Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările

joi, 28 septembrie 2017

Vidul si Universul. Ea


   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

duminică, 19 martie 2017

Linie dreapta


   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave


   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.
Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Scrisoare pentru tine

   Rudimental feat. Ed Sheeran - Lay it all on me

   Te-ntâlnisem acum patru ani, în toamnă, iar întocmai ploii, inspiraţie simbolistă pentru Bacovia, tu ai dat un rost prozei mele. Te-ntâlnisem fugitiv cu privirea. Văzusem parte de maxilar, cu tot cu ureche, păr prins. Nu văzusem ochi, gât, buză sau orice altceva ce mi-ar fi tentat imaginaţia, pe-atunci cu bun simţ şi ştiutoare de nimic de genul ăsta.

   Era un sentiment nou-născut, prinsese formă în peştera cu cărămizi roşiatice şi la început îmi era om cititor de orice aberaţiune aş fi scris, întinsă-n bancă. Era sentimentul ăla, când vrei să fii cel mai bun dintre cei bun, să fii văzut de omul ce ţi-e drag şi mai mult decât drag. Iar dragul ăsta era defapt dragoste, mai rău că era prima. Şi probabil nu primul.

   Mereu speram, acum patru ani, să nu rămânem de izbelişte într-un loc, doar eu cu tine. N-aş fi ştiut ce să zic, n-aş fi avut curaj măcar să te privesc în ochi şi ştii asta bine. Eram om stângaci, dar tu stângace, ai reuşit. Şi-ncercam să te văd, ochi în ochi, fără să-mi dau de gol sufletul prin prisma pupilelor mele. Când îmi cuprindeai mâna-n a ta şi nu ştiam ce reacţie ar fi trebuit să am. Sau mai bine zis, cum să opresc torentul de sentimente din mine în clipele acelea.

   Ai putea citi asta şi ar putea să ţi se pară deplasat, dar... draga mea, nimeni nu o să te iubească cum te-am iubit eu. Pe cât aş fi vrut eu să fie ea de platonică, am spart lanţul acela la o bere în Taclale cu om mult prea nepotrivit. Aşa, sentimentul meu a devenit o bârfă, un mucegai, ceva călcat în picioare. Şi nu că ţi-ar fi fost colegă de bancă, ci era doar faptul că ea transforma neadevăruri evidente în adevăr tras de păr; aşa s-a pătat sentimentul meu şi tot ce era mai pur cu el. Spus prin gură de om nepotrivit. Spus - nu vibrat în citat, în vers, într-o lumină de lună mai. Doar spus.

   Nu te-am avut niciodată şi nici nu o să te am. Este imposibil. În schimb, toată viaţa îţi voi purta respect şi ori de câte ori vei avea nevoie de un om căruia vrei să te descarci, voi fi aici. N-am să te judec, n-am să mai fiu influenţată de alţii ca să te fac să te simţi ultimul om. Pentru că eşti mai mult decât primul, iar acel cuvânt scris de scriitorul anonim Ink, pentru prima dată-n viaţa sa, ceva mai deep, mai cu gust şi mult mai poetic, după ce te-a întâlnit fugitiv cu privirea. În clasa a noua.

   Când am început să fiu om dat la o parte din cauza unui sentiment spus aiurea, auzit prin clasa mea de om nepotrivit, am devenit o fantomă singuratică. Începusem să te urăsc, să mă urăsc că te iubisem şi să urăsc că am complicat totul şi că-s cu sentimente "nenaturale". Că mă făceai să mă simt astfel, cu tot cu cei ce pretindeau până atunci că-mi sunt prieteni. Dar nu erau. Sentimentul murise.

   Începusem să nu mai sper în ore ca tu să fii aleasă pentru citirea unui text, a unei poezii. Vorbe spuse de tine, cum că-i nenatural, că-i scârbos, dar eu tot nu-nţelegeam. Şi nici acum nu înţeleg. Căci tu nu ai idee cât mi-am spus asta şi cât am vrut să scap de gândurile care-mi alimentau sentimentul de iubire, iar fiecare zi, bucurie mare pentru mine, că doar te văd. Atât îmi ajungea. Dar tot anormal era, îmi pare rău.

