Sistem de 3 simplu. Februarie

   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)

Scrisoare de intenţie

   The Kooks - Bad Habit

   Scrisoare de intenţie de a plimba dos de palmă pe encefal diferit, de a-l simţi, de a-i smulge rădăcinile. De-i plimbi buricele extremităţilor până-n vârf de mădular, pulsaţii pe portativul unde-n catifea îţi pierzi şi cel mai mic vierme al gemetelor.

   Scrisoare de intenţie de a târî fiecare gram de demnitate până-n praful de sub pat, de văz blurat în boală oculară la doi. Ca cioburi sparte să simţi fiecare atingere, când se vrea dură, când se vrea dominată, când se vrea pusă-n aburi de şoapte întrerupte. Ţesături de piele când e pus pe şi sub, iar atunci, întâlnire de priviri.

   Se vede ploaia, se simte focul, se-mpleteşte într-o comună aruncătură cu ochii. Copilărie gingaşă, două zâmbete. Se pun două. Sunt suflete într-o lume în care nu-i lună, dar e noapte, iar soarele se justifică doar cu buletinul, dar nu are.

   Căutare ancestrală de jur-împrejur. Dos de palmă ajunsă-n oscilaţie pe gât într-un mers şchiopătat, parcă analizând fiecare por. N-a călătorit nimeni pe această Lună. Nu e Lună, dar e noapte. Şi ard, firicele de gene îndreptate spre ceva mai jos. Şi ard, ţigări până să continue.

   Continuă. E eclipsă, iar toţi se uită, deşi e noapte. E acum, când ghilimelele-s braţe, iar mai mult decât teluric e citat în versuri. Când e nu, dar se vrea da şi dă totul din secretele lumii, de la facere şi până la cuceriri, dincolo de ele, aruncate-n oceane, ridicate-n mase de aer în aurore boreale, căpătând nuanţe ciudate, colorând altitudini, coborând în văi, ridicându-se până la bărbie, finalizând în zumzet printre buze.

   S-a simţit, de văz nu-i vorbă, ci substantiv peste substantiv, făurind un verb. Un dicţionar format ca şi prunc în genere, în toate limbile. Nu se vorbesc, se fac. Nu se explică, se scriu. Romantic să nu despartă cuvintele prin cratimă, de frica despărţirii. Da-i corect şi se fac, căci corect e ceea ce este, făcut. În minte, realitate care parcă nu, dar da şi se priveşte.

   Acupunctura cu stelele de pe cer, boltă unde se ascund secrete şi se vor ale nopţii. Prea a visătorilor, dar privirile se întâlnesc în fapt de seară. Muzica sinceră, menuet al unor corzi acoperite de vene şi artere, se perindă pe sub degetele mele.

   Sunt în control, deşi îmi ies. Când. N-am fond în gândul meu nimfoman, cu versete înşirate în faţa mea, să descopăr în ce limbă-i scris fiecare şi să-nvăţ să le descopăr, iar la rându-mi, să sparg cioburi şi să-nfig. Să fie smoală roşie, coagulantă, curgând, simţindu-mi pe degete visul nimfoman. Sânge nu, roşu ba; noaptea transfigurează totul în umbră. Deşi arde şi mă frige. Sau frig eu, căci afară e.

   Scrisoare de intenţie de a verb şi de a substantiv în minte. Jumătate acum, iar a doua... a doua, când e zi şi nu se omogenizează. Mor orele, ucizi rânduri, creezi altele. Beneficiu de a mă frige cu gând în ceea ce e dezghiocat de veşminte, de pânză subţire în loc de voal, ducând la păcat de tot.

   Scrisoare de intenţie, înaintată în Purgatoriu. Tu la coadă, în spatele meu. Aşteptăm să ne ducem din sacru în profan, deşi sacru e în orice cuvânt, dar mai-nainte a fost simţământ de pereţi scorojiţi cu ţipling, născută proză în neaşteptat. Testament lăsat, număr unu sau doi, dar de văzut era doar una. În mine sunt trei, pentru tot ce-i rău şi e lăsat în urmă, pentru purgatoriul din cotidian şi sacrul ce plouă la Polul Nord cu bulgări peste urşi şi Arctic.

