietuire. Pentru mine este ca aflarea vestii ca voi naste un copil cu handicap, iar asta ma indurereaza. Sa fiu amagita zilnic ca ambitia mea va avea sanatate si spor, iar apoi sa aflu ca e oarba si ca nu se poate tine pe picioare. Mizerabile vesti, draga mea.

   Viata mizera in care ma scald... ma bucur de ea. M-a pastrat constanta de mic copil, cand am inceput sa realizez lucrurile si sa le gandesc prin naivitatea mea, prin inocenta mea, si aia pierduta pe undeva pe drumul meu spre adolescenta. Ba chiar si-n adolescenta. Ma bucur. Zambesc. Sunt mandra de mine. Am personalitatea mea. Si gusturile mele la oamenii ce ma inconjoara. Daca-s falsi, nu-s de teapa mea, precum nici eu nu concep a fi falsa. Asa ca ti-am scris.

   Tot ce e pe constiinta mea, tot ce mi-e in gand, toata amaraciunea de care vreau sa nu ai parte niciodata, dar de care sa ai idee, pentru ca exista in preajma ta si e oribila. Singuratatea insasi e oribila. Te darama, iar eu nu permit niciunui apropiat sa fie daramat din diverse cauze. Caci iubesc oamenii, desi ei ma dezamagesc. Asta e natura umana. Iar nici eu nu sunt perfecta.

Semnat,
O anonima

P.S.: Fii mai atenta la oamenii din jurul tau. Lasa-ti superficialitatea acasa si multumeste-te in sine ca esti copil cu de toate, cand vezi ca persoana de langa tine n-are nici cu ce sa-si hraneasca ambitia si o vede daramata pe jos, copil orb, care maine nu va mai avea niciun handicap si care poimaine va fi olog de maini si de picioare.

De-ale minţii

   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga

   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles

   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi

   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.

Leapşă cu capsă

1. Prezintă-te ! (nume, vârstă, blog)

   Mă ştiţi deja de aproape doi ani ca Ink, aşa că nu voi schimba asta brusc cu numele meu scurt. Am şaişpe şi şapte luni. Mă bucur de multe amintiri la această 'falnică' vârstă. Iar blogul.. oh, well. Cel de faţă. Unde scriu fel şi fel, filtrând diverse sentimente printre rânduri, cu diverse metafore create pe moment şi date spre violul dvs. vizual şi/sau mental. Mai rămâne şi ăla de pe Tumblr. :)

2. Ce zodie eşti? Spune-ne şi câteva trăsături ale zodiei tale cu care te identifici.

   Leu. N-am coamă, că-s femelă, dar ambiţia animalului ăsta superb mă face să mă identific cu el.

3. Ce îţi place să faci în timpul liber?

   Să sortez cărţile într-o ordine de mine aleasă, să ies în locurile mele de nebunii nocturne, să stau pe iarbă în Tăbăcărie când e cald şi senin, să pictez, să scriu, să studiez gesturile mărunte adunate de la alţii de pe-o zi pe alta, să mă oftic că e prea frig, ca dup-aia să mă oftic că-i prea cald, să stau pe balcon în serile de vară, să-mi amintesc lucruri cu oamenii frumoşi întâlniţi în ăştia şaişpe ani. Nu mai zic că-mi place să citesc şi alţi vecini de blog, că probabil ştiţi deja.

4. Culoarea ta favorită?

   Cu toate că toate culorile-mi sunt dragi, una e mai presus de toate. Se făcea ca acum multă vreme, doi bătrâni să joace şah în parcul cu fântâna aia în trepte ovale. Stăteau liniştiţi, mai mult sau mai puţin, şi-şi mutau pionii furioşi în amiaza aceea de primăvară. Printre căsuţe alb-negre, cele două elemente care, cred eu, constituie viaţă într-o compoziţie, un desen naiv al vreunui Andrei de cinci-şase ani sau chiar literele sumbre, tipărite pe-un gălbui ce plănuise a fi alb. Eu îl consider alb. Ei bine, un puşti de şapte ani, timid în tot ce inspira şi expira, şi-a încurcat bunicul în strategia sa străveche: i-a amplasat, între căsuţele acelea alb-negre, firicele de iarbă. Şi a plecat.

   Nu a spus nimic şi nici n-a avut îndrăzneala să mute vreo piesă. A creat un tablou, între muze alb-negre şi verde-praz. Tabloul ăla mi-l amintesc şi acum. Pentru că "puştiul" eram eu, pentru că bunicul nu juca şah şi pentru că verde îmi plăcea să cuprind cu mâna încă de pe-atunci.