   Tare mult îmi creştea inima când îmi spuneai că citeşti blogul meu şi am tresărit să aud că "se simte de parcă e scris pentru tine". Chiar este. Mai mult de jumătate, pentru tine este. Pentru mine, să-mi manifest dragostea pentru tine, cumva, fără să afecteze, ci mai mult să înfrumuseţeze. Speram aşa că dragostea mea nu va mai fi un păcat, deşi nu vedeam normalitate în asta. Doar simţeam că-i normal să fie aşa.

   Sunt în an terminal de liceu. Doar cinci luni mai am de petrecut în cărămida roşiatică. Doar atât, să mă mai bucur de clipele când eram nouă, când eram fericită şi doar atât, când te iubeam şi nu-mi păsa de altceva. Când am devenit voluntar, când mi-am făcut primul prieten, când mi-am fumat prima ţigară sau când te-am luat o dată-n braţe strâns şi râdeai. Se-ntâmplă şi acum, doar că nu îmbrăţişarea.

   Am scris asta astăzi, căci am vrut să ştii că, deşi în stare agnostică de uşoară ebrietate, eram conştientă ce se-ntâmplă, cât de agitat era şhaul şi cât vroia să vorbească cu tine. Mă vedeam pe mine, micuţă, în clipele acelea. Deşi, spre deosebire de mine, el îmi povestea cât eşti de minunată, gesticulând nişte forme feminine. Destul de trivial, clasic masculin.. Totuşi, sper ca măcar lui să-i dai o şansă, căci nu-i nenatural de data aceasta, dar nici intens, cum ar fi fost dac-ar fi fost nenatural. Sau doar suficient de 'cute'. Căci te iubeam mult.

   Acum doar îmi doresc o ceaşcă de ceai, după ce termini de citit aceste rânduri. O ceaşcă de cafea pentru mine, iar tu la aceiaşi masă. Am să-ţi dau ceva. Dă-mi de ştire, în trei bătăi pe umăr. Voi şti despre ce e vorba. Voi şti că ai citit.

   Fă asta dacă vrei un adevăr, doar pentru tine.

luni, 9 februarie 2015

Nopţi de trei luni

Paolo Nutini - One day

   Da-mi prilejul sa-ti tin bratul. Da-mi voie sa simt parfumul degetelor noastre conectate printr-o stransoare nestiuta. Lasa-ma sa iti prezic tainele unui viitor intr-o seara, in asternuturile mele cu carti deschise. Pune-le semne, indoaie-le colturile, fa-le sa-ti simta vibratia. Fa-te personaj din povestea mea si joaca-ti rolul cu ochii intredeschisi. Urmareste-mi jocul. Urmareste-mi privirea, oriunde s-ar duce. Simte presiunea unei dureri dulci si cere-mi mai mult. Nu ma voi opri pentru niciun pret cerut de tine. De vei indrazni doar sa-l ceri.

   Dar lasa-ma sa-mi oboseasca muschii, doar ca sa te privesc de sus. Inmaneaza-mi mie gandul tau cel de pe urma. Sopteste-mi cuvinte si strange-mi dosul capului, spre a-ti simti parfumul. Ingaduieste-i sensibilitatii mele sa planga pentru tine si pentru infaptuirea iubirii noastre. Nu te teme. Nu te voi lasa. Dovada a acestui lucru sa stea asternutul sifonat din stanga noastra si de pe urma. Zvarcoleste-te-mi brate. Te voi iubi in continuare. Iti voi atinge in continuare moalele calde si reci. Iti voi saruta fruntea si-mi voi inchide ochii. Doar al nostru e. Momentul. Amintirea. Ziua.
 