   Scrisoare de intenţie, se semnează-n două exemplare
   Un păcat în doi e demn de un păcat mai mare.

Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa

Intempestivi la momentul potrivit

   Chet Faker - No Diggity

   Paradox din titlu şi până-n noi. Probabil doi, probabil noi şi atât.

   “Descrie-mi cum s-a simţit”. “Spune-mi cum vezi viaţa”. “Ce aud?”. Cât de lucid să fii ca să răspunzi? Cât de dement să fii, să stai faţă-n faţă cu o operă de artă şi să n-o atingi? “Care sunt urmările dacă faci asta?”. Şi totuşi… care?

   Probabil noi nu ne-am gândit şi am făcut oricum. Nu era vorba de mers, deşi am făcut un pas în noroi, iar deşi nu era vorba de noi, totuşi iată-mă, scriind despre noi, probabil doi, sau doar noi şi atât. Probabil nu m-ai văzut, deşi ştiu că m-ai simţit şi că a rămas întocmai ca o izbitură de-un perete, lăsându-ţi vătămat întreaga coloană, linie dreaptă a vieţii. Probabil nu era vorba de tine, ci doar de noi, probabil doi, dar şi aşa, nu erau doar doi în noi, ci două sau mai multe gânduri, două sau mai multe trăiri, sentimente, parfumuri ambientale de pădure primăvăratecă, aducătoare de Mamă Vară.

   “Zi-mi de câte minute ai nevoie pentru o acţiune?”. Nu-i răspund niciodată sinelui meu întunecat. Nu pot raporta un timp comun, un liant între două suflete sau mai multe, la unul singur: al meu. Dar timp e din belşug şi mereu va fi. Timp de acţiune: un minut, viteză, spontan, negândit, cu o noapte, două sau o săptămână de nopţi cu analiză pe acţiuni, cuvinte plasate-n puzzle-ul relaţiilor interumane în care m-afund, cu pasiune de nou sau normal, cordial, monoton.

   Luciditatea este boala intelectualului. Fie că este spontan acum, va diseca până la uscăciunea lui şaptezeci şi cinci la sută apă din masa corpului în care-şi duce existenţa o medie limitată de ani.

   "Şi totuşi... de câte minute?"

   De niciunul. Nici vântul nu se gândeşte la femeia cu mâini şubrede căreia îi fură umbrela din mână şi o lasă alergând în ploaie. Nici ţigara nu se gândeşte în raport cu focul dacă să fumege sau nu. Plămânii tăi chiar gândesc când îi ticseşti cu tutun? Viaţa te-a întrebat vreodată "de ce acum şi nu mai târziu?". Clipa chiar aşteaptă?

   Gândeşti acum cât pentru toate clipele negândite, când ai acţionat spontan, lăsând dâre de de luciditate în urmă. Intempestiv? Paradoxal, nu. Esenţa zice că da, iar suferinţa e precedată de ramnificaţii: de pom, de creier, de nor sfărâmat în bucăţi din ce în ce mai mici. Căci nici soarele nu gândeşte când se ascunde în spatele unui nor şi tu mori de frig în spatele unui copac, cu părul lipit de faţă, cu variaţiuni ale meteorologiei propriilor canale lacrimale în carnagiu al plămânilor tăi, înmuiaţi în fum, al dracului de bun, cu muzică al dracului de bună, cu sânge al dracului de fierbinte.

   Şi totuşi... te-ai speria la simţământul unei picături de sânge? Te-ar şoca să-ţi vezi mâna opărită de o perdea infinită de păr după înfăptuirea unui act mai mult sau mai puţin reproducător? Eşti bolnav? Trebuie să fii închis? Iubeşti? Ce este iubirea? De ce femeile? Cine-s bărbaţii? Doar spune-i artă. Doar apare şi lasă în urmă nemurire, deşi cei doi din urmă vor cunoaşte, la urma urmei, ţărâna. Paradoxal, baie de idei, infinitate de numere în cromozomi şi hormoni împărţiţi aiurea. "Eşti bolnav?". Nu contează, doar spune-mi de ce.