5. Melodie, trupă, cântăreţ şi cântăreaţă favorită ?

   Well, shit. Trepidez între "Wet Sand" (RHCP), "Can't Stop", "Australia Streets" (Sticky Fingers), "Snow (Hey Oh)", "Living on a Prayer" (Bon Jovi) ş.a. . Aşa că aleg Rev Theory - Hell Yeah, pentru că e destul de şmecheră şi poate şi Jet - Are you gonna be my girl.

   Trupa favorită e Red Hot Chili Peppers. Forever and after. (poate şi Deep Purple)

   Cântăreţul... Deşi îmi place mult Anthony Kiedis... totuşi, n-aş zice că Tudor Chirilă e nasol, sau că vocea lui Cobain nu e expresivă. Asta mă bate grav. Jon Bon Jovi e awesome. Chet Faker are o voce frumoasă şi un look deosebit.. Şi James Blunt are cele mai fine piese pe care le mai fredonez în minte în zile nasoale. Nu ştiu. Nu mă pot hotărî asupra unuia singur. Damn it.

   Cântăreţele nu-mi prea plac, dar cea de la Pretty Reckless arată al naibii de bine. Aşa că rămân la ea.

6. Ce asculţi când eşti trist/ă?

   Când plouă sunt melancolică, nu tristă. Şi-mi place al naibii de mult să dau din melancolie în tristeţe şi să ascult ritmul vocii constante a ploii, cu final găsit în adormire.

7. Care e replica pe care o foloseşti cel mai des?

   "Dude" sau "bag p*alalalalalong*a". Dar mai sus am repetat "al naibii de bine/mult" într-o veselie, deci o trec şi pe asta pe listă.

8. Poezie preferată?

   Era ceva de Nichita Stănescu. Avea un titlu hazliu. Nu mai ţin minte.

9. Materia preferată?

Engleza.

10. Ce hobby-uri ai?

   Am hobby-uri româneşti. Le iau la vrac. Deocamdată mai am vreo două sute de grame de hobby-uri pe care le aplic când n-am şcoală.

11. Citatul care te caracterizează

   "Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare şi că în ea este măcar ceva cu siguranţă definitiv..." . Una dintre singurele citate în care mă regăsesc din cartea mea preferată, "Fiul risipitor", a lui Radu Tudoran.

12. Ce sport extrem ai vrea să încerc?

   Să merg pe tocuri de peste doişpe centimetri pe o vreme ca asta, în timp ce plimb un caniş şi-n timp ce-mi dau check in în vreun pub de "fete serioase".

   Sau aş putea să merg La Lăutari şi să pun ceva folk sau punk-rock pe telefon la maxim şi s-o tai la fugă, lol.

13. Dacă ai fi sexul opus, cum ai fi?

   Cum sunt şi acum, dar pregătind prăjituri şi gogoşi. :3

14. Ce te inspiră?

   Natura ei, de obicei.

15. Cinci cuvinte din descrierea ta?

   Vama, summer time, rock it !

   Leapşă ciordită la plictis maxim, o dau la cine a apucat s-o citească.

Drept

The Bug - Catch a fire

   Stai drept în faţa fricii tale cele mai mari. Stai drept în faţa oricărei primejdii, cu bărbia sus, cu încredere în propriile forţe. Stai drept ca o linie în punctualitate. Stai cu ideile în linie dreaptă, la nevoie şercuită. Iar linia preferinţelor tale să fie doar a ta. Să n-o mai vadă nimeni. Căci e a ta, în culorile tale, în modelul tău şi-n forma ta plăcută.

   Turnată dreaptă a ta măduvă-n coloană, cu muşchi înconjurându-ţi oasele. Cu tremurături să te ameninţe propriul trup, iar tu să-i dai peste bot, să se retragă. Să nu-ţi pierzi personalitatea în încercarea de a fi altcineva. Să nu te pierzi pe drum, ca la finele cărării urmate de tine, tu să nu te mai găseşti. Să nu citeşti ce vor alţii şi să nu simţi lucruri forţate. Să nu pretinzi sentimente forţate cu tovarăşii.