   O stransoare sa-mi dai si sa-mi dai un verdict intr-un rasuflat fierbinte. Actiunile mele iti poruncesc sa tremuri si sa-ncerci sa fugi din ceva in care te impotmolesti din ce in ce mai tare. Nu vei scapa, iubito. Pentru ca nu iti doresti asta. Pentru ca uneori iti doresti doar un sarut cotit in strada sau o partida de tigarete nestiute si cu priviri pierdute. Nu ne trebuiau cuvinte, desi mereu stau s-apara.

   Imi vibrezi sinele cu linguseli pe care nu le ascult. Ma faci sa simt, iar asta, dintre toate celelalte, doar asta conteaza. Ca si cum mi-ai impunge stomacul cu un ac subtire. O furnicatura resimtita din buric si pana-n coloana. Lasa-mi lacrimile proaste in asternut! Vreau sa le usuc cu sunetele noastre. Vreau sa-l imbib cu parfumul tau si cu mirosul tau specific. Vreau sa-i redau culorile tale. Vreau in momentele alea sa cunosc toata galaxia ce-ti salasluieste-n mintea cea de pe urma. Te iubesc, iar atunci nimic nu mai conteaza. Nici fasiile rupte ce se scufunda in departare, in zarea divanului. Nimic sub care te ascunzi zi de zi. Mi te arati asa cum esti, iar intreaga ta orchestra imi surzeste simturile, imi starneste curiozitatea, imi intuneca trupul si ma lasa sa ma scufund peste tine, ca un cer intunecat si plin de stele ce sta sa protejeasca ce e lumesc si atat de frumos. Un loc ce sta sa creasca continuu, iar un altul ce va fi mereu acolo, niciodata schimbat, dar totusi atat de schimbator!

  Arde-mi tot ce simti intr-o stransoare sau in toate stransorile de la Burebista si pana acum. Arata-mi calea sangelui si fa-ma sa fac omor din propria-mi fiinta, doar pentru tine. Ghideaza-mi mana spre ceea ce vrei, caci buzele intotdeauna vor gandi pentru ambele parti. Lasa-mi corzile si acordeaza-le pe ale tale, caci la tine cant seara de seara si la cantul tau si la lumina oarba a unei lampe cu gaz, scriitorii scriu ce stiu. Lasa-i sa faca opere dupa tine, dar fara tine. Caci din tine mi-e mie dat sa fac opera, iar efemerul sa fie calcat pe aripile-i mortuare cu albastruiul din ochii tai si cu stralucirea lor cand te uiti fix la mine.

Fii tu apa pura, curgatoare,
Ce-mi hraneste verdele impamantat
In creier, suflet si-n materie.

luni, 5 ianuarie 2015

De-ale minţii


   Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.

   De la padure la mare e cale lunga
   Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles
   Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi
   In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.

marți, 17 iunie 2014

Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.

luni, 12 mai 2014

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

joi, 20 februarie 2014

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

joi, 13 februarie 2014

Ardei iute, presat în torace

Red Hot Chili Peppers - Look Around

   O dragoste am. Cea mai longevivă, pe care n-am pierdut-o nici până acum. În vreme de smiorcăieli sentimentale, ceva cu adevărat a ieşit ca o bombă sonoră, un cod secret al celor ce-i înţeleg. Acum treizeci şi unu de ani, cei de la Red Hot Chiki Peppers susţineau primul concert live la  Rhythm Lounge, Hollywood. Au trecut ceva ani de atunci. Destul de mulţi, aş zice.

   Aceştia au fost oamenii pe care i-am fredonat la drum lung cu maşina pe drumurile ţării. Pe ei îi recunoşteam la tv, pe posturile muzicale. Cu ei aveam albume pe care le-am ascultat cu aceeaşi nostalgie ca prima dată. Le-am învăţat versurile şi am crescut cu ei. I-am iubit. Iar din ăştia treizeci şi unu de ani, eu nu i-am prins optişpe. De când am început să conştientizez, de la patru ani, am ales ce îmi place şi ce nu. Iar chipul lui Kiedis mi-a plăcut de-atunci.

