Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta octombrie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta octombrie. Afișați toate postările

luni, 28 octombrie 2019

Timpurii banan(L)e


   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

luni, 29 octombrie 2018

Zorilor zilei

   Kokoroko - "We out here" & Hippie Sabotage - "Angels on my side"

   De fiecare data cand tesam cate-un fir de timpan.. Mi-am dat seama ca tesam cate-o persoana cu fir de timp-am, dar timp de trait n-am cate tesaturi am... creat, de frica refuzului implantat in inima si de frica unei raniri viitoare. Sunt. O sudoare. Cu gust de sfidare si amare-s zilele mele fara strop de placere sau viata, ca mie mi se pare viata un cavou de om in ou-vul, din care m-am format, zigot nu-stiu-cum.

   Simt un tumult de mult si nu stiu cum sa-l mai trans-pun pe ganduri, cum ma pune el pe mine. Cum se aseaza, ca trup, pe plamani. O nebunie. Simt ca traiesc o nebunie.

   Aceiasi zi, aceiasi poezie zisa demult. Un loc cu betoane, o trecere, trecuta de soare si betonate cauciucate zilnic. Pasi facuti rapid, sa poata trece peste, spre viitor. De zorii zilei, si viata miilor de noi, minori in arta, mareti in fapta si in sentiment inca pe-atat. Se arde o tigara intr-o pipota insetata de gudron si de dimineti, prinse-n diafragma si in magma oglinzii unde se imortalizeaza cadrele momentului. Unic, de alt fel. De traire, de zbucium, longing over all of those seas, over all of the existent fish and over all of those sharks. Inmuiam picioarele in strazi pavate cu amintiri uitate. Si innotam spre viitoruri zbuciumate. Incercam sa cream arta frumoasa, dar ghici ce? Arta nu e creata sa fie frumoasa, ci e creata sa te faca sa-ti pui intrebari la care sa nu-ti gasesti raspuns decat adanc in tine. La mii de kilometri de stratul de carne pe care il afisezi. Si mai ghici ce?

   Arta e creata de boschetari emotionali care zabovesc in scari udate cu alcool si mucuri de tigari. Aia care iti muleaza fata in lut si tot aia care te pensuleaza, caci le esti muza. Aia de creeaza planete noi, sa le dea o forma, ca dupa sa le numeasca zodii si dupa sa ni le insusim noi, in functie de caracter. Ca noi n-avem functie precisa.

   Se trag liniile de tramvai pe care le tragem cu talpa, sa ne intre in creier adanc, sa stim cum apasam cand ne-ndreptam fara scop, dar cu tinta precisa. E vina tramvaiului! E vina lor. E vina ta.

   E din cauza ta, caci tot te-ntorci in real si te tot intorci cu tot cu liniile alea de tramvai si ma strangulezi, nu ma las sa ma bucur de prezent, nu ma lasi sa dorm lin, nu ma lasi decat sa fumez si sa contemplez la poezii exterioare pe care nu le interpretez normal si ca atare. Sunt o aratare a tradarii tale, sunt o pipa de otel cu prea putin tel. Si tin in viata o gramada de grame de foi mentale pe care trasezi schite, pe care versi cafea cu bourbon, pe care faci sex atat de tare, ca-mi cade greu, din minte-n stomac, un sentiment de vina. Imi cade tigara pe jos si o ridic cu retinere, ca ma vei taia in ireal si ca nu voi mai fi in real.

   De ce faci asta unui conglomerat pe care il citeai si-l absorbeai? Ca te lasa? La ce litera ma gasesti in biblioteca din sinea ta? Poate "M" de la "mental", caci sunt foarte mentally ill. Sau poate nu-s nicicum, decat o bucata de pagina dintr-o carte pe care ti-o scriam, si o pastrezi intr-un dictionar de franceza de liceu pe care ai aruncat-o in foc, cu tot cu lectiile de Bac. Nu te interesau prea mult. 

   Suntem o generatie frecata de grijile generatiei celelalte, care au creat si betonate, si litere, si dictionare, lemne pentru fumoare, gresie pentru baile in care ne varsam tot alcoolul de la Maneloteca si toate plasticele in care se ambaleaza pachetele de tigari si tutun. Noi suntem o tipla a ceea ce puteam sa fim: aruncata pe jos, sa innasprim strazile de gunoi. Si acum, doar innotam pierduti in sinea noastra.

