Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta realism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta realism. Afișați toate postările

miercuri, 26 iunie 2019

Valea Domnului


   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.


N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

miercuri, 1 februarie 2017

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni


   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)


marți, 12 ianuarie 2016

Intempestivi la momentul potrivit



   Chet Faker - No Diggity

   Paradox din titlu şi până-n noi. Probabil doi, probabil noi şi atât.

   “Descrie-mi cum s-a simţit”. “Spune-mi cum vezi viaţa”. “Ce aud?”. Cât de lucid să fii ca să răspunzi? Cât de dement să fii, să stai faţă-n faţă cu o operă de artă şi să n-o atingi? “Care sunt urmările dacă faci asta?”. Şi totuşi… care?

   Probabil noi nu ne-am gândit şi am făcut oricum. Nu era vorba de mers, deşi am făcut un pas în noroi, iar deşi nu era vorba de noi, totuşi iată-mă, scriind despre noi, probabil doi, sau doar noi şi atât. Probabil nu m-ai văzut, deşi ştiu că m-ai simţit şi că a rămas întocmai ca o izbitură de-un perete, lăsându-ţi vătămat întreaga coloană, linie dreaptă a vieţii. Probabil nu era vorba de tine, ci doar de noi, probabil doi, dar şi aşa, nu erau doar doi în noi, ci două sau mai multe gânduri, două sau mai multe trăiri, sentimente, parfumuri ambientale de pădure primăvăratecă, aducătoare de Mamă Vară.

   “Zi-mi de câte minute ai nevoie pentru o acţiune?”. Nu-i răspund niciodată sinelui meu întunecat. Nu pot raporta un timp comun, un liant între două suflete sau mai multe, la unul singur: al meu. Dar timp e din belşug şi mereu va fi. Timp de acţiune: un minut, viteză, spontan, negândit, cu o noapte, două sau o săptămână de nopţi cu analiză pe acţiuni, cuvinte plasate-n puzzle-ul relaţiilor interumane în care m-afund, cu pasiune de nou sau normal, cordial, monoton.

   Luciditatea este boala intelectualului. Fie că este spontan acum, va diseca până la uscăciunea lui şaptezeci şi cinci la sută apă din masa corpului în care-şi duce existenţa o medie limitată de ani.

   "Şi totuşi... de câte minute?"

   De niciunul. Nici vântul nu se gândeşte la femeia cu mâini şubrede căreia îi fură umbrela din mână şi o lasă alergând în ploaie. Nici ţigara nu se gândeşte în raport cu focul dacă să fumege sau nu. Plămânii tăi chiar gândesc când îi ticseşti cu tutun? Viaţa te-a întrebat vreodată "de ce acum şi nu mai târziu?". Clipa chiar aşteaptă?

   Gândeşti acum cât pentru toate clipele negândite, când ai acţionat spontan, lăsând dâre de de luciditate în urmă. Intempestiv? Paradoxal, nu. Esenţa zice că da, iar suferinţa e precedată de ramnificaţii: de pom, de creier, de nor sfărâmat în bucăţi din ce în ce mai mici. Căci nici soarele nu gândeşte când se ascunde în spatele unui nor şi tu mori de frig în spatele unui copac, cu părul lipit de faţă, cu variaţiuni ale meteorologiei propriilor canale lacrimale în carnagiu al plămânilor tăi, înmuiaţi în fum, al dracului de bun, cu muzică al dracului de bună, cu sânge al dracului de fierbinte.

   Şi totuşi... te-ai speria la simţământul unei picături de sânge? Te-ar şoca să-ţi vezi mâna opărită de o perdea infinită de păr după înfăptuirea unui act mai mult sau mai puţin reproducător? Eşti bolnav? Trebuie să fii închis? Iubeşti? Ce este iubirea? De ce femeile? Cine-s bărbaţii? Doar spune-i artă. Doar apare şi lasă în urmă nemurire, deşi cei doi din urmă vor cunoaşte, la urma urmei, ţărâna. Paradoxal, baie de idei, infinitate de numere în cromozomi şi hormoni împărţiţi aiurea. "Eşti bolnav?". Nu contează, doar spune-mi de ce.

De ce om gânditor şi de ce iubire fără drept de apel, fără raţiune la creaturi cu conştiinţă şi drept de coloană, biped, lafel de "bi" ca-n matematică, probabil doi, probabil noi şi-atât? Raţională fiinţă cu suflet diluat de sentiment, probabil mai diluat ca al meu, de ce? Suntem nişte intempestivi, apropiaţi dintr-o greşeală de exprimare a unui apostol într-o scriere veche? Şi de ce se simte atât de bine?

   "Şi totuşi..."

   Paradigmă a suflului meu. Personalitate antitetică a scurtei mele aventuri în viaţă, nu-ţi cunosc pic din a ta istorie, deşi simt că ne asemănăm. Vibraţiile noastre s-au simţit în vârfuri de degete, tiptil, uşor vizibil, apoi evident, ca şi credinţa mea în fruntea unor nori, culori psihedelice când merg cu avionul, deşi nu călătoresc cu el. Nepal văzut în grena, culoarea. Viaţa văzută în ţesătură, dar totuşi... ce este dincolo de viaţă?

   Probabil noi şi-atât.
   Ciclu făurit în doi.
   Probabil noi.
   Atât.