   Erau nebuni şi puţin mai tineri. Tipu' meu favorit avea părul lung. Eram şi eu mică şi inocentă, ce-i drept. Ca om mic, mi-am luat model de ideal masculin de la Anthony, care dădea clasă chiar şi brutei din familia mea. Nu am ştiut multă vreme că ceea ce ascultam cu atâta patos e rock alternativ cu accente funk şi punk. Ştiam doar că e rock, că e frumos şi că e diferit. Şi că mă aduce aproape de tot şi mă face să mă simt bine.

   Pe vreme ce am crescut, i-am ascultam mai rar. Au intervenit şi alte curente muzicale în care m-am împiedicat, dar n-am renunţat la marea mea dragoste atât de uşor. Mereu îi aveam în mp3. Mereu le aveam versurile în minte. Am crescut în natura lor, pe străzi deja cunoscute de voi, bine pavate cu amintiri. Automat şi cu ei, cu paşi usturători şi roşii de vers cu conotaţie.

   Au fost cu mine l munte, la mare, chiar şi printre străini cu gusturi ca ale mele. Gusturi, ce pentru patru minute şi jumătate m-au făcut să mă simt printre ai mei. Mă uitam în ochii acelei turcoaice, cu "Californication" pe fundal şi cu aburii de la ceaiul verde ridicându-se până-n bărbia mea. A fost un tablou colorat, inexplicabil. Frumos.

   Restul s-a derulat pe aceleaşi melodii, mai vechi sau mai noi, dar cu aceiaşi oameni. La o sută şaizeci de centimetri ridicaţi pe umeri şi până-n creştet, purtaţi cu norocul experienţelor, am ales să rămân acea fetiţă, cu acelaşi ideal masculin. Am fumat cu ei, am fost şi am certat cu ei, am fost prinsă cu ei, m-am plimbat, am iubit, am plâns, am simţit, am desenat şi am scris cu ei. Probabil, am şi sărutat cu ei. Şi probabil, i-am dat mai departe, de pe limbă română pe-o alta, cu dialect frumos. Cu siguranţă dialect frumos, ce m-a făcut să-l aleg să-i spun secretele mele din gură-n gură. A contat prezenţa lor de fiecare dată, în orice chestiune minoră. Adormeam de multe ori cu ei şi am cunoscut berea de multe ori cu ei. Iar apogeul a fost atunci când i-am văzut. Erau acolo, la ceva metrii de mine, la câteva zeci de capete depărtare.

   Sunt acolo, vieţuiesc, progresează şi-i iubesc de la an la an din ce în ce mai tare. Sunt mândră de ei, îi iubesc ca pe nişte fraţi mai mari care parcă veghează veşnic asupra copilului ce-am fost o dată. Steluţa roşie mi-a devenit simbol sacru, tatuat de peste un deceniu pe retină. Nu sunt falşi, dau tot ce pot la chitară şi pe scenă, îşi dau seama de prostiile din tinereţile lor şi nu ezită să spună asta răspicat în public. Sunt oameni deosebiţi, nebuni, artişti.

Sunt fericită să spun că-i iubesc şi că datorită lor am atâtea amintiri.

Stay tunned

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Marea în ianuarie.