   Si cu arta ce legatura are?

   Cuvintele dau culoare, dar nu cele crescute in palate si acompaniate de toate bunatatile si protejate de toate rautatile. Arta se naste din tradare, din moarte, din secret, din iubire platonica, din neimplinire, din toate motivele pe care le-ai dat si din toate motivele pentru care numesc eu, cerneala umana, generatia asta ca fiind "gunoi". Cu potential. Gunoi ordinar, dar cu potential de extraordinar.
Vanessa Stockard - "Hanging On", acrylics on board


   Din zorii zilei si pana in apus
   La atelier m-am dus
   Si am facut dus de poezie
   Ca rasaritul zilei
   E o innasprire
   A cuvintelor
   Care se scalda in mahnire.


   Si agresivitatea
   E sora cu arta
   Si iubirea
   E ruda cu preacurvia
   Si puritatea
   E ruda cu moartea.


   Iar postarea
   E ruda cu nebunia.


vineri, 5 octombrie 2018

Absentis

   The Revivalists - It Was A Sin & Two Feet - I Feel Like I'm Drowning

   Salut. Nu stiu cu ce sa incep sa scriu. Imi este frig si atata stiu ca toamna a venit. Stiu ca am neglijat proza, singura scapare catre tine si catre mine, pentru poezie. Amuzant, tot pentru noi. Si nici nu stiu cu ce sa incep.

   Fugim pe strazi inoptate, pe strazi ude si uscate. Lumini care vibreaza pe extremitatile noastre, care se contopesc pe langa maxilare, care se prind la culoare de tuburi conjugale... cu mersul pe jos. Cu picioarele. Genunchii se pliaza pe antebrate. Strazile sunt interesante noaptea. Luminile se distreaza pe noi, nu noi cu ele. Cuvintele mele sunt atat de duzina.

   Get the fuck out. Vino si stropeste-mi foaia pe care sciu frenetic, doar sa vina spre mine. Doar sa ma atinga. Doar sa imi spuna ca e bine sau nu e bine ceea ce fac. Sa pot scrie o piesa verbala, iar pianul sa-mi fie claviatura de la tastatura. Doar asta. Atat. Sa nu imi scape printre degete. Incep sa nu mai cunosc omenirea. Incep sa uit sa mai cunosc. Pe mine, poate.

   Vorbeam de scris ca fiind terapeutic. Poezia mea devine din ce in ce mai congelata. E presarata cu niste deep, scoasa in fata la microfon ca si o tava de carnuri grase si mult prea minunate. Ma bucur ca va descoperiti prin mine, dar eu simt ca prin proza te poti descoperi total. Asta e singura cale pe care o cunosc. 

   Scriitorii sunt mult prea concentrati pentru livrarea "corecta" a continutului. Eu nu stiu cum sa ma opresc din plans, caci ma bruiaza. Si nici nu as sti de la ce. Nu cred ca mai am nimic de livrat, cel putin pentru moment.

   Doar imi doresc sa scriu mai mult.

   Vreau sa livrez mai mult din tabloul mental pe care il am. Vreau un spatiu unde sa ma ascund de prezent, de trecut si de viitor. Vreau sa dispar, si vreau sa iti fiu aruncata-n fata, ca o prezenta iminenta. Stiu ca te mai gandesti la mine, si stiu ca te intrebi ce mai scriu. Am o agenda verde acum. Incerc sa fiu acolo eu insami, pentru ca, am aratat mult prea mult in stanga si in dreapta si am ramas cu nimic. Nu o sa fiu nici macar 1% mandra de textul asta, dar o data ce am simtit ca vreau asta, fiind blogul meu, fiind blogul celor trei entitati care si-au facut locas de cult nu prea sfant in sinea mea, nu cred ca ar trebui sa ma simt in vreun fel. Decat eliberata, caci in sfarsit o fac.

   I'm back. For good. Just take me as I am.

marți, 4 noiembrie 2014

Octombrie, anul trecut #2


   Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.

   În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.

   Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.

   Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
 
   Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
 
   De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
 
   Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
 
   Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
 
   În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
 
   Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.

   Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
 
   Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.

   Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut
   Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.

