Sevalet

   Chopin - Spring Waltz

   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.

   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.

   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

Octogon

   Michael Kiwanukav - Home Again

   Incepea intr-o forma rotunda, moale. A continuat cu o forma patrata, pusa deasupra ei, dura. Cateva laturi dintr-un triunghi au tot continuat sa le adune, formand un octogon. 

   Octogonul, ca orice stiinta exacta, avea si o poveste exacta. Sau inexacta. Confuza. Era o bomba-n grafic, dar in realitatea de zi cu zi, erau straturi zgrumturoase care vazute de sus formau un octogon neregulat. Laturi mai lungi, parca formau un patrat, altele parca formau un dreptunghi... alte colturi pareau triunghiuri intrerupte, fara latura cea lunga. Era inexact in tot ceea ce continea si in tot ceea ce emana. A fost un gri uscat de lumina piezisa a soarelui spre apus ani de zile in filmarile cu el, sau un crem cald, spre galben, in lumina dupa-amiezii, toamna. Era dintr-un material taios, sgrumturos, dur, de neindepartat. Asa si prezenta sa.

   Avea o anticamera inchisa in care se loveau furtunile, se spargeau geamurile, tremurau picaturile si se uscau in vant. Era un spatiu stramt, dreptunghiular, exact, dar adoptase o latura, care facea aceasta forma intr-atat de inexacta ca octogonul nostru. Era un balcon, unde se adaposteau insomniacii de frici, unde s-au sarutat doua guri, in neregularitatea lor perfecta cu locul in care erau si perfecte clipele de singuratate, atat de exacte in perioada de timp in care se intamplau, dar atat de inexacte ca intensitate fiecare. 

   Frica a trezit nasterea unui copil tot atat de imperfect, care sa dainuie peste acest regat geometric ani de-a lungul. A impartit tronul cu un altul, cedand mereu acel "un altul". Pentru ca acest octogon avea un aer regal, un miros de triumf si intotdeauna o prezenta enigmatica de teama inexplicabila si esec, in egala masura cu intensitatea mirosului de triumf. 

   Mult mai tarziu, a devenit un lacas, unde s-au ascuns amnezicii cand nu mai stiau de ei, unde incercau sa recunoasca chipuri dragi, pana la un moment dat. Neregularitatea aceasta s-a continuat, pe tot parcursul vietii sale, ducand la tentative de suicid, iar teama cea veche a renascut. 

   Peretii miros a frica si incearca sa te stranga intre ei cand te simti cel mai comod. Cand esti lemn in patul dreptunghiular, cel mai mare corp din octogon, laturile sale parca te leagana, impreuna cu jaluzelele maro de langa pat. Rama de lemn brut, maro inchis, trosneste la fiecare lacrima pe care o poti duce-n perna. La fiecare rasturnare din pat cu picioarele goale pe covor, parchetul de lemn vorbeste si el. Il simti cateodata cand te tarasti pe jos, cand te tii de picioarele patului ca de o mana salvatoare care inca te mai tine in viata. Unicul loc liber de pe jos, care ar fi un cerc neregulat, iti da dreptul sa te faci covrig sau sa te intinzi partial si sa fumezi o tigara, doua... un pachet intr-o noapte ori doua... Cu piscine in urechi, pentru ca nu mai rezisti si nu ai cu cine vorbi, decat cu propriul tau octogon. Iar in momentul acela, peretii parca nu te mai sufoca. Nu te mai strang. Te accepta.

   Toate petele de pe asternuturi si paturi: sudoare neagra de cerneala, la propriu. Dormitul in culoare era un deliciu, cand se muncea pentru a aduce o arta sub privirea oricui, doar sa vada careva, sa ii simta disperarea. Si a simtit ca cineva il priveste, desi nu era acolo. Si simtea ca e inteles, dar aceiasi disperare manca din parul sau lung si ii lega lesa de margelele maronii de la gat. Era un spatiu iubit, un spatiu de refugiu artistic, sufletesc. Un camin pentru prieteni un mormant al amintirilor care inca se mai simteau printre asternuturi. O scrumiera a tuturor gandurilor, simtirilor si regretelor scriitorului batjocorit, pana in prezent.