De ce om gânditor şi de ce iubire fără drept de apel, fără raţiune la creaturi cu conştiinţă şi drept de coloană, biped, lafel de "bi" ca-n matematică, probabil doi, probabil noi şi-atât? Raţională fiinţă cu suflet diluat de sentiment, probabil mai diluat ca al meu, de ce? Suntem nişte intempestivi, apropiaţi dintr-o greşeală de exprimare a unui apostol într-o scriere veche? Şi de ce se simte atât de bine?

   "Şi totuşi..."

   Paradigmă a suflului meu. Personalitate antitetică a scurtei mele aventuri în viaţă, nu-ţi cunosc pic din a ta istorie, deşi simt că ne asemănăm. Vibraţiile noastre s-au simţit în vârfuri de degete, tiptil, uşor vizibil, apoi evident, ca şi credinţa mea în fruntea unor nori, culori psihedelice când merg cu avionul, deşi nu călătoresc cu el. Nepal văzut în grena, culoarea. Viaţa văzută în ţesătură, dar totuşi... ce este dincolo de viaţă?

   Probabil noi şi-atât.
   Ciclu făurit în doi.
   Probabil noi.
   Atât.

Scrisoare pentru tine

   Rudimental feat. Ed Sheeran - Lay it all on me

   Te-ntâlnisem acum patru ani, în toamnă, iar întocmai ploii, inspiraţie simbolistă pentru Bacovia, tu ai dat un rost prozei mele. Te-ntâlnisem fugitiv cu privirea. Văzusem parte de maxilar, cu tot cu ureche, păr prins. Nu văzusem ochi, gât, buză sau orice altceva ce mi-ar fi tentat imaginaţia, pe-atunci cu bun simţ şi ştiutoare de nimic de genul ăsta.

   Era un sentiment nou-născut, prinsese formă în peştera cu cărămizi roşiatice şi la început îmi era om cititor de orice aberaţiune aş fi scris, întinsă-n bancă. Era sentimentul ăla, când vrei să fii cel mai bun dintre cei bun, să fii văzut de omul ce ţi-e drag şi mai mult decât drag. Iar dragul ăsta era defapt dragoste, mai rău că era prima. Şi probabil nu primul.

   Mereu speram, acum patru ani, să nu rămânem de izbelişte într-un loc, doar eu cu tine. N-aş fi ştiut ce să zic, n-aş fi avut curaj măcar să te privesc în ochi şi ştii asta bine. Eram om stângaci, dar tu stângace, ai reuşit. Şi-ncercam să te văd, ochi în ochi, fără să-mi dau de gol sufletul prin prisma pupilelor mele. Când îmi cuprindeai mâna-n a ta şi nu ştiam ce reacţie ar fi trebuit să am. Sau mai bine zis, cum să opresc torentul de sentimente din mine în clipele acelea.

   Ai putea citi asta şi ar putea să ţi se pară deplasat, dar... draga mea, nimeni nu o să te iubească cum te-am iubit eu. Pe cât aş fi vrut eu să fie ea de platonică, am spart lanţul acela la o bere în Taclale cu om mult prea nepotrivit. Aşa, sentimentul meu a devenit o bârfă, un mucegai, ceva călcat în picioare. Şi nu că ţi-ar fi fost colegă de bancă, ci era doar faptul că ea transforma neadevăruri evidente în adevăr tras de păr; aşa s-a pătat sentimentul meu şi tot ce era mai pur cu el. Spus prin gură de om nepotrivit. Spus - nu vibrat în citat, în vers, într-o lumină de lună mai. Doar spus.

   Nu te-am avut niciodată şi nici nu o să te am. Este imposibil. În schimb, toată viaţa îţi voi purta respect şi ori de câte ori vei avea nevoie de un om căruia vrei să te descarci, voi fi aici. N-am să te judec, n-am să mai fiu influenţată de alţii ca să te fac să te simţi ultimul om. Pentru că eşti mai mult decât primul, iar acel cuvânt scris de scriitorul anonim Ink, pentru prima dată-n viaţa sa, ceva mai deep, mai cu gust şi mult mai poetic, după ce te-a întâlnit fugitiv cu privirea. În clasa a noua.

