Gândurile nespuse, spuse #1

Green Day - Boulevard of broken dreams

   In obtuzul mintii mele nedeslusite, incerc sa-mi gasesc raspunsuri.
   In nemarginitul meu orizont, reprezint imagini ale faptelor mele si ale gandului.
   In cotorul cartii in care-mi pierd privirile, citesc un anumit om, un gand, o actiune, un sens.

   N-am combatut mult un sens geometric, dar am dedus unul abstract in multe moduri. Mi-am gasit refularea cu ani in urma si excelez. Vreau sa merg in continuare pe asta si am o ambitie nebuna sa termin tot cand trebuie. Sunt un om punctual, cum m-ar clasifica altii. Si silitor. Incerc si ma bucur ca-mi iese.

   Sunt scrisori de care nu-mi aduc aminte ca le-am scris sau ca exista. Or fi scrisori ale altora catre mine, care probabil au fost scrise sau nu. N-am fost nicidecum pregatita sa le desfac, iar privirea nu mi s-a aruncat vreodata pe vreun plic sau ceva. Dar poate am facut-o. Sunt destul de indecisa la capitolul asta.

   Vad oameni si imi aduc aminte de multe intamplari impreuna cu ei. N-am fost impatimita tigarilor, dar el a fost. L-am iubit mult, timp indelungat. Mi-am etalat momentele mele, cu el, iar totodata, feminitatea mea. Imi place sa ma simt speciala, iar din acest motiv, ma infatisez ca atare in orice zi. Arat diplomatic, chiar si atunci cand sunt imbracata de parca as fi un boschetar. Ma rog, asta am eu in minte. Ca arat cateodata neingrijit. Dar stiu si eu ca nu e asa.

   Iubesc rock-ul nebun, de cand eram un plod de treispe ani. Acum ascult muzica mai soft, dar stiu ca-n sinea mea, ma pornesc cand aud un ritm mai spontan. Stand mai tot-timpul prin locuri dintr-astea intunecoase, petrecandu-mi noptile ca orice alt om de-o seama ca mine, imi sunt cunoscute si chiar indragesc melodiile puse-n Goblin sau El Comandante. Atmosfera nebuna, dar totusi, melodiile relaxante din vreo cafenea din al meu orasel port ma fac sa-mi redescopar vibe-ul interior si ma induc singura in starea mea ordinara de artist.

   Prin desen, orice por al meu se deschide, iar mana-mi merge cu o usurinta uimitoare. Indrumatoarea mea ma indrageste, dar cateodata ma face sa renunt si sa plec acasa. Pentru ca e stilul meu care este apreciat si stiu ca si ei ii place, dar ma ambitioneaza sa desenez mai mult si sa devin din ce in ce mai buna.

   Imi iubesc viata, desi este usor confuza. Sunt sigura pe incertitudini, sau poate asta cred altii. Sunt cuvintele mele scrise undeva, poate, dar care n-au fost citite de cineva vreodata. Tot asa. Poate. Dar imi place sa citesc ce scriu altii, pentru ca au talent si traiesc pentru a simti prin cuvinte, precum fac eu cu compozitiile si schitele mele.

   Am o camera care imi incurajeaza latura creativa si cea sentimentala. Stau aici de mica si am o gramada de postere si carti. Pe un perete am desenate doua-trei personaje de desene animate care imi plac teribil. Sunt hilari prin inocenta lor. Ma fac sa ma simt la randul meu copil, iar daca stau sa ma gandesc, chiar sunt un copil. Nici nu mai conteaza ce clasa sunt sau cati ani am. Stiu ca sunt aici si ca fac ce-mi place.

   Stau cu oameni care barfesc si care probabil ranesc pe altii prin comportament sau prin ceea ce zic. Au fost oameni cu care ma intelegeam si care incepusera sa ma lase balta prin batjocura. Recunosc ca la un moment dat abordasem si eu comportamentul asta, dar intr-un mod finut, dragut. Nu am vrut sa ranesc, si totusi am facut-o. Am orgoliu, iar de-asta n-o sa le spun vreodata ca am gresit. Cateodata o fac, dar doar cateodata.

   Sunt o fata ca oricare alta care vrea sa fie iubita. N-am fost, probabil, indeajuns de receptiva la dragostea altora. Sa-mi fi fost frica? N-am idee. Pur si simplu, n-am avut starea sa ma bag in chestiuni dintr-astea. Era prea complicat, iar eu fiind atat de schimbatoare, stiam ca n-am cum sa tin de ceva ce parea a fi aiurea si neserios. Nici nu stiu despre ce vorbesc.