(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)

duminică, 19 octombrie 2014

Mulţumesc în toate zilele

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
   Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.

duminică, 12 octombrie 2014

De obicei, regret.

   Angus & Julia Stone - I'm not yours

   De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.

   De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.

   De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.

   De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.

  De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.

   De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.

De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu. 
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Antitetic.

The Verve - Lucky Man

  Artist să fii şi să-ţi dai seama de cum ar trebui aplicate raporturile cromatice pe pânza albă. Om să fii şi să-ţi dai seama că o pânză albă este nimic mai mult, decât ceva inexpresiv, ceva fără suflu, fără viaţă. Dar e interesant, căci poţi să-ţi imaginezi multe pe alb. Dar în esenţă, e greu pe alb să vezi ceva. Orice.

   Urmăreai o dată cu degetul un rând dintr-o scriere a lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo, în care spunea:


   Doar loveşte cu ceva în ea când vezi că o pânză goală se holbează la tine cu un fel de imbecilitate în privire.

   Nu ştii cât de paralizantă este privirea unei pânze goale, care spune pictorului că nu poate să facă nimic. Pânza are o privire idioată. Hipnotizează pictorii şi îi face să devină ei înşişi idioţi

   Mulţi pictori se tem de pânza albă, dar pânza cea goală ESTE TEMĂTOARE de acei pictori cu adevărat pasionaţi care îndrăznesc — şi tot aceia care în trecut au anulat vraja lui "nu poţi".

   Viaţa însăşi se îndreaptă mereu către un imens lucru fără însemnătate, o descurajatoare faţă albă pe care nu este nimic. Cu-atât mai mult, decât pe o pânză goală.

   Dar oarecum fără însemnătate şi de prisos, de alte ori natura moartă apare, omul sau destinul, de energie, de căldură, iar cine chiar ştie ceva, nu se lasă furat prin vicleşuguri de genul ăsta. Pune piciorul în prag şi face ceva, ţine morţiş de asta, pe scurt, pauze, "violează" — spun ei.

Lasă acei teologi cu suflete reci să vorbească.
(2 octombrie 1884)


   Era şocant, deoarece te identificai. Nu realizaseşi, până la un moment dat, că tu erai şi continui să fii acel om care adaugă culoare. Nu musai pe pânză direct. Poate şi pe-alături. Să fie ceva nonconformist. Îţi place. Să vibrezi suprafeţe, să finisezi prin umbre şi penumbre, trasate de demult cu creionul, dar cărora nimeni nu le-a dat importanţă şi frumuseţe cum ai făcut-o tu.

   Poate nu ştii a picta, dar ştii cum să dai culoare. În privire, în obraji, de multe ori în stomac şi-n buze. În râs când te plimbi în voie şi trebuie să ai acea seriozitate pe faţă. Dar nu era de tine. Cum nu era nici acea pânză cu care poţi să te mândreşti că ai pictat-o singură. Pe ea, doar apăruseră culori. Nu erau puse de mâna umană. Doar au ieşit din "adâncul" său, la suprafaţă. Asta scria cu tuş într-un colţ. Dar ca artist, ai putut vedea că e strat peste strat. Şi ai retuşat după cum ai considerat.

   Un suflet liber. Un om, dar mai ales un artist. Unul care s-a încumetat să picteze pe pânza găsită undeva. Cândva cunoscută şi iubită, dar în fine, aruncată într-un maldăr de tuburi goale. Tempera, gouache, acrilic. Câteva pastile goale de acuarelă, pline de apa unei ploi nestăvilite de iunie. Unele erau vărsate. Dar mai toate pline cu rouă.

   Acum, se simte într-un fel anume. Pictorul s-a îndepărtat să-şi vadă opera, dar aceasta a decis să cadă. Iar ţie, pictore, nu-ţi venea să-i dai c-un vernilion pe unde chiar nu trebuia? Dar nu. Ai scrijelit un fel de linie strâmbă, pe crem. Aparent, era un portret. Iar dunga se continua pe buza superioară. Cum ar fi fost chiar să-şi simtă rana? Dar nu poate. Nu o simte. Şi, aparent, nimic.