   Când am început să fiu om dat la o parte din cauza unui sentiment spus aiurea, auzit prin clasa mea de om nepotrivit, am devenit o fantomă singuratică. Începusem să te urăsc, să mă urăsc că te iubisem şi să urăsc că am complicat totul şi că-s cu sentimente "nenaturale". Că mă făceai să mă simt astfel, cu tot cu cei ce pretindeau până atunci că-mi sunt prieteni. Dar nu erau. Sentimentul murise.

   Începusem să nu mai sper în ore ca tu să fii aleasă pentru citirea unui text, a unei poezii. Vorbe spuse de tine, cum că-i nenatural, că-i scârbos, dar eu tot nu-nţelegeam. Şi nici acum nu înţeleg. Căci tu nu ai idee cât mi-am spus asta şi cât am vrut să scap de gândurile care-mi alimentau sentimentul de iubire, iar fiecare zi, bucurie mare pentru mine, că doar te văd. Atât îmi ajungea. Dar tot anormal era, îmi pare rău.

   Tare mult îmi creştea inima când îmi spuneai că citeşti blogul meu şi am tresărit să aud că "se simte de parcă e scris pentru tine". Chiar este. Mai mult de jumătate, pentru tine este. Pentru mine, să-mi manifest dragostea pentru tine, cumva, fără să afecteze, ci mai mult să înfrumuseţeze. Speram aşa că dragostea mea nu va mai fi un păcat, deşi nu vedeam normalitate în asta. Doar simţeam că-i normal să fie aşa.

   Sunt în an terminal de liceu. Doar cinci luni mai am de petrecut în cărămida roşiatică. Doar atât, să mă mai bucur de clipele când eram nouă, când eram fericită şi doar atât, când te iubeam şi nu-mi păsa de altceva. Când am devenit voluntar, când mi-am făcut primul prieten, când mi-am fumat prima ţigară sau când te-am luat o dată-n braţe strâns şi râdeai. Se-ntâmplă şi acum, doar că nu îmbrăţişarea.

   Am scris asta astăzi, căci am vrut să ştii că, deşi în stare agnostică de uşoară ebrietate, eram conştientă ce se-ntâmplă, cât de agitat era şhaul şi cât vroia să vorbească cu tine. Mă vedeam pe mine, micuţă, în clipele acelea. Deşi, spre deosebire de mine, el îmi povestea cât eşti de minunată, gesticulând nişte forme feminine. Destul de trivial, clasic masculin.. Totuşi, sper ca măcar lui să-i dai o şansă, căci nu-i nenatural de data aceasta, dar nici intens, cum ar fi fost dac-ar fi fost nenatural. Sau doar suficient de 'cute'. Căci te iubeam mult.

   Acum doar îmi doresc o ceaşcă de ceai, după ce termini de citit aceste rânduri. O ceaşcă de cafea pentru mine, iar tu la aceiaşi masă. Am să-ţi dau ceva. Dă-mi de ştire, în trei bătăi pe umăr. Voi şti despre ce e vorba. Voi şti că ai citit.

   Fă asta dacă vrei un adevăr, doar pentru tine.

Parfum de moarte intr-o vie carte

   Seafret- Be there

   Iti iei un liber de tot ce te-nconjoara intr-una din zilele saptamanii, stiind ca e vacanta. Si tot stiind ca e vacanta, stiind ca ai atatea de facut in vacanta, stiind ca un job poate fi mai relaxant ca o zi de vacanta in an terminal de liceu.

   Iti iei cartea-n brate, o sorbi rand cu rand, amortesti intr-o pozitie, o schimbi, nasti fel de fel de impresii in propria-ti minte, simti ce simte personajul. Ramai desnadajduit, mori cu iubirea vietii lui si iti ingheata mana pe coperta in momentul in care vezi ca tanara de douazeci si patru de ani moare. Iar el, "erou" de roman, scriitor ce adopta o viata mizera, isi ucide cu ignoranta sotia cea tanara pentru scrierea unui roman cu limbaj de lemn. 

