Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta george calinescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta george calinescu. Afișați toate postările

luni, 10 februarie 2014

Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)

miercuri, 29 ianuarie 2014

Viaţa la bloc

Arctic Monkeys - Fake Tales of San Francisco

   Amplasat la etaj par, nu prea sus, dar nici prea jos, bloc cu opt etaje şi lift ce a găzduit de-a lungul timpului un amplu număr de actuali adulţi, desigur, cu aceeaşi mentalitate de adolescenţi rebeli ce au avut-o pe vremea când încă locuiau la bloc, cu familia părintească, locuiesc şi eu. La apartamentul de pe colţ, unul din colţurile etajului meu, la numărul format din dublul etajului meu, număr care adunat dă cifră cu numerologie pozitivă în basm.

   Nu pot zice. Fiecare apartament are povestea lui. Aşa cum vis-a-vis a stat o femeie tare cumsecade, din legende, Lenuţa Mahera o chema, care de cancer s-a prăpădit în jurul vârstei de treizeci de ani. Tot aşa cum deasupra acestei femei a stat o altă femeie, cu care s-a certat pentru o buca' de porc în preajma Crăciunului, şi a cărei ură a făcut ca nebuna de la etajul superior să-i bată în podea Lenuţei "morţii cu morţii, viii cu viii", pe când aceasta era pe patul de moarte. Şi tot aşa, cum familia Mahera s-a mutat, cum alţii au venit, au vândut, au murit, sau au născut.

   Am rămas uşor confuză. Pe vremuri, când eram a treia şi tot ce făceam era să mă car la şcoală şi să mă întorc cu Andrei, băiatul de-o vârstă cu mine de la şapte, şi să tastez codul de la interfon (căci el era mai scund ca mine), toţi căşunau pe mine cu apelative şi mă strigau pe prenumele meu, ăla comun. Iar acum, când mă întorc singură de la liceu (căci Andrei nu mai merge pe acelaşi drum cu mine), adormită şi intrigată oarecum de cartela mea inactivă care nu mă lasă să intru în bloc, mă trezesc cu câte un indian lângă mine sau cu câte un tip dubios, total necunoscut, care se pare că-mi e vecin. Dau "bună ziua" la lift, iar respectivul îmi răspunde cu privire confuză. Dau din cap şi o iau pe scări.

   Singurul mod în care îmi place să merg cu liftul e ori atunci când sunt fără vlagă, ori atunci când am un marker interesant pe care vreau să-l testez sau când doar vreau să-mi las capul pe oglindă şi să meditez în intimitate, gândindu-mă la o posibilă cădere în gol cu liftul. Dar e foarte puţin posibil ca tocmai mie să mi se întâmple.

   Astăzi, pe vreme rece şi-n care n-aveam chef de nicio poveste fantastică, stăteam cu mâinile la spate, privind apa plutitoare din balcon, cea care fusese zăpadă ieri. M-am ghemuit în pat, împăcată cu ideea unei enigme, ba chiar a Otiliei. M-am împăcat cu ideea că nu-mi pot încălzi mâinile cu o carte rece şi nici imaginaţia, cu o naraţiune plată, plină de case, de descrieri arhitectonice care nu mi le pot imagina, decât parţial şi incomplete. În treizeci de pagini, cu frig în oraş cald, cu pătură gri pe trup colorat. Speram la ceva interesant în cadrul romanului, dar singura acţiune dinamică a fost dezgolitul trupului meu în mers mărunt pe parchet, apoi, treptat, mutat pe marmura îngheţată din hol. La ciocănitul dinamic în uşă, la auzirea prenumelui comun, la glasul cunoscut, am făcut eforturi. Deschisesem larg uşa, din a cărei crăpătură făcută, mi s-a luminat tot holul. Mă prefăceam adormită în faţa unei femei ce m-a ţinut în braţe la vreme de vulnerabilitate evidentă. M-a întrebat, am dat din umeri şi am urmat marmura, pe când vecina de la şase, Mariana, mă urma fără s-o fi invitat. Am arătat, a ales, iar în timpul cât nu mă uitam, a vuit ca vântul pe uşă, închizând-o şi trântind uşa de la lift.

   Spontaneitatea vechilor vecini nu mă miră. Nici atitudinea lor familială faţă de mine. Nimic din ceea ce mă surprinde la vecinele studente de sub mine, ce trag chiulabale în miez de noapte şi nimic din ce face omu' rocker de de-asupra mea, căci mereu a stat la număr impar, la tavanul ce lui îi este podea.

   Ceea ce mi s-a părut mereu un paradox a fost viaţa la apartament. Sincer.
  
Stay tunned.