   Eşti om ca tot omul. Limitat, dar plin de nebuloase în minte. Plin de voinţă şi frumos. Eşti mergător, biped, apuci, miroşi, vezi. Şi nu te limitezi în ceea ce vezi. Poţi vedea şi dincolo de linia orizontului, poţi vedea şi dincolo de irişi, poţi vedea chiar şi dincolo de cer, în liniştea unei nopţi de vară. Poţi face orice vrei. Eşti ambiţios, iubeşti, trăieşti în orice mod posibil. Eşti ţesut ca tricoul de bumbac: din fire subţiri de la ai tăi, colorate şi diversificate şi ţii de cald pe pielea omului ce te alege deliberat. Ai contact vizual cu cei ce stau drepţi şi te ating. Parcă simţi că poţi şi tu. Fără omul ce este pe tine, fără căldura emisă de acesta.

   Eşti om independent. Eşti carne vie. Ai miros de parfum la încheieturi şi pe gât. Ai păr lung sau scurt. Şi ai mâini -ca toate celelalte- care, în simplitatea lor, pot face atât de multe gesturi, pot transmite atâtea, pot ţine atât de aproape. Şi mai sunt legate şi de antebraţe, cu vene înşirate pe sub piele. Sau doar cu pielea fină ce doboară şi leagă antebraţul de braţ. Şi toate, mişcate de mama-umăr. Care mame-s două, şi ambele stau drepte. Pentru tine. Să-ţi aduci aminte că prin construcţie, eşti drept între fiecare cartilaj şi pulsează fiecare linie în tine, indiferent de forma acesteia. Eşti plin de contururi şi trebuie să apreciezi.

   Să te bucuri pentru orice lucru.
   Oricât de banal, el şi altele îţi formează viaţa

Stay tunned.

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.

- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.

Desen.

   Paper Aeroplanes - Safe Hands

   Cum se simte murdaria colorata-ntre degete. Usor lipicioasa si cu gust sters. Alb ce se ascunde intre unghii si piele. Si rosu ce ti-ai intins pe barbie si peste buza fara "V"-ul meu.

  Cand ai sevalet si depasesti culoarea de pe compozitie pana pe planseta. Sa se ia culoarea si pe lemn. Cum simti sa duci pensula si pe-acolo. Sa luceasca bucatica de metal ce-ti tine plansa de placa, tarziu, in noapte. Sa stai in picioare ca un sclav in fata propriilor sentimente. Sa dai cu cuvintele colorate de pe paleta pe plansa. Sa o ungi si sa adaugi ce crezi. Sa te dai doi-trei pasi in spate si sa te uiti. Sa-ti fii propriul tau inamic. Sa zici ca ai gresit totul ca apoi sa modifici si sa ajungi la aceeasi concluzie. Niciodata nu va fi perfect.

   Sevalet ce sta in fata ta. Tu, cu parul peste frunte si fata, dat alene peste ureche, uns cu tempera. Murdara. Jeg de om. Pus la punct de sentiment in stare pura. Cu muzica pusa pe fundal, in maieu alb, fara sutien. Cu pantalon lung, stai si te uiti la compozitie. Nu ti-e nici de ora tarzie si orele ce vor urma. Nu ti-e nici de unghiile lungi si frumoase pe care risti cu atat de mult entuziasm sa le strici. 

   Te lupti cu apa din jumatatea de sticla. Faci culoare murdara-n ea. Iti versi supararea in acea apa. Si dai doar cu culoarea pura pe compozitie. Doar cu sentimentele bune si dragostea ce-o porti. Ce-o poti transpune cu degetele tale lungi si cu pensulele cu auriul lor crapat si cazut. Si asa, paleta ti-e amestecata de culori. Transpiri. Te murdaresti. Traiesti un orgasm mental in tot ce vibrezi pe acea plansa. Pe acel ce-a fost odata alb. Iar acum, este tot ce te cuprinde.

   Te uiti timp indelungat la ce ai facut. Ai inghetat. Si asta-ti zice si corpul prin panza fina si nerusinata. Simti ca numai poti. Fumezi in propria-ti camera fara teama de a fi prinsa. Te uiti cu ochii intredeschisi la arta infaptuita, vie, colorata. Si-ti jupoi culoarea uscata de pe obrazu' apropiat mainii in care tii dreapta fumeganda ispita.

La final, in tarzie dimineata, ramai cu gust amar. Si multumire de care parca esti rusinata.

   

   Si un sevalet murdar.

   Multumita doar de atata lucru:

   De murdaria sa

   Si de-un chistoc aruncat undeva pe jos.

Stay tunned.