   Ti s-a zis mereu prin biblioteci, cand intalneai vreun exilat social ca si tine, printre carti, intrebandu-te "ce carte citesti acum?", iar tu sa-i raspunzi. Sa-l vezi cum cu ochii sai verzi, tristi, iti spune "frumoasa carte". Doar atat.

   Au fost doar minciuni. Finalul cartii a fost apoteotic. N-ai dormit decat dupa patru noaptea ca sufletul tanar si gingas din carte sa fie incununat cu flori intr-un cimitir, uitata de toti, mai putin de batranul sau sot care s-a lepadat intr-un final si de gandul chipului ei de care s-a indragostit in trenul spre Galati. Ramai indignat, ca cititor, sa vezi astfel de gesturi.

   Mai apoi sa vezi cum se-ntoarce la final de roman in Galati, sfarsindu-si calatoria in viata cu gandul la moarta, sfarsind de-a dreptul in Dunare, fara explicatii, cu cauze observate din comportamentul sau, reliefate de naratorul heterodiegetic.

   Totul a fost o minciuna, iti spui. Toate persoanele acelea care ti-au spus ca-i o carte frumoasa. O carte frumoasa din punct de vedere literar, al felului in care a fost scrisa, dar nu si al actiunii. Ramai indignat dupa ore intregi.

   A fost ziua ta de repaus, desi s-a simtit ca o zi-n pamant, desi, soarele nu contenea din stralucirea lui, desi, tu nu te opreai din citit. Desi, daca acea carte te-a marcat, te-ai reapucat de alta, cu narator homodiegetic, ca si tine in relatarea ta de zi cu zi, constienta. Ai putea bea un ceai negru cu gust ordinar, dar cu o imbatatoare aroma in olfactiv. Doar asa sa te mai imbeti si tu, fara a-ti pierde cunostiinta si fara sa creezi complicatii.

   In ziua ta libera ai murit si ai intepenit, intocmai ca si cotorul visiniu al cartii pe care o tii in mana. Pe care vrei s-o afunzi cu tot dezgustul si cu toata suferinta in biblioteca, dar spatiul stramt te constrange, ramanand titlul la vedere, macar in treacat pe langa biblioteca ta sa-l mai vezi o data si sa-ti amintesti.

   Autor roman, titlu usor frantuzesc. Narator heterodiegetic, rece, stiutor de tot si toate. Cumplit.
   Iarna cu beculete si miros de scortisoara, fara zapada si cu soare. Apoteotic.

   Iar aceasta ti-a fost ziua de lectura.

   Sper ca urmatoarea de-o vei avea va fi mai buna.

Ştii că ai parte de prieteni

   Seafret- Wildfire

   Ştii că ai parte de prieteni

Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.

Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.

Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.

Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.

Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.

Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.

Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.

Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.

 Când o halbă se-mparte la patru inşi.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"

Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!

Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.

Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.

Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.

   Ştiu că am parte de prieteni

Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.

Oameni si neoameni #5

   Stephen - Crossfire

   Am refuzat sa cred ca a plecat, in tot timpul asta. Nu puteam a crede ca un om atat de tanar si de rebel ca el sa devina in scurt timp, barbat. Barbat cu capul pe umeri, barbat inca cu naravuri de adolescent, cu dumele sale la care nu puteai sa refuzi a schita macar un zambet ce lui sa-i confirme faptul ca a spus-o bine. Sa te scoata din stari proaste cand nu-ti doreai asta. Dar totusi o facea.

   Si-a cladit viata pe propria-si viata, ingrijindu-si sufletul, avand grija sa puna in balanta prioritatile cu ceea ce avea el de facut defapt. Desi se vedea ca incearca, caci nici asta nu-i era in plan. Omul acesta era definitia nonconformismului si tentatia fetelor ce-l doreau, macar la o vorba sau la o plimbare.