Phoenix - Long Distance Call

   Daca pielea ti-ar fi ceara, n-as ezita s-o ating. De-ar fi ceara inflacarata, involburata, n-as retrage mana de la chinul unei atingeri. N-as face decat sa raman cu esenta ta pe palme, cu tine, intarindu-te si scorojindu-te de pe mainile mele. Ai fi creatura pala, alba, dar tot n-as ezita sa te ating.
   Daca ai fi fost flacara, m-as fi incalzit la tine chiar si-n zilele de vara, cele cu soare. As fi facut bezna, sa stau in ea si sa te privesc. Sa nu apar in aria ta de lumina. Sa nu-mi faci chipul vizibil. Te-as fi lasat sa arzi continuu, in orice. Mi-as fi intins extremitatea sa te simt, cu toate ca m-as fi ars. Ar fi ramas semnul atingerii tale. Semnul ca sunt om muritor, ca nu esti ca mine, efemer, focule. Ca vietuiesti in orice si ca doar trebuie cineva sa te aprinda. Si te-am gasit aprinsa, faclie. Te-am luat si mi-ai distrus interiorul, mi-ai distrus totul. Imi fierb muschii cand te vad si-mi tresare ceva, parca deasupra pantecului. Si nu pot controla. Frica pentru foc mi-era cand mi-a afumat locul, iar dragoste sadica de el am primit inainte de prima tigareta. Apoi am vazut ceva sinistru, singuratic. Un om despre care nu stiam multe.
   E vreme buna, pentru ca arzi. Ca esti afara si faci lumina. Ca bucuri vietile oamenilor tai, din jurul tau. Ca esti om normal, dar extraordinar pentru mine. Ca imi citesti randuri pe randuri, cu tenta sincera de dragoste fara erotism.
'Pentru ca'-uri si 'pentru ce'-uri exista. Le pot insirui oricand, in mai mult de douazeci de cuvinte cu trasatura diferita si parfum personal. Chiar si-n ora de sase a diminetii, cand am doua ore de somn. Chiar si-n statie de bus, in doua minute, cat sa vina 43-ul. Chiar si-n convorbiri telefonice de cu 'ce faci' si cu 'de cand n-am mai vorbit'. Fiindca trasatura in limbaj mi-e bestie cu doua picioare, mi-esti tu, cititor superb, care-mi tii randurile in viata. Care le faci sa traiasca in memoria ta. In memoria fiintei aleia de neatins. A mea si probabil si a ta.
   In zi ca asta, as fi fugit pe plaja, sa zambesc. Ca o vad si ca e intinsa, de necuprins intr-o privire aruncata dupa geamandura. Ca e ceva sticlos pe degetele mele. As fi crezut ca mi-e bestia, dar e prinsa in pestera de caramizi rosiatice. Unde am vazut-o ieri, alaltaieri si multe zile trecute, ramanand cu sentimentul asta de palme stranse, fara linii trasate de mama in procesul de facere. Sentiment nu prea ordinar, de ceva sticlos. De foste lacrimi varsate, tristete ce-mi rupea sufletul. Venea din partea sa. Poate de aceea.

   Incerc sa ma scot din mare cu maini curate, dar e ca si cum as vrea sa plec de pe plaja fara nisip pe talpi. E imposibil. Este imposibil.

Stay tunned.

duminică, 22 decembrie 2013

Scrisoarea

   Passenger - All the little lights

   Zi senină. De vineri, a lui decembrie 20. E plăcut. E frumos. E soare. E cald.

   Trupurile zvelte, omeneşti, se mişcă mai în voie, dezgheţate. Pomii se scutură de resturile îngheţate în zâmbetul soarelui. Pe străzile cunoscute. Pe străzile ale căror pietre bat ritmul mersului tău fericit. Cântecul clopoţeilor neauziţi de pe tălpile bocancilor tăi. Zâmbetul tău, în concurenţă acerbă cu soarele. Mă bucuri. În zâmbetul tău să mă oglindesc mereu. Dar e doar o dorinţă de-a mea, fata cu cerneală neagră, descalificată pentru ăst' fapt. Pentru că e frig şi port căciulă în urma ta.
   Câte o adiere de vânt îngheţat mai apare de printre blocuri şi te bate. Pe umăr, pe obrajii-ţi pistruiaţi şi pe genunchi, mângâindu-te brutal până sus. Nu faci alt lucru, decât să lăcrimezi, să zâmbeşti forţat şi să nu te opui culorii aprinse din obraji şi nas. Dai apă caldă frigului de afară, cu ochii tăi, buni ca pescari pe un lac magic. Unde oamenii să fie peştii acestuia şi unde ochii ţi-ar fi pescari. Ochi pentru care oamenii şi-ar scoate capetele de sub raiul lor, apa. Să se topească, căci au îndrăznit să-şi scoată capul din sacru. Să se-nece şi să moară. Pentru o privire de-a ta. Pentru un chip. Pentru un zâmbet.
   Nu cu faţa acoperită de material împletit în fel şi fel de moduri. Nu cu mâinile-ţi îngropate în buzunare, ascunse de văzut. Nu cu părul timid şi liniştit în fes. Nu cu doar câteva fire ieşite, mângâindu-ţi bărbia ca un amant, dintr-unul: din tine. Dar nu aşa.