   Locul in care un om se poate ambitiona si se poate impinge din mizerie e in picioare, in fata comodei cu oglinda, tot dreptunghi, dar pe orizontala. Cu gantere si-n bustul gol, vazand cum se incordeaza muschii si cum se lasa, cu piscina de aceasta data, in spatiul claviculelor. Propriul autoportret, in aceiasi oglinda a disperarii, unde te priveai cand plangeai sau cand te pregateai pentru intrevederi nocturne in cluburi ticsite de fum sau de preacurvie. Are in partea din dreapta, sus, un... "Esti smechera. I missed you", scris cu ruj rosu. Si toate privirile aruncate in ea, pe care doar cativa si le pot aminti.

   Cel ce a scris randurile astea.
   Cel ce a adus scriitorul pe lume.
   Si cam atat.

   (5 iunie 2017)

Curmală

   Ceva ce creşte, e scump şi se găseşte rar. Proprietăți bune-n esență, dar nu şi-n aparență. Dulce până-n pielea cea mai fină din cel mai adânc element aflat în om. Multă vreme de consum dăunează. Beția, totuşi, te cuprinde.

   Se simțea un miros de ceai şi-o dulcegărie fără de nume. Întotdeauna a existat acel miros când se fac asocieri între olfactiv şi vizual. Inconştient, s-a făcut asocierea. Ochiul nu bătea, pielea se îndepărta. Amintiri au năpădit şi te propteşti în alții să fugi, măcar cu gândul, căci ochii ți-s proptiți într-un zid. Boli mintale. Doar o boală mintală, inevitabilă.

   Era de tot doar o epavă a unor trăiri. S-au aruncat cu pietre în copacul ce producea curmale umane. Nu s-au gustat decât câte una sau două. S-au simțit ca zece mii; din cauza puterii unei muşcături şi persistența aromei pe limbă. Acum e altcineva care distruge aşa simpatic o întreagă recoltă. O fi la îndemână puterea de a-i recunoaşte fiecare fruct, fiecare muşcătură de curmală, numărând secundele, minutele, orele până când aroma persistentă se neutralizează de pe limbă în jos; esofag sau faringe.

   Expert om în găsirea unui compromis sentimental în orice nuanță de parfum sau de vag miros, am găsit totul nu numai în acel vechi miros de ceai de vanilie cu ceva dulce, serios, dar am găsit faptul că nu-mi mai irită vreo pornire.

  

Cuvânt înainte

   Om delimitat, de lume detaşat, de gând ancorat, de viaţă inspirat.

   Ăsta-s eu, om de moravuri, de valori vechi, de romancier şi om modern. Într-o zi nu mă bagi în seamă, că-s ultim boschetar şi ţi-e teamă, dar dacă ne vedem în bus şi tu rămâi stană de piatră perplexă la auz de control, devenim buni prieteni, sub niciun criteriu, şi-ţi dau bilet nou. Fără disperare, mă vei recunoaşte. Poate-s la tine-n cartier. Poate nu.

   Ăsta-s eu, spontan om, prin oraşe hoinărind, sub chip de ploaie fericindu-mă, fără identitate. Da's Ink şi atât e de ştiut. Brandul e High Ink, iar textele mele se dau doar cu citat. Urmează tipărire, dat rând pe rând, la început, din mână-n mână. E munca mea datorată fiecăruia, plus vraf de cărţi, turnuleţ lângă noptiera mea, citite, citate, subliniate, desenate, peste care mă-mpiedic în fiecare dimineaţă. Întârzii mereu, probabil mă cunoşti.

   Ăsta-s eu, om atent la detalii, melodramatic, posesiv cu lucrurile mele (nu împrumut cărţi, e personal), dar darnic. Dau pentru tine şi un suc, dacă îmi face plăcere să ne vedem. Îmi place să vorbesc, dar şi asta-i relativ, căci atunci când scriu, te iau de la dos şi se aşterne tăcere. Asta în caz fericit pentru mine, că mai sunt momente când scriu şi vorbeşti cu mine, ba chiar mă întrerupi şi mă-nfurii. N-o să-ţi arăt, căci gestionez emoţiile. Din fericire, nu şi sentimentele.

   Ăsta-s eu, om de litere, desen şi de calcule, pasionat de inginerie, filozofie, relaţii internaţionale, cumva amestecat. N-am ales să fiu eu ăsta, om de tot felul. Caut raţionament până şi-n istorie, iar tocmai de-aia condamn că nu-i în regulă, dar nu fac gură. Nu m-ar avantaja cu nimic, căci sunt amalgam până şi-n gene. De făcut s-a făcut. Bine c-au trăit, ca s-ajung şi eu pe lume.