   Lumina naturalâ îţi pica la fix pe şevalet. Pânza ţi-era acolo. Tot scrijelită, dar cu satisfacţia ciudată că e vina ta, dar şi a ei. Că aţi contribuit în mod egal. Iar acum... nici nu se poate vedea. Nu simte nimic, decât fericire prostească de fiecare dată când pictorul apare cu paleta de culori la sine. Sau o pensulă, două în buzunarul de la spate.
   Aşa se vedea de pe propriu-ţi şevalet. Şi la insistenţe, ai început să trasezi iarăşi linii, să conturezi, dar în acelaşi timp să se contopească cu fundalul. O vâscuozitate inegală în timp şi-n amorul propriilor culori nu explica neliniştea beţiei de cuvinte scrisă pe pânză. Nu scrisese-i tu, dar ţi-era adresat.

   Descoperind mesajul, n-aveai decât să te lupţi vitejeşte cu acele culori care tot apăreau. Dădeai cu verde, apărea roşu. Erai în centrifugă, iar niciun calcul nu te putea ajuta acum. Pânza ar fi putut să se abţină, dar în lumina naturală în care se scălda, ar fi vrut să te aducă şi pe tine. Cu tot cu capătul auriu al pensulei ce strălucea în soare. Cu tot cu acele culori care se scurgeau pe portret.

   Te-ai lăsat pradă unui masacru moral al unei pânze. Una care a făcut aşa, dar care nu va mai face. O pânză e menită să stea agăţată pe un perete alb, împânzită pe toate laturile de o ramă ieftină şi chicioasă. E menită să fie supusă artistului plastic şi să nu modifice nimic la ceea ce a adăugat acesta. Supusă.

   Dar pentru artist,
   Pânza va face orice îi va cere.
   Este o plăcere prostească în a servi.
   Şi o zgârietură subtilă, dar evidentă, pe pânză.

vineri, 3 octombrie 2014

Arta reţinerilor

Parov Stelar - The Sun

   E o întindere lucioasă, plată. Se scaldă în lumina apusului din trei a lui zece, zi cu număr care urmăreşte pretutindeni. Sunt mâini îngheţate în încercarea de încălzire la gând de om blând, dar apare un tremur. O frică, oh, dar care generează căldură, fără să ştii. Un chip care îl privesc mulţi şi despre care vorbesc. O sculptură expresivă, o muză, un concept vibrant în mintea unui începător. Un netrebnic care nu poate nici să o schiţeze prin priviri, dar care în vise nu-şi mai poate dezlipi ochii din ai săi.
 
   Local în care se dădea alcool ieftin cu malţ şi apă. O tablă în care arunci cu zaruri şi strigi "dublă!". Era una azi pe masă. Patru ţigări, ziua cu trei şi trei oameni. În formalitate, nu se putea mişca mult. Îi simţea respiraţia lângă. Îşi simţea mâinile din ce în ce mai reci. Iar înainte să intre, transpira la gândul c-o să o întâlnească şi parcă un prunc i se scălda în sine. Năvălea în tot ce există. Era neliniştea şi urmele unei dorinţe nestăvilite.

   Ar fi vrut s-o ia în braţe, să uite că mai e cineva acolo. Un om cu care a petrecut multe, dar pe care-l vede recent cu ochii-n pământ. Ei şi ea. Un castel în formare şi o fortăreaţă plină de viaţă, de invitaţi de soi, dar care nu îşi găseşte propria strălucire. Aminteşte de ceva. În "deSus", mai mult, sau Dacia, mai cu seamă. O Credinţă şi un Ostrov anonim. A legat multe. Dar acum s-a închegat.
 
   Ziua se încheie, c-un regret teribil. E acasă, priveşte chiorâş din pat la fereastra cu norii şi bezna ce stă să vină. Nu mai e "formal", dar are suflul ăla de artist nerăbdător. Îi trebuie îndrăzneala. Trebuie să spună şi să facă în moment de simţire. A învăţat din tot ce nu a făcut, iar acum scrie pentru că vrea, e în stare şi a făcut.

Se schimbă totul.
Şi totuşi, tot toamnă e.

joi, 24 octombrie 2013

Inkliteratură #1

Chet Faker - I'm into you

   Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
   La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
   M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.

   Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.

   Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.

Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.
 

marți, 22 octombrie 2013

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

miercuri, 9 octombrie 2013

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să vă bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

miercuri, 24 octombrie 2012

Calm. Sau ceva de genu'

   Jason Mraz - Wordplay

   Azi a fost miercuri. Aparent, cea mai nasoala zi din saptamana. 

   Ore lungi si urate.Soare afara. Asa ma asteptam sa fie. Dar a fost mai calm decat ma asteptam. Vremea, desigur. Ca atmosfera era agitata la stimata clasa noua B. 
  Aveam prima ora istorie si stiam ca voi lua un.. patru? Dadusem un test semi-anuntat la care aproape toti am luat note d-astea. La romana ne-a scos ca pe sotii Ceausescu la zid si ne-a ascultat diriga.

   "Ce nota crezi ca meriti?"
   "..cinci?"
   "Sapte. Treci la loc." - Cam asa s-a intamplat. Si nu cu mine. Ca-i numele de familie a tatei cu "L" si nu-i place. Asa ca l-a ales pe Lucaci. Ca tot cu "L" e, dar nu ma supar. 

   Dar desigur ca trebuia sa avem dirigenite! Dar urletele s-au auzit la inceput de ora de romana. Undeva unde domnu' 'p' mare s-a facut praf la bal, si el si amantele sale imbatatoare: Jack Daniel's daughters.

   Iar eu, escaladam scarile pitice cu mare atentie sa nu cumva sa cad. Mi-era frica. Dar nu mi-a fost jena sa-i zic dirigai "Buna ziua" undeva dupa unu si jumatate a.m.. Bal nenorocit.

   Fizica a fost amuzanta ca deobicei. Cu dom' profesor, mai nou director, Gevat, toate razele incidente erau floare la quanta. 

   Biologia.. meh. Dar c-o colega roscata-n fata, n-ai cum sa te plictisesti. :p

   English, english. Apoi, ora cu Lipan. Ne-a verificat caietele. S-a notat pe fiecare cu 24 x Lipan. Ce-o fi insemnand? E un fel de cod al lui Oreste? Un fel de "suna-ma sa te scot la o tequilla"? Un fel de.. fel? Habar n-am. Dar domnisorul cu 'p' mare crede ca e un simplu autograf de la Boss. Caci asa ii zicem noi. Si era cu roz. Because black is too mainstream.
   Dar in timp ce-mi verifica paginile, eu scriam pe tabla in spatele sau "EEEE MACARENAA". S-a uitat si a oftat.

   Si colegiiiiiii meeeeiii suuuunnntt epiciti. Si gata ca li se urca la cap. Fantasmagoricii mei mici. Sabinilor.. Betivilor..

   Fac un eseu despre dom' Ion Barbu scriitor, prozator si matematician. 
   Maine avem romana. Cine stie ce se mai poate intampla?
   Mi-e frica.. Dar astept cu nerabdare
   Ca din 24 sa se faca 25 si sa fie tot octombrie 2012.
   Din pacate trece timpul repede, si asa se incep noile prietenii. Siii..
   
   "-Nu vreau sa se termine vreodata..
   -Ce?
   -Liceul.."



sâmbătă, 6 octombrie 2012

Today, Low is the new High

   Red Hot Chili Peppers - Otherside

   Chef de asfintit si de atintit. Un glont incorporat si-un inamic pe timp de dupa-amiaza. Nimic mai simplu.

   Pocnim din degete si vrem ca lucrurile ce le vrem sa le avem. Pe masa, bro. Aha. Pe biroul din camera mea. Dar s-au gandit oare "doritorii" ca cer imposibilul? Asta, ori au cam lipsit la orele de logica.. 

   Crete plete de om batran. Pocnea din degete, cerand putin din avutiile buzunarelor noastre. Dar noi.. Trecem. Putin ne pasa. Asa.. grabiti. Ba sa prinzi autobuzul, ba sa treci mai repede strada, ba sa iei copilul de la cresa sau alte scuze penibile. "N-am marunt" am mai auzit. Cat de penibila e faza asta? Inteleg ca nu ai, dar mai bine taci din gura..

   Sambata s-a spart in nori, asa cum s-a spart soarele printre nori. Brusc. Si foarte cald. Am asteptat-o, intr-adevar. Iar acum ca a venit, se grabeste sa plece. Doar de as tine-o de picior.. Doar de m-ar ajuta cineva cu aceasta intentie.

