FaMONolog

   Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
 
   O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.

   O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...

   Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.

   O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.

   Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.

   Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.

   Ma dor toate ungherele,
   In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.

Valea Domnului

   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.

N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

Baby steps

   Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control, sigurantele. 

   Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang, orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa inferioara, caci inca sunt conectata la priza. 

   Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul “jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua), ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat de propria-mi imaginatie. 

   Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult. 

   Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei. Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine resimtite si valorificate mai apoi.

   Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate. Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie. Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul, emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult, care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in literatura.

   Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata, apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi ofere.

   Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test, fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei, analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran, discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp si concept de timp anual.

   Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie” implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis, intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in care ma adancesc acum, ca tanar.

   Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune. Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara, ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.

De veghe #2

   Red Hot ChilI Peppers - Venice Queen

O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata. Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie. Mi-e foarte dor de tine.

Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.

Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim atat de tare.

Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic, altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana cand reda forme pe lucrare.

Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard electric. 

Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul. Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.

M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel “mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu, in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m place.

O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent, folosindu-ma de propriul corp.

Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu, intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna, dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau, pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive strict specifice.

Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit, unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba, cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu puritan. 

Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura de barbat.

Nu inteleg care din genurile noastre e mai adevarat.

OriZontall

   Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red

   Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.

   Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.

   Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?

   Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?

   Cum se poate controla? Nu poate.

   Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...

   De aici completezi tu.
   Cute, you're cute, pe paspartu.

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:

   Vorbe spuse intr-o doara.

Sursa aici

Vidul si Universul. Ea

   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

Sevalet

   Chopin - Spring Waltz

   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.

   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.

   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

Cat de goala

   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

Bara de metal

   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca

   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.