   Imi placea sa citesc ce este pe High Ink, pentru ca ma facea sa simt de parca tot ce era scris acolo, era defapt scris pentru mine. Era doar o stare draguta de acum ceva timp. Daca citesc acum, poate ca e tranzitoriu si asa.. sa vad ce mai scrie tipa asta pe care o cunosc de vreo doi-trei ani si cu care am vorbit ceva vreme de multe tampenii, caterinci sau deep shit-uri care-mi starneau interesul. Imi place ca scrie si-n ore, cateodata mai sta si-n pauze si scrie. Cand imi mai ridic privirea din ecranul telefonului, mai trec pe langa banca ei sa vad ce scrie. O intreb, iar ea imi raspunde "niste chestii care-mi vin pe moment". Mai mult nu-mi spune. Dar nici nu insist.

   Imi termin desenul asta literar aici, pentru ca asta este sfarsitul a tuturor lucrurilor pe care le gandesc si pe care le cred, dar care au fost puse "pe hartie" prin intermediul altcuiva.

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.

  

   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 

  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   

   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...

  

    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)

"Eu sunt.." o leapşă.

   Direcţia 5 - Îţi mulţumesc

   1. Ai o poreclă?

   Am mai multe porecle.

   2. Unde locuieşti?

   Într-un bloc ce penetrează Constanţa cea îmbâcsită de maşini şi de lume ca-n toată România. Gazdă a mării şi a diversităţii ce-mi place.

   3. Ce înălţime ai?

   La ultima verificare, puţin peste 1.65. 

   4. Ai o zi onomastică?

   Da. E pe 15 august. Zi în care sunt o ordinară cu nume ca al multor femei şi bărbaţi. Zi nu prea specială pentru mine.

   5. Cu ce te ocupi?

   Mă ocup cu şcoala şi cu acte de voluntariat în ONG-uri + scris un aşa-zis roman.

   6. Ai fraţi sau surori?

   Dap. Am un frate mai mare c-un haz mai mare ca al meu.


   7. Limba maternă?

   Româna.

   8. Limbi vorbite?

   Fluent doar engleză. Franceză bâjbâită şi bătută-n colţuri de bloc şi puţină germană. :)

   9. Colecţii?

   De amintiri prinse-n bolduri, căni, jucării din ourile Kinder (date, pierdute-n lume şi lipsite de către mine), cărţi vechi, monezi, vederi, stickere şi brichete.

   10. Număr la pantof?

   35-36.

   11. Şcoli absolvite?

   Ciclul primar şi gimnazial la 30. Cam atât pentru moment. :D

   12. Materia preferată?

   Istoria.

   13. Ce hobby-uri ai?

   Pictez, scriu, inventez lucruri, câteodată pun în practică acele lucruri, ies, sparg seminţe în sezonul cald afară cu prietenii, obişnuiam să mă dau cu placa, mă uit la seriale, desenez, citesc, ş.a. .

   14. Bani de buzunar?

   Cât de-o ieşire şi încă ceva pentru o pungă de napolitane glazurate şi-un Dr. Pepper.

   15. Dorinţe?

   Cea de a ocupa un loc de conducere în proiecte sau în alte activităţi, înfiinţarea unui club de teatru şi shortfilm în cadrul liceului, să termin cărţile începute, să-mi iau un longboard până-n august şi lista ar putea continua cu alte banalităţi pe care le cred indispensabile.

   16. Vise?

   Când sunt trează. Când e linişte pe strada familiară care dă-nspre blocul meu. Când sunt pe cale de a adormi, ştiind că noţiunea de "somn" este doar un black out către a doua zi. Când scriu şi mă văd în personajul şi-n întâmplarea sa. Când sunt cu lumea mea bună. Când sunt la ore şi mă uit peste băncile acelea şi prin aerul acela inspirat şi expirat de-atâtea chipuri ştiute la peisajul fals de vis de după acele frame-uri albe din termopan.

   17. Număr norocos?

   23.

   18. Ai vrea să revezi..

   O persoană pe care n-am întâlnit-o decât în poze şi-n visele mele.

   19. Ai animale de casă?

   Am avut. Până când blănitura mea a decis că trebuie să alerge într-un loc mai mare decât podeaua sufrageriei mele în clipe fericite. Loc cu multă verdeaţă şi cu multe divinităţi.

   20. Sentimentul cel mai preţuit?

   De bunătate.

   21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?

   Atunci când m-am văzut pe meleag străin, pustiit de limba maternă şi de monoton. Când am văzut întinderi de verdeaţă şi de apă şi când m-am simţit bine în prostia mea inocentă de copil. Şi a mai fost odată, într-o iarnă, acasă, la ciocolată caldă şi vin fiert, mama şi cu tata râzând ca-n vremurile bune, împreună. Atunci eram foarte fericită.