   Imi place liceul, doar ca sapte ore pe zi mi se pare prea mult. Am asteptat cu inima la gura momentul asta, asa cum am asteptat si banchetul. Au trecut emotiile si au ramas urmarile: miscari de dans nedeslusite ale lui Ink pe DVD-ul ce-l are toata scoala si cunostiinte noi de clasa a noua. Colegi si lectii. Se pare ca ambele sunt amabile.

   Si trec zilele. Trece weekend-ul. Trece vremea. Trece, treptat, cheful meu nerabdator de a scrie. Imi piere cheful si de desen, iar tot ce ar insemna "viata" acum este o dupa-amiaza intreaga cu multa Fanta de portocale si chestii de rontait, in fata unor desene animate. Putina muzica pe fundal n-ar strica.

   Celebrez ceva ce n-am mai celebrat de-o saptamana: timpul meu liber.
   Iar liceului ii multumesc pentru un singur lucru: mi-a oferit posibilitatea de a ma bucura de timpul liber. Si cand zic "a ma bucura", spun ca, intr-adevar, ma BUCUR. :D
   
   Si asa, mosneagul cu parul cret pocnea din degete, cerand mila noasra. Practic, cerand imposibilul. Apoi, Imposibilul i-a zambit in fata.


There's still hope. 


luni, 1 octombrie 2012

Ador

   Christina Grimmie & Sam Tsui - Just a Dream (Cover)

   ..ceva cu ardoare. Ador sa iubesc si ador sa ador. "Te ador" au fost cuvinte spuse in desert, ca o apa curgatoare. Ai baut din ea si ai supravietuit, dar ea s-a uscat. Ca si cand n-ar fi existat vreodata.

   Asa s-a uscat si dragul de septembrie care ne-a parasit, zambind. Asa cum ai parasit tu acel loc, acea bancuta luminata de un felinar. O seara de octombrie, acum un an.

   Te iubeam.
   Si radeam.
   Rad si acum.

   Rad cum radeam noi din orice prostie. Eram ca greierii toata vara. Aer de mare si de munte. Trenurile ce ne legau. Ruta Cluj-Bucuresti-Constanta. Zgomotul sinelor de tren. Povesti de groaza in tren. Ore vorbite la telefon. Glume idioate de-ale mele. Atat de idioate, incat radeai la ele. Sau, poate, de ele. Si poate radeai fiindca ma iubeai. Si poate si eu radeam fiindca te iubeam.

   Acum rad ca te-ai dus ca si septembrie.
   Asa ca te voi tine minte si ii tin usa lui octombrie.
   "Buna ziua" ii zic.
   Iar tie, draga mea iubire, "Ramas bun".
 
   Nimic altceva, caci dragostea n-are cuvinte in care sa nu se incurce. Nu se poate exprima prin nimic altceva. Poate doar atingeri. Imbratisari. Saruturi. Vise ca, poate, ne putem intalni si fara sa ia vreunul dintre noi trenul. Vise ca te pot saruta dupa scoala. Ca te pot tine de brat in timp ce mergem. Si nu oricum. In ploaie. Asa cum iti place tie. Aveai un chip atat de bland si calm.. Calmai pana si ploaia. Dap. Ploaia aia de octombrie. 16 octombrie.
   Dar nu conta. Te iubeam. Si inca o fac. Chiar si asa. Eu la mare, tu la munte. Chiar asa.. si te iubesc. Dar, oare, cum sa-ti spun? Cum sa-ti spun, chip angelic? Un telefon? Nu. Nu pot. Dar.. o scrisoare? Nu. Am scrisul mizerabil.

   Si simt ca toata lumea e impotriva mea ca te iubesc. Si acea "lume" sunt eu. Mintea mea. Inima mea nu mai este. Iti apartine. Undeva unde am lasat-o printr-un buzunar de jeansi. Albastrii si scurti. Era inca cald. Si era amuzant. Parul prins in coada si ciufulit. Ciufulit de mine, caci imi placea sa-l ciufulesc. Si-mi placea sa-ti scot bratarile de pe mana si sa ma joc cu ele.

   Asa ca..

   Septembrie, ai fost o prelungire a lui august.
   Te rog, adu amintirea frumoasa a adevaratei toamne.
   Te rog, octombrie..