Erai ieri, aşa. Acoperit chip doar pe jumătate. Îmi împărţisem timpul. Dar am ratat şi am pierdut. Pentru o secundă, îmi răscolisem toată dimineaţa. Nu ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Să-ţi dau o scrisoare pentru care n-am dormit prima jumătate a nopţii. Şi pe care nu ţi-am dăruit-o. Orice rând, orice cuvânt din acele bucăţi de hârtie... nu erau. Nu erai. Nu se putea. Erau prea umane, prea comune pentru tine şi pentru tot ceea ce eşti.

Ai făcut din zi banală, soare. De mi-am lăsat geaca-n cui. De-am rămas doar cu gluga de la hanorac pe cap, pe părul care stătea supus, din dorinţa sa de a mă mulţumi. Şi totuşi scrisoarea...

Asta era ieri.
 
Sâmbătă, 21. Scrisoarea este şi azi. Şi tot zi, pe-atât de senină. Cu tine doar în minte - mă mulţumesc cu atât. Cu mine în casă, cu soare în draperii şi-n plete blonde - m-aş putea mulţumi. Cu zâmbet, cu prieteni în îndepărtatul nord, cu prieteni la N. Iorga. Cu ea, cu el, cu Ink pe genunchi - idealul. Cu mine, cerneală difuză, neagră, pe hârtie - mulţumire muritoare. O scrisoare în care povesteam lucruri pe care nu le-ai înţelege. O scrisoare cu o încercare de prietenie şi fără sentiment. Dar n-a reuşit.

Împachetată cu diverse cute, cu rânduri fără noimă. Începuse cu peisajul măiastru de gheaţă, din 2012. Era incredibil. Totul îmi mişuna pe retină cu o fericire indescriptibilă. Atunci nu te vedeam. Eram om orb, cu sentiment de om invalid: drăgăstos şi de-o ură inexplicabilă. Ură, doar pentru omul ce-l iubeai şi continui s-o faci. Acum, nu urăsc. Doar suspin şi tânjesc la tine în cea mai pură formă. În cea mai frumoasă formă a ei. Atunci, muream. De ură. De tot. Şi aşa, fiecare idee tâmpită din a mea scrisoare.

   Şi din două, am făcut una. Fără superficialitate. Fără eşec. Fără teama de a avea ocazia s-o citeşti. Fără foaie şi cerneală. Şi fără să-ţi menţionez numele cel sacru, pe care îl ador cu tot ceea ce te cuprinde.

duminică, 1 decembrie 2013

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

joi, 24 octombrie 2013

Inkliteratură #1

Chet Faker - I'm into you

   Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
   La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
   M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.

   Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.

   Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.

Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.
 

marți, 22 octombrie 2013

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

miercuri, 9 octombrie 2013

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să vă bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nu vreau.

Angus and Julia Stone - Big Jet Plane

   Nu vreau să dau explicaţii la nimic. Nu vreau să fiu pusă la perete că n-am urmat regulile monotone ale lor. Nu vreau să fiu subjugată de nimeni, decât de sentimentele mele. Sentimente, vibraţii ale temperaturii de afară. Vibe interior. My good ones, now.