   Leapşă luată de la Iulian. O dau la cine vrea.

Stay tunned.

Către mare.

   Vama - Copilul Care Aleargă Către Mare

   Bataie de palma pe nisip gangurat de talpi si de talpi cu ganduri. Cu talpi mari care cara altele mai mici, pentru a le arata minutiozitatea simplei miscari a pasului. Subtire sau gros.

   Imi tremura corpul pe nisip rece, cu miros pur de vara si c-un soare zambitor. Cu oameni care alearga, iar altii care-si plimba muritorul fara nicio legare de urban. Cu fete zambitoare si distrate de o simpla melodie sau de un simplu apel de la mama. De fericire ca vine vara. Si de acolo, toate frumusetile acestui an.

   Frumoasa amanta a mea sub tei inflorit, la Modern, langa scari abrupte, surpate de ploi si vanturi rele. Necajita amanta ce-mi cere de toate si-mi ofera inzecit. Femeie fictiva a anuarului fixat in perete, cu femeie imbracata sumar. Femeie ce mi-o imaginez a fi o tanara juna care leaga-n ea legaturi intre muritori. Multele pe care celelalte anotimpuri nu le pot lega atat de temeinic.

   La gand de amanta imbatatoare la care stau si ma holbesc si la tot nisipul ce-l simt in tenisi. Acela ce-l simt vibrandu-mi in talpa subtire si usor alungita. Sunetul si vibratiile muzicii puse pe telefon, sub soare si vant usor. Sub chipuri primitoare si calduroase, jucause si imbecile. Cum sunt si eu. De jocuri ce ne leaga tineretea, de amintiri ce-o sa ne vina cand o sa ne uitam peste acele scari, de sus. Prin frumos filtru corneic, colorat si neobosit de-o aventura noua: cea a verii.

   Vad soarele ce-mi lumineaza pletele blonde. Vad ce vreau eu sa vad. Vad baieti pe longboard-uri. Vad fete. Multe fete. Si inghetata. Simt aroma aia sarata de mare. Stiu ca trebuie sa ma descotorosesc de hanorac. Stiu ca voi fi fata in boxeri si tricoul alb al propriului camin. Sau nu. Vad oameni straini cu care nu pot comunica decat prin semne. Nu-mi cunosc limba. Caci Ankara e departe de Constanta. Iar limba lor lunga nu se compara cu piticul latin, pur romanesc.

N-am FAINosag in vorbire.

Si-s mai muta decat puteam crede vreodata.

Fata de sentimentele mele

Si fata de cititorii mei cu miros sarat.

Stay tunned.

P.S.: Simt nevoia de a-mi cere iertare pentru aceasta luna foarte saraca in postari. Nu va mai scot scuze, caci tot ce am facut a fost sa stau, sa citesc, sa ies, sa frec menta la Pretty Little Liars si sa ma gandesc la multe lucruri pe care aveam sa le scriu aici, dar care se risipeau imediat ce calcam pe pragul usii de la camera alaturata, deci.. Varza. Cred ca inca ma bate astenia de primavara.. -_-

Le bon vieux temps.

   Frank Sinatra - Something Stupid

   In timpuri vechi. Undeva, printr-un Nord al busolei lui Bonaparte. Tu sau eu, nascuti sub nume francez, cu accent si fara urme de "r". Undeva, pe un balcon, eu, cu talpile golase, stand pe un sezlong. Asezonat cu pernite de tot felul. Moi si catifelate. Persifland peisajul morbid al Parisului in zilele-i putin amarate. Un cosulet de orhidee albe ce-mi imbie sufletul si sanul cu parfum. Trimise de un om secret, un "gentleman", cum ii spun englezii. Si cu un biletel scris in germana. Cu note nemtesti in scrisu-i negru.

   Peretii sunt albi, intocmai ca cerul atunci cand e ceata. Camera e aerisita, cu elemente clasice. Patul de doua persoane ce l-am dat pentru celest nocturn si de ziua. Luminile aproape stinse ale camerei mele, silentioase si discrete in comparatie cu turnul ce-mi e la cativa zeci de metri. Noaptea. Caci atunci ii place fiului de metal al lui Gustave sa-si arate podoabele. Pentru dragostea sa si a amintirilor ce le ofera oamenilor ce dau pe la el. La el, in josul strazii Quai Branly.