   Refuzam sa cred ca el, an de an, creste, iar copilul din el devine din ce in ce mai mult captiv intr-un trup masiv de barbat ce se-ndreapta spre maturitate. Refuzam sa-i privesc ochii cand imi fumam prima tigara din pricina atasamentului fata de el. Respect ii spuneam eu. Isi impunea respectul fara sa-ncerce, iar cand incerca, nu-i iesea. Este natural, desi incearca sa se detaseze de el insusi. Nu vede cat este de frumos si cat are de oferit lumii. El alege sa-si ingrijeasca propriul suflet, iar din discutii nelimitate cu ai mei oameni, am refuzat sa mai judec asta, caci in final, tot noi ne avem pe noi, ca persoane, ca trup umblator. Ca doar noi ne putem ingriji lupul flamand din sinea noastra si nimeni altcineva.

   Incepusem sa inteleg.

De ce este atat de agitat? Pentru ca in trecut, afectiunea i se cumpara.

De ce este atat de narcisist? Pentru ca viata i-a aratat ca e bine.

De ce nu asculta si o tine pe-a lui? Pentru ca este incapatanat.

   Nu l-am suportat niciodata pentru faptul ca varsta era un impediment intre noi, iar el mereu alegea sa nu imi asculte punctul de vedere din cauza asta. Asa ca deveneam un drac impielitat, ca o fetiscana care incearca sa atraga atentia tipului pe care il place. Dar nu e vorba de asta. Nu aici.

   Nu intelegeam de ce il iubeam atat de mult, desi simteam ca prin ceea ce face, imi arata cat de mult ma uraste. Si poate m-a urat. C-am aparut pe scena destinata lui, iar toate luminile sale s-au indreptat spre mine. As putea spune ca regret acest lucru, dar nu a tinut de mine nimic din toate astea.

   Ii dadeam frau liber gandului ca oameni ca el nu voi intalni si nu-i voi agrea, fix pentru ca erau ca el. Viata a facut sa ii intalnesc, sa coabitez cu ei, sa lucrez cu ei in echipa. N-am putut sa raman limitata doar la judecata asta, straveche de cand am inceput sa percep acest om. Sa inteleg ca se comporta asa dintr-un anumit motiv. C-am aflat de ce atitudinea aceea, iar impresia pentru ambii a fost aceiasi: personalitatea este modelata pe contextul in jurul caruia omul oscileaza. 

   Continui sa tin la el, in mediul acela clandestin, mediu in care copilul din el se ascunde de responsabilitati, dar care barbatul din el il ia de mana si-i arata toate cotloanele lumii, pe mare. Continui sa-l vad inca, la aceeasi tastatura la care eu tastez, iar parca ironiile sale aruncate din locul in care sunt le mai aud si acum. Dar am crescut. Si stiu ca o sa ma asculte.

   Pentru ca sunt sora lui mai mica
   si pentru ca el e fratele cu care ma mandresc atat de mult
   fratele pe care il pot intelege si care ma intelege.
   In sfarsit.
   
   Pentru ca trec prin perioade prin care el a trecut
   si pentru ca inteleg de ce asa, atunci
   caci asa si eu acum.
   Pe sfarsite.



   Daca candva il puteam clasifica in randul neoamenilor, acum spun cu mandrie ca intra in categoria 'oameni'.

   La multi ani, fratele meu, nascut cu mult inaintea mea in zi fatidica de decembrie 13
   Sa-ti poarte noroc in continuare.

O palmă şi jumătate

   Plinul şi golul se măsoară cu o palmă şi jumătate.

Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.

Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.

Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.

Ne-am vorbit în zeci de părţi. În discuţii contrasens, cu ambuteiaj de idei, stafideală-n aburul de idei, valori împărtăşite, guri rânjite, limbi lipite ale ceasului 'totdeauna'-ului veşnic relativ, niciodată venind la timp, niciodată timpul potrivit, contextul, sentimentul.

Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.

Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.

Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.

Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.

Ţi-am păstrat numele, Fericire.

Vineri, chirurg

   Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door

   Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.

   Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.

   O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.

   Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.

   Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune.  Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.

  (foto: Klaudia Medano, awesome artist)

   Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.

   Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu

   si am bucurat un altul: pe al tau.