   Nu vreau nici să pomenesc de ce e High Ink de o lună neatins. Şi nici de ce s-a născut după păcătosul iulie treizeci, înainte de august trei. Acum un an. Şi nici nu vreau să spun lucruri urâte la adresa lui. Căci îl iubesc. Deşi prăfuit şi maltratat de figuraţiile mele exagerate, cu toanele mele şi stările mele de singurătate nordică. High Ink mi-a fost şi-mi este sprijin. Mereu îmi va fi. Mereu voi scrie aici, printre sunetul muzicii mele infernale şi câteodată printre degete picurate de sus cu apă sărată. Nu cunosc definiţia acestei ploi năfaste.

   Nu vreau să-mi amintesc că picioarele-mi îngheaţă şi că starea de boală se declanşează. Nu vreau să ştiu, decât foarte multe. Nu vreau să-mi amintesc că-i lume rea care-ţi vine în vizită, îţi împrumută telefonul să sune fără ştirea ta la ambulanţă şi să-ţi dea adresa prin receptor de plastic, ca după, când ambulanţa e în faţa casei, să-ţi taie venele c-o furcă mânjită cu cremă de cremşnit, iar apoi să ţi-o înfigă în inimă. Gălbuiul plăpând şi greţos de desert iubit de-o Evă neştiută, îmbinându-se cu sânge ştiut de-atâta amar de vreme al unei Eve ştiute. Cu aceeaşi faţă destinsă, ca atunci când ţi-a zis prima oară "Bună". Şi ultimul gest să fie unul prietenos şi silenţios, lăsând amarul să curgă pe covorul portocaliu din living.

   Nu vreau să ştiu că lama te atinge, când eu plâng de mine. Că n-am tupeul şi tăria s-o opresc să-ţi ardă pielea. Nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu ştiu cum s-o împiedic în cuvinte. Şi încerc. Ink încearcă acum, mai mult ca niciodată. Nu vreau să simt ura pentru franceză, pentru că n-o mai am. J'aime la langue française. Je ne sais pas pourquoi. Cred că doar am început s-o iubesc, odată cu persoana fragedă de la care am regăsit sensibilitatea. Nu vreau să ştiu c-am exteriorul lafel de solid ca şi cornetul de la îngheţată şi nici că aş avea vreun interior dulce. Nu vreau decât să-mi găsesc pacea.

   High Ink e tot ce am, momentan.
   Şi dragoste oarbă. Revenind pentru a doua oară, din august.
   Nu vreau să ştiu că mă va lăsa cândva.
   Dar o s-o facă. Şi ştiu că nu eu voi fi aceea care o va lăsa.

Stay tunned.

luni, 24 iunie 2013

Acvilin în cer senin.

   Passenger - Let Her Go

   Incepuse banal si continua lafel de banal. Pe acelasi postament. Pe aceeasi coala lipita de cer prin stele. Ca doar de ele mai sta agatata. Si coltul de sus, cel stang al colii este luminat de luna in fiecare seara. Si se ruleaza peste cer si peste coala mea celesta, nocturna, intunecata. Si-mi ascunde sentimentul de peste seara. Caci tata-mi este Soarele si stie ca dragostea e ceva ce numai pe intuneric se poate infaptui.

   Imi iau serile din ziare si le citesc. Le iau de acolo, caci nu le am pe-ale mele inca. Ale mele nu-s indeajuns de reale si materiale ca sa le pot povesti. Sunt ravase ascunse sub scarita urechii mele. Sau poate sub nicovala. De-mi dau acelasi suierat in aceeasi ureche. Plange scrisul din ravase acolo si ma trezesc sa le ascult si sa plang cu ele. Poate chiar sa si rad.

Si-mi amintesc de sevaletul care se ascunde langa birou si vad planseta pe care oricine o poate vedea goala, plata, mazgalita de ganduri. Cand defapt acolo este ea. Stapana sevaletului meu. Stapanind peste suflete si peste noptile mele din ziar. Si peste papirusul secretului meu rusinos care se ruleaza noapte de noapte, pana-n zorile orei cinci jumate. De unde-mi ia mama Luna opera cu varful ei ascutit in seri tumultuoase in care e "semi" si nu "plina".