   Ăsta-s eu, urcat la volan pe scaun într-un compartiment, călătorind. Sunt om cu fler, ştiu să vorbesc, deşi ştiu să tac mai bine. Tăcerea nu-ţi lărgeşte orizonturile, aşa că am ales să mă ard mai bine cu cuvintele, decât să regret tăcerea. Câştig, mai şi pierd. Joc la pariuri cu conjuncturile.

   Ăsta-s eu, om loial, jovial, iubitor de animale. Loial în orice şi oricum, dau cu bâta-n baltă în conversaţii serioase cu subiect nu prea serios. Viaţa-i scurtă, ce se mai aşteaptă? Cu toate astea, rămân loial oamenilor. E legendă acţiunea asta în secolul ăsta, dar ăsta sunt. Om loial, condamnat. E-n firea mea.

   Ăsta-s eu, fost om, actual
   Veşnic scriitor.



(Mi-am dat trei ani şi şapte luni pe blogul acesta cu vorbele şi mă citiţi tot de-atunci. E ce am mai bun. Vă mulţumesc.)

Gândurile nespuse, spuse #2

   Îmi doresc a fi iubită, dar în acelaşi timp mi-e teamă. Simt că este persoana potrivită, dar mi-e frică să n-o rănesc. Mi-e frică de necunoscutul ce se află-n mintea sa şi de ce este în stare. Rămân. Şi atât.

   Am iubit c-un foc aprins, dar o lungă perioadă n-am fost luată-n calcul. Aş fi crezut că sunt doar o păpuşă luată de pe raftul ei doar atunci când avea chef să se joace. Era raftul din camera sa. Constant îi vedeam mişcările, iar eu, nefiind decât o fiinţă fără viaţă în timpul în care nu mă ridica din praful înăbuşit în care zăceam.

   Îi datorez ceea ce sunt astăzi şi realizez că am sustras tot ce avea mai bun şi am lăsat în urmă praful în care zăceam. Am devenit o fată adevărată, iar acum simt că eu pot decide dacă să iau păpuşa aia şi dacă să mă joc cu ea. Am energia, viaţa sa, dar nu mă pot decide dacă ceea ce fac eu este bine sau nu. N-am o sensibilitate aparte. Nici nu cred că am vreun sentiment. Cred că le-am lăsat în urmă, împreună cu tot haosul.

   Duc o viaţă simplă. Şi cred în acelaşi timp că ofer aceiaşi viaţă simplă şi omului a cărui energie o posed. Omul acela care făcea din orice zi banală, o zi ieşită din tiparele ordinarului cu care nu vreau să am de-a face. Iar acum simt că orice face e banal, dar n-am curajul să-i spun. În schimb, nu ratez ocazia să-i amintesc că energia sa este captivă în mine şi doar prin mine va redeveni ceea ce a fost. Şi doar a fost.

   Am ambiţii, dar sunt moderată în deciziile mele. Nu realizez că fac decizii care probabil altora le-ar face rău. Sunt egoistă, recunosc şi am recunoscut de atâtea ori. Mă iubesc într-un fel ciudat. Neg ceea ce am mai bun ca ceilalţi să întărească ideea că defapt nu e cum zic eu, ci cum cred eu.

   Sunt schimbătoare ca vântul din mai şi mai aiurea în intemperii ca şi septembrie. Nu-mi dau seama de ceea ce am şi cât noroc am că sunt unde alţii nici n-au îndrăzneala să spere. Mă supăr din nimicuri şi să mor dacă pot înţelege vreodată omul ăsta romanţios care a rămas doar un cadavru mişcător cu sentimente diafane. Un om cu sufletul zdrobit de confuzie, iar eu sunt confuză că nu ştiu ce să mai cred.

   E plăcut să ies din rutină şi să mă văd cu prietenii mei.
   Dar nu m-am gândit că energia pe care o am să fac asta
   Nu mai este şi-n acest om.

   Cred, deşi nu i-o voi spune, că depinde de mine. Deşi nici aici nu pot fi prea sigură. Este în stare de orice. Dacă a fost în stare să-mi persecuteze dragostea ce i-am purtat-o atâta vreme, cred că o poate face şi acum. Să mă lase baltă şi să-şi ia înapoi energia, să mă readucă în poziţia în care am fost: o adolescentă fără graţiile unui scriitor ce-mi ţinea loc drept pereche.

  Îmi termin confesiunea aici, pentru că astea sunt lucrurile care mă mistuie de ceva vreme şi pe care le cred, dar care au fost puse "pe hârtie" prin intermediul altcuiva. Prin intermediul omului făr' de energie.