   Primesc cafea proaspata in fiecare dimineata de la buna Clemence, fosta-mi bona. Inca ma crede un copil. Desi numai sunt fiica mamei mele. Mama care s-a dus la Efemer. Cu cuvinte marete intr-o stare de ofilire accentuata. Si papa ce calatorea si calatoreste. Iar eu, fiica lui, ma impotmolesc in linistea monotona a strazii, in bataia soarelui ce se iveste deasupra fluviului grabit: Sena. Sunt spectator fara drept la replica din casa parinteasca. Cu etaje, foaier, dormitoare si pe deasupra si o curte presarata cu flori imbietoare.

   Eu, cu nume francez. Cu mandria de-a uita de completul "r" in gura sau gat. Pe limba ce se plezneste de cerul gurii. Eu, cu rochita lafel de alba ca florile din cosul de pe masuta alaturata. Eu, cu ochelarii de soare, mult prea eleganti ai mamei ofilite. Eu, cu ruj rosu, pe buze pronuntatoare de "la levre" si "rouge" puse una langa cealalta intr-un sarut. Eu, cu unghii lungi ca si acum. Eu, cu steagul francez in foaier, langa trofeele de vanatoare ale tatei, vechi. Dar neprafuite.

   Tu, cu nume francez. Om. Femeie or barbat. Minor cu statut de mare om. Cu casa franceza pe-o strada cu nume de poet francez. Cu discuri pe gramofon de om englez. Si dorinta patimasa de a zbura din tara-ti profund invesmantata cu parfum de eleganta si dulce. Cu vin proaspat, imbatator si usor alcolizat. Cu camasa de noapte sau haine de zi. Cu mustata sau cu esarfa la costum. Sau cu batista la buzunarul de la piept. Cu rochie pana la genunchi cu motive simple, dar elegante. Batatoare de frumos la ochi de orice fel. De ochi caprui-brutal sau regal, verde ori albastru. Si cu parul lung si blond, saten ori brunet. Cu palarie sau nu. Cu umbreluta sau nu.

Un vis francez pe care l-am avut.

Tare frumos si cu bun gust.

Dar un lucru ma framanta:

"Eu" in franceza n-are vreun sinonim

Pentru numele tau comun, si nici pentru al meu.

Stay tunned.

Trecãtor.

   Alternosfera - Doua Eve

   Imi stau pe genunchi ambele coate. Stau rezemata de un perete, pe-o podea rece. Nu-mi explic ce se intampla. Caci am trecut de la o stare animalica de placere si amuzament la una de o profunda anxietate. Ma doare plamanul, dar asta nu ma opreste sa nu trag gudronul in piept. Si sa ma uit pe sub parul ravasit in oglinda ce-mi este in fata. Expusa rusinea sa stiu cum se simte.
   Ma uit in juru-mi. Vad peretii ce tin lipiti acea oglinda. Era var. Si nu era frumos crosetata culoarea in jurul oglinzii. Era.. murdara. Chiar si marginile oglinzii. Chiar si acele "butoane" ce-o penetrau pana la vazu-mi stramb de intuneric. Sau lumina. Raze ce se reflecta prin geamatul ala de ferreastra sparta. Ciobita. Cu niste carpe ce atarna, fluturand, legate de acele varfuri de sticla ciobite. Geamuri carpite de amar de frig si neintelegere. Si prostie.
   Imi dau seama. Sau poate nu. Nu-mi dau seama cine e creatura aia infricosatoare din fata mea. Mi-e frica sa ma misc, caci stiu ca se va misca. Studiez intreaga oglinda, c-o sete nebuna de lichid. Si.. nu. Nu unul din acele lichide ce penetreaza camera prin colturi, prelingandu-se pe peretii verzi de mucegai care din zi in zi se tot extind. Si balta de apa din mijlocul camerei care e umpluta mereu la fiecare ploaie ce vrea sa intre prin gaura din tavan. Carpita si ea din resturi. Dar fara folos.
   Sunt o vietate. Una ca acea "iarba" miscatoare din colturi. Ce se extinde in fiecare zi doar pentru a supravietui. Fara niciun scop, decat cel de a infecta. Cum ma infectez zilnic cu tutun si cu aburii de jeg din acele colturi. Din acea balta in care sting chistoc dupa chistoc. Cu tot cu paru-mi mult prea lung si ingrijit doar in moment de smerenie in fata Divinitatii mele: niciodata.

Si ce ma face sa regret in fiecare zi

Ce ma enerveaza si-mi chinuieste mana amortita de frig

Corpul asuprit de ger si raceli grave, pneumonie, mizerie

Ce astept ca un cadou de ziua mea, pe care nici n-o simt

Trecutul. Ma ucide.
Si oricat as vrea sa-l carpesc cu lucruri noi.. 
Nu voi reusi.

Stay tunned.