   Ii pictez chipul peste celest de arce unite sau de comete si stele cazatoare. Dezlipindu-se, una cate una de pe spatele colii mele. Triste, parca. De mainile mele tremurande, transpirate de emotie si induiosate de pasiunea pe care i-o port conturului cu gura perfecta, ochi usor migdalati si nas acvilin. Cu maini perfecte ce le desenez in josul foii, printre blocurile din spate, dincolo de masinile acelea conduse de boemi neintelesi si de vitezomani ajunsi prea devreme la volan.

   Dar pe langa tot ce-i material si poluant, pe langa tot ce e gri, pe langa tot verdele acela trist prin asfalt, pe langa toate acele priviri intrebatoare, sunt eu. Fata aia care face plimbari seara, de acasa pana la Capitol si inapoi. Fata aia care se uita la cer si te vede pe tine. Si-si vede gandurile intr-un singur chip. Isi asculta intuitia printr-o singura voce si-si piaptana parul intr-un singur sens: cel al parului de pensula.

   Voi fi un om boem. Voi scrie proza. Voi citi opere ce se-ncadreaza in rafturi de-ale beletristicii. Voi spune "dragoste" si ma voi gandi la clasa a noua. Voi rosti "vara" si ma voi gandi la tot ce-mi taie capul, dar numai la dragoste, nas acvilin, chip perfect nu.

   Vreau sa plece. Dar c-o sete nesatula, o vreau langa mine. Vreau sa iubesc. Si o vreau doar pentru mine. Vreau sa-mi fie doar mie muza. Vreau sa-mi fie apa rece in zi dogoritoare.

   Caci tot ce este Ink este automat si ea.
   Pasiunea si tot ce-mi navaleste acum.
   
Stay tunned.


vineri, 7 iunie 2013

Câteodată, vara.

   Simple Plan - Save You

   Câteodată aş vrea să te ascult ore-n şir. Alteori doar să te văd tăcând sub clar de lună sau de soare. Să-ţi văd vorbele ieşind în aburul ce-ţi iese din gură la fiecare bătaie de limbă peste celestul gurii tale.

   Câteodată speram că îmi va trece. Că nu mă voi mai gândi la tine în orice împrejurare bună a vieţii mele. În orice melodie pe care o ascult, în orice bătaie a corzilor chitării tipului din pasajul de la Tomis, trist şi frumos sau în orice carte pe care o citesc, o răsfoiesc sau o aşez în bibliotecă cu grijă. Câteodată îmi doresc să nu mai zic "câteodată".

   Câteodată e vară, ca acum. Ca acum şapte zile fără nici măcar o oră. Când a venit vara şi eu încă visam la jachete, ploaie, vânt, cărţi, teze, lume, controale pe bus şi pedepse. Câteodată e vară, şi-s topită. Nu că-i cald şi-mi frige soarele pielea ce-şi schimbă culoarea în închis bogat în zinc şi alb în interior de calciu, ci îmi frige interiorul, topind poate îngheţata din stomac. Atât de cald.

   Câteodată vreau să-i aud povestirile, pe canapea, în iarbă, pe jos. Poveştile fără niciun om auxiliar care să-i urmeze bucuria. Câteodată sunt posesivă şi-mi pare rău. Nu pentru bucuria sa, ci pentru bucuria mea pe care n-o pot împărţi cu omul de-mi este ca focul sub piele. Iar dacă sub pielea mea s-ar afla culoare injectată, aceasta ar fi culoarea: omul. Omul de l-aş asculta ore în şir. Omul meu. Omul.. şi atât.

   Câteodată vreau mult prea multă libertate.
   Câteodată mi se dă peste nas
   Că-s mică şi visătoare
   Şi că-i vară. O dată la doişpe luni.
   Dar o dată la trei ani e vară în interior.